Asertivitatea Rusiei împinge Suedia în NATO

Flancul estic al NATO a fost întotdeauna o preocupare de prim plan, fiind expus rivalităţilor şi presiunilor din partea Rusiei, mai ales după anexarea Crimeii, şi făcând obiectul prezenţei înaintate întărite a NATO în partea de Nord a flancului, în zona ţărilor baltice şi a Poloniei, şi a prezenţei înaintate potrivite, adaptate, croite după necesităţi în partea sudică, din care face parte şi România. Totuşi, nu a fost uitată din planificarea aliată nici unica frontieră între un stat NATO şi Rusia şi ameninţările din Marele Nord, între Norvegia şi Rusia, în Marea Barents.

Cea mai nordică regiune a Norvegiei, Finnmark, are şi frontiera unică a NATO cu Rusia la 16 km de oraşul cel mai important din regiune, Kirkenes. Aici 10% din populaţie sunt ruşi din regiunea Kola şi din oraşul Murmansk. Indicatoarele şi semnele de circulaţie sunt scrise în norvegiană şi rusă. Oraşul cu 3500 de locuitori a înregistrat 250.000 de călătorii peste frontieră în 2018, la 9 ani de la libera circulaţie a celor ce stau la 30 km de frontieră.

Norvegienii alimentează cu benzină mai ieftină în cealaltă parte a frontierei, iar ruşii cumpără tehnologie, telefoane mobile şi câştigă bani din diferenţele de preţ. Comerţul a fost de 100 mln coroane norvegiene faţă de doar 30 mln în 2014, după anexarea Crimeii. Şi norvegienii îşi doresc mai puţină dependenţă de ruşi.

Zona Marelui Nord nu este delimitată, iar disputele sunt constante. Se întâmplă după ce Rusia a încercat să demonstreze, prin expediţia unui submarin, că deţine Polul Nord geografic, pentru că ar fi o prelungire pe fundul mării a masei de uscat parte a teritoriului său. Canada, Danemarca, Norvegia, Rusia şi Statele Unite nu au decis încă modul în care se împarte Marele Nord, care sunt frontierele şi mai ales resursele, nedescoperite încă, estimate de către US Geological Survey la 90 mld barili de petrol şi 30% din rezervele de gaz ale lumii.

Dar principala preocupare a apărut după anexarea Crimeii şi după agresiunea militară rusă din Estul Ucrainei, care a determinat o reacţie dură şi a statelor scandinave, Norvegia, Suedia şi Finlanda. Acestea au revenit la vechile hărţi, planificări şi proiecte de apărare din epoca Războiului Rece şi au discutat reluarea armatei obligatorii pentru a completa necesarul de trupe, după 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului. Şi asta, deşi Suedia şi Finlanda sunt state neutre.

De altfel, încă din 2009, cinci state nordice, Norvegia, Suedia, Finlanda, Islanda şi Danemarca, au format NORDEFCO, Cooperarea Nordică pentru Apărare, care cuprinde trei state NATO şi două neutre, membre ale UE, Suedia şi Finlanda, care s-au apropiat semnificativ de Alianţă, participă la toate exerciţiile acesteia, alianţa nordică înlocuind şi suplinind apartenenţa formală la NATO.

Tensiuni şi mize în Finnmark şi Svabald

Frontiera comună a NATO cu Rusia în Norvegia are şi alte valenţe: este în imediata apropiere a Peninsulei Kola, unde este amplasată cea mai importantă bază de submarine nucleare strategice ruse, dar tot aici sunt şi alte instalaţii militare cheie ale Rusiei. NATO a desfăşurat în noiembrie 2018 cele mai mari exerciţii militare de după sfârşitul Războiului Rece, Trident Joncture, cu peste 50.000 de militari din 31 state – 29 NATO, Suedia şi Finlanda, cu circa 250 de avioane, 65 de vase şi 10.000 vehicule, care au acoperit patru dimensiuni şi teatre ale războiului, terestru, aerian, maritim şi cibernetic.

Norvegia a evitat atunci ca exerciţiile cu forţe terestre să se desfăşoare în apropierea frontierei cu Rusia, pentru a nu fi considerate o provocare, şi ele au fost programate în interiorul teritoriului norvegian, la 900 km distanţă. Două dintre aceste dimensiuni, aeriană şi navală, s-au desfăşurat în zona Finnmark, iar exerciţiile au fost afectate de o puternică bruiere a semnalelor GPS – elemente de război electronic rus de GPS spoofing şi GPS jamming care au fost negate de partea rusă –, situaţie care putea duce la accidente, ghidajele şi zborurile fiind făcute la vedere.

Fără a vrea să provoace în vreun fel Rusia – dovadă, planificarea în interiorul teritoriului a manevrelor terestre – Norvegia şi celelalte state scandinave au dorit să transmită mesajul acţiunilor concentrate pentru apărarea comună, capacitatea NATO de a funcţiona şi în zone arctice, dincolo de Cercul Polar, descurajarea şi reasigurarea tuturor, verificarea interoperabilităţii în condiţii vitrege de vreme.

Experienţe de dialog şi detensionare a relaţiilor Norvegiei cu Rusia

Deşi preocupate de evoluţiile curente, statele scandinave şi Norvegia în special au avut o istorie de abordare coerentă a Rusiei, ceea ce a evitat escaladarea conflictelor. De la tratatul Svalbard din 1920, după arhipelagul cu acelaşi nume disputat de Rusia şi Norvegia şi nerecunoscut de către ruşi, Norvegia a găsit forme de compensare a disputei care, deşi nu s-a soluţionat, a intrat în plan secund prin acordarea unor drepturi de pescuit ruşilor din zonă şi au limitat acţiunile ruse pentru valorificarea pretenţiilor proprii.

Dialogul, cooperarea pe orizontală între autorităţile locale şi regionale ale celor două state au evitat escaladările, la încercările Gărzii de Coastă norvegiene de a lua cu asalt vasele de pescuit ruseşti în 1998, 2001, 2005 şi 2011, care aveau potenţialul de a declanşa conflicte de natură militară. De altfel, în 2017, Ministrul rus al Apărării a notat Svalbard-ul drept arie potenţială a unui viitor conflict militar deschis cu Norvegia.

Norvegia a dublat dialogul şi contactele directe cu acorduri pe zone de interes comun, precum împărţirea rezervelor de peşte, răspunsul la deversări accidentale de petrol, operaţiuni de căutare şi salvare pe mare şi în Marele Nord, pe banchiză, managementul traficului naval, astfel încât să creeze mecanisme care soluţionează diferendele în principalele zone potenţial conflictuale.

În plus, acordul de frontieră semnat în 2010 a delimitat frontierele din Marea Barents, un compromis care a închis 40 de ani de dispute legate de frontierele maritime, acord semnat de premierul norvegian de atunci, Jens Stoltenberg, şi de preşedintele rus de la acea oră, Dmitri Medvedev. S-au împărţit şi trasat frontiere ce interesau atunci 176.000 km pătraţi.

Totuşi, după anexarea Crimeii, procedeele diplomatice soft şi abordările calme ale scandinavilor nu au mai putut să răspundă la exigenţele apărării populaţiei şi teritoriului norvegian, într-o situaţie asimetrică evidentă între Norvegia şi Rusia, de unde nevoia implicării depline a NATO şi pregătirea asistenţei şi reacţiei rapide şi pe această zonă a flancului estic, poate mai puţin cunoscută şi mai puţin vizibilă ca vulnerabilă şi posibilă ţintă decât celelalte zone mai din sud.

Nici flegmaticii scandinavi din Norvegia, Suedia şi Finlanda nu au reuşit să calmeze altfel temerile populaţiei, iar dacă 50.000 de militari au participat la cele mai mari manevre şi exerciţii nordice, este doar responsabilitatea Rusiei că a generat o asemenea reacţie după mutarea prin forţă a frontierelor în Europa pentru prima oară după Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare de la Helsinki, în 1975, odată cu anexarea Crimeii în februarie-martie 2014.

Statele neutre Suedia şi Finlanda şi relaţiile istorice de apărare comună cu NATO

Suedia şi Finlanda au reluat discuţiile privind integrarea statelor lor în Alianţa Nord Atlantică şi părăsirea neutralităţii, după evoluţiile din Ucraina – anexarea Crimeii şi agresiunea militară din Estul Ucrainei. Subiectul nu este nou, dar parcă niciodată statele nordice nu au mers atât de departe şi nu au avut o susţinere publică atât de solidă, chiar dacă nu este încă majoritară.

De altfel, deschiderea arhivelor istorice în cele două state a arătat colaborarea constantă a Suediei cu NATO, prin intermediul vecinului său, Norvegia, planurile de apărare ale Suediei fiind legate de apărarea Finlandei. Războiul Rece a inclus planificarea de către Occident a apărării Suediei, în ciuda statutul ei de neutralitate, ba chiar şi Finlanda urmând să fie apărată ca şi cum ar fi fost parte a Alianţei.

Suedia şi Finlanda plănuiesc astăzi să îşi extindă cooperarea în domeniul apărării şi să creeze o forţă navală comună, drept principal răspuns în faţa tensiunilor sporite cu Rusia în regiunea baltică. Cele două state sunt puternic alarmate de creşterea activităţilor militare ruse în Marea Baltică, de anexarea Crimeii şi de modificarea frontierelor în Europa, precum şi de continuarea acţiunilor de destabilizare în estul Ucrainei, niciunul dintre cele două state nefiind membru NATO.

Pe 27 februarie 2015, a fost dat publicităţii şi noul acord de cooperare militară consolidată semnat între Suedia şi Danemarca, ce vine la numai câteva săptămâni după ce guvernul suedez a anunţat un acord de apărare similar cu Finlanda. Spre deosebire de acordul cu statul finlandez, cel cu Danemarca, stat membru NATO, se aplică numai activităţilor în timp de pace, însă ambele parteneriate merg în paralel cu cooperarea ţărilor nordice în cadrul forumului NORDEFCO (Cooperarea Nordică în materie de Apărare).

Cele două ţări nu se angajează formal să vină una în ajutorul celeilalte în timp de război, dar apărarea comună este o opţiune într-un asemenea scenariu. Într-un raport comun, cele două ţări nordice au propus crearea unei forţe navale suedezo - finlandeze care să devină operaţională din 2023, alte planuri referindu-se la accesul reciproc sporit la bazele navale.

În eventualitatea unui atac, Suedia şi Finlanda pot merge împreună la război, acesta fiind scenariul extrem devenit posibil după acordul de cooperare în domeniul apărării dintre cele două state. De altfel, apariţia unui submarin rus în largul coastelor suedeze, în urmă cu puţin timp, a generat această preocupare sporită şi agitaţia tuturor statelor nordice, pe lângă problemele pe care Ţările Baltice le reclamau de multă vreme.

Opţiunea NATO în Parlamentul suedez şi aderarea Suediei la Alianţă

Săptămâna trecută a marcat o premieră egală cu un adevărat uragan în Riksdag, Parlamentul suedez, după ce, pentru prima oară în istoria sa, Suedia neutră a înregistrat o majoritate în favoarea “opţiunii NATO”. Momentul a determinat deja comisia de Apărare şi Afaceri Externe ca miercuri, 9 decembrie, să ceară imperativ guvernului să introducă opţiunea NATO în documentele de politică de securitate. Decizia are şi conotaţie politică, odată ce, în Suedia, un guvern minoritar al socialiştilor şi verzilor refuză părăsirea opţiunii de neutralitate, deşi vecinii finlandezi au introdus deja această opţiune în documentele strategice.

Dintre statele nordice, Suedia şi Finlanda sunt tradiţional state neutre, în timp ce Norvegia, Danemarca şi Islanda sunt state membre ale NATO. Suedia a îmbrăţişat opţiunea pentru neutralitate şi în cel de-al Doilea Război Mondial, şi în perioada Războiului Rece - decizia din 1949, pe baze istorice: majoritatea consideră că ţara lor nu a fost invadată de Germania nazistă pentru că a fost neutră. După 1990, perspectiva admiterii în NATO ca dezbatere a fost constantă, mai ales după publicarea documentelor de arhivă care au demonstrat cooperarea constantă cu Alianţa şi planificarea apărării comune a Suediei şi Finlandei cu NATO, în caz de război.

Decizia vine de la Democraţii Suedezi, care şi-au revizuit propria politică şi au ales să se alăture opţiunii NATO alături de alte 4 partide, care optează direct pentru ca Suedia să adere la NATO. Este vorba despre Moderaţi, creştin-democraţi, liberali şi Partidul de Centru. Totuşi, partidul de extremă dreapta anti-imigraţie nu doreşte depunerea cererii de aderare la NATO şi susţine că acest pas trebuie decis în urma unui referendum şi numai printr-o decizie comună cu Finlanda. În schimb, vorbeşte despre o alianţă militară deplină între Suedia şi Finlanda, ţara cu cea mai lungă frontieră cu Rusia din flancul estic al UE/NATO.

Spre deosebire de partidele din opoziţie, cele aflate la guvernare preferă opţiunea neutralităţii. Ministrul de Externe Ann Linde, reprezentându-i pe social-democraţi, susţine că Guvernul nu are asemenea planuri. De altfel, Guvernul a criticat opţiunea şi hotărârea Comisiei parlamentare, insistând că nu i se va conforma, Guvernul având în mână politica de Securitate şi apărare. Pe de altă parte, social-democraţii consideră că opţiunea şi solicitarea unei majorităţi slabe nu obligă guvernul să se plieze pe voinţa Parlamentului, care forţează şi mai tare renunţarea la neutralitate.

Descurajare credibilă, miză şi opţiuni de securitate deschise

Trebuie menţionat că şi Suedia, şi Finlanda sunt state membre în Parteneriatul pentru Pace încă din 1994. În proiectul comun apare construcţia relaţiilor de cooperare militar-militar, antrenament, exerciţii, planificarea şi răspunsul la dezastre naturale, ştiinţă şi mediu, profesionalizarea, planificarea şi relaţiile civil-militare, respective controlul civil al structurilor de forţă.

Suedia şi Finlanda au participat la exerciţiul NATO din 2018, Trident Joncture, cel mai mare din regiune, după cum spuneam, iar anul acesta trebuia să desfăşoare exerciţiile Răspuns Rece - Cold Response în luna martie, amânate din motive de coronavirus. Încă din 2016, Suedia a permis statelor membre NATO să facă exerciţii pe teritoriul său şi să desfăşoare trupe în apărare dacă ea ar fi ameninţată. De asemenea, Suedia a trimis trupe pentru misiunile NATO de peste hotare, în Afganistan, Bosnia, Kosovo şi Libia.

Opţiunea NATO în discuţie nu înseamnă că Suedia va solicita imediat aderarea la NATO – cum îşi doresc cele patru partide atlantiste din opoziţie. Dar decizia Democraţilor suedezi lasă mai degrabă această posibilitate de a fi pusă în operă de orice guvern care va considera că se impune o asemenea soluţie. Opţiunea partidului este aceea de a crea un instrument şi o pârghie de negociere cu Rusia, mai ales că Finlanda a făcut-o deja şi are acest pas cuprins în documentele strategice.

Explicaţiile lui Jimmie Akesson, liderul Democraţilor suedezi, merg mult mai mult spre o alianţă militară deplină între Stockholm şi Helsinki şi spre punerea în linie a documentelor suedeze cu cele finlandeze şi cu posibilitatea ca, împreună, cele două state să facă acest pas în NATO oricând au nevoie sau preventiv. În plus, el consideră că Suedia îşi creează astfel şi un instrument de descurajare credibilă şi de reacţie faţă de aventurile şi poziţiile asertive ale Rusiei la adresa ţării sale, mai ales după nenumărate zboruri ale aeronavelor militare ruse deasupra sau în preajma teritoriului suedez şi a unor experienţe neplăcute cu vânătoarea de submarine nucleare ruse în Marea Baltică, care au stârnit nemulţumirea şi preocuparea puternică a populaţiei.

Condiţii şi sondaje pentru accesul Suediei în NATO

Încă nu este cunoscută formula prin care Executivul suedez va răspunde la această solicitare. E posibil ca efectul să fie o criză guvernamentală puternică sau chiar alegeri anticipate. E posibil ca efectele politice interne să fi fost la baza acestei schimbări, valorificată imediat de partidele pro-atlantiste din Parlament prin reacţia comisiei de profil unde deţin, alături de Democraţii Suedezi, majoritatea. De altfel, Riksdag-ul, parlamentul suedez, rareori are acţiuni de ingerinţă în politica externă, de Securitate şi Apărare, care este apanajul guvernului. Dar acum a făcut-o şi mesajul politic este extrem de puternic.

Soluţia ministrului de Externe de a respinge opţiunea, de a afirma că nu o va aplica sau de a explica eventualele costuri ale unui asemenea pas, este greu de acceptat. În plus, cel mai probabil, nici nu va putea fi menţinută de către guvern şi partidul său, odată ce Parlamentul controlează Guvernul. Doar demisia sa sau a Guvernului în întregime poate evita înscrierea acestor prevederi ale opţiunii NATO în documentele programatice suedeze: declaraţia Guvernului din septembrie pentru linia politicii de Securitate şi Declaraţia de Politică Externă, emisă în februarie.

Pe de altă parte, ministrul de Externe suedez, Ann Linde, consideră că acţiunea este o mare greşeală, şi că opţiunea, votul şi cererile Comisiei de Apărare şi Externe sunt inutile şi nu obligă guvernul să se conformeze. Totuşi subiectul e mult mai delicat: potrivit sondajelor de opinie, opţiunea pentru admiterea în NATO a crescut constant ajungând la 43% astăzi, faţă de 37% împotriva acestei perspective.

Suedia are o percepţie pozitivă despre NATO, potrivit sondajului din februarie anul acesta, ajungând de la 63% la 65% în noiembrie. De asemenea, în octombrie, din cauza tensiunilor repetate cu Rusia, Suedia a anunţat creşterea cu 40% a cheltuielilor de apărare în următorii 5 ani, de până la 3,1 miliarde de euro în 2025 faţă de 2020, şi dublarea numărului de recruţi sub arme. Totuşi, mersul la urne într-un eventual referendum nu e deloc în favoarea partidelor de la guvernare şi nici a Guvernului, odată cu modificarea opţiunii Democraţilor suedezi. Suedia nu a luat încă decizia, dar e în pragul unui pas ce poate fi făcut oricând, pentru a intra în NATO.