Armenia între continuitate şi un nou început

Cauza demisiei

Demonstraţiile din Erevan şi din alte oraşe mari ale Armeniei au început în urmă  cu zece zile ca reacţie la nerespectarea de către Serj Sarchisian a unei promisiuni, aceea că nu va deveni prim ministru, funcţie care, prin schimbări constituţionale, asigura puterile executive extinse transferate de la funcţia de preşedinte pe care o părăsea pentru că legea nu mai permitea să rămână…. tocmai S. Sarchisian. Practic, prin aceste jocuri legislative votate de o majoritate parlamentară controlată de S. Sarchisian se asigura continuitatea acestuia la conducerea ţării, loc unde este ancorat de peste un deceniu, continuând acapararea puterii în Armenia de către forţele trecutului, cele fost sovietice şi ale luptătorilor din Nagorno Karabach, ambele proruse.

Actorii principali

S. Sarchisian a plecat din funcţia de prim secretar sovietic în Nagorno Karabach luptând alături de fostul preşedinte al Armeniei, Robert Kocharian, pentru separarea acestei provincii de Azerbaijan[1] capturând mai apoi puterea politică în Armenia. Nu fără un episod care seamănă mult cu cel recent eşuat în Muntenegru: atunci când opoziţia pro-occidentală ameninţa să îndrepte Armenia pe un traseu mai puţin apropiat de Rusia, deputaţii au fost ucişi chiar în clădirea Parlamentului. S.Sarchisian, care avea responsabilităţi de securitate, nu numai că nu a fost pedepsit, dar şi-a relansat cariera politică. Aceea opoziţie pro-occidentală era condusă de Levon Ter Petrosian, mentorul actualului lider al opoziţiei, Nikol Pashinian, ziaristul şi omul politic care conduce o grupare politică ce are numai 8% din locurile din Parlament.

S. Sarchisian a dus o politică apropiată de Rusia, vital necesară Armeniei pentru a se apăra împotriva Azerbaijanului dornic să recupereze Nagorno-Karabah, dar şi a unei Turcii ostile[2]. Dar costurile interne au fost prea mari. Armenia este o ţară săracă, depopulată şi fără perspectivă economică. Dacă integrarea în structurile de securitate dominate de Rusia era necesară, intrarea Armeniei în OTSC fiind privită cu înţelegere şi de opozanţii lui Serj Sarchisian, integrarea în Uniunea Economică Euro-Asiatică a agravat situaţia economică a ţării şi aşa foarte dificilă[3] mai ales că Rusia deţinea deja o parte importantă din economia Armeniei, iar această integrare a tăiat multe din oportunităţile economice pe care le oferea o cooperare economică aprofundată cu UE.  

Demisia

Demisia lui S. Sarchisian a venit atunci când armenii se aşteptau mai puţin (23.04). Liderul demonstranţilor, N. Pashinian, fusese arestat, iar mişcarea părea că îşi pierdea din suflu. Dar apăruseră deja primele semnale că puterea lui S. Sarchisian se clatină şi unele care arătau că armenii vor găsi o soluţie paşnică la criză. Faptul că Sarchisian a acceptat să se întâlnească cu Pashinian, chiar şi numai pentru câteva minute, întrerupând întâlnirea „pentru că nu era un dialog ci un şantaj”, arăta că nu mai era autocratul sigur pe el. Mai mult, acuza lui Pashinian, că a pierdut contacul cu realitatea, nu mai putea fi uşor contestată.

După arestarea lui N.Pashinian, demonstraţiile au fost reluate, momentul critic fiind cel în care la manifestaţii au apărut militari în uniformă demonstrând neînarmaţi. Într-o ţară ca Armenia, în care perspectiva ca tinerii ei să moară într-un război devastator nu este de domeniul ipoteticului, impactul a fost mare. De fapt, el arăta că cercuri importante din conducerea ţării nu îl mai sprijină pe S.Sarchisian. Apăruseră deja informaţii conform cărora o delegaţie a partidului majoritar se întâlnise cu N.Pashinian pentru a negocia perioada în care S.Sarchisian urma să părăsească puterea, acţionând după regula vechii gărzi a cleptocraţiei: „liderul gărzii poate să moară, dar privilegiile şi averile nu se predau”. Firesc, unul din primele apeluri ale lui N.Pashinian după demisia lui S.Sarchisian a fost către oamenii de afaceri, el îndemnându-i să nu părăsească ţara şi să nu trimită banii în exterior pentru că nu li se va întâmpla nimic. Schimbarea, numită de Pashinian „revoluţia de catifea”, mai are mult până va avea succes, respectiv până când va ajunge la „catifeaua puterii”, dar mai ales până când va fi „o revoluţie”: ce şi cât va schimba într-o ţară mândră, dar săracă, aflată între scutul protector, dar păgubos al Rusiei şi ajutorul diasporei armene occidentale, loială şi generoasă, dar aflată atât de departe de realităţile crude ale armeanului de rând?

Demisia lui S.Sarchisian arată, dincolo de plecarea unui autocrat, acel ceva care îi uneşte pe armeni, un popor prea vechi şi încercat de istorie pentru ca să se hrănească cu iluzii, şi anume unitate, care trebuie să existe înainte de toate[4]. Aceasta va fi redemonstrată chiar astăzi când armenii rememorează genocidul, nefiind de mirare dacă cei doi adversari vor merge unul lângă altul la festivitatea de depunere de flori de la Memorialul Genocidului Armean din Erevan. Gestul va fi un semnal mai mare decât cel transmis de MAE armean către Baku ca acesta să se abţină de la iniţierea unui atac.

S. Sarchisian a transmis un mesaj de unitate şi de acceptare a unui nou început: „mişcarea de stradă este împotriva mea. Vă îndeplinesc dorinţa şi demisionez. Nikol Pashinian are dreptate, iar eu nu. Situaţia ar avea câteva soluţii, dar nu o să iau niciuna dintre ele. Nu aş fi eu. Părăsesc oficial poziţia de lider al ţării, cea de prim ministru. Doresc Armeniei pace şi înţelepciune”. Însăşi demisia este un pas spre democraţie arătând nivelul de responsabilitate atins de clasa politică armeană. Realismul nu trebuie să ne părăsească – foarte probabil, Serj Sarchisian şi-a negociat o bătrâneţe liniştită.

În urma lui rămâne un climat politic încins, dar o societate liniştită, în care violenţa nu îşi va găsi locul. Cel puţin asta a promis liderul opoziţiei, N. Pashinian, asigurându-i pe cei care se tem că „nici măcar o ramură dintr-un copac nu va fi ruptă”.

Ce va urma

N. Pashinyan a trasat foaia de parcurs pentru o tranziţie democratică a puterii fără şocuri şi violenţe. Astăzi va negocia etapele acestui proces cu prim ministrul interimar, fostul vice-prim ministru Karen Karapetyan. Ar urma alegerea unui nou prim ministru în parlament prin vot majoritar, formarea unui nou guvern şi organizarea de către acesta cât mai curând posibil de alegeri libere şi corecte. De remarcat că opoziţia doreşte să urmeze drumul lung, dar legal, care să confere stabilitate şi legitimitate viitoarei puteri.

Primele etape ale acestui proces par a fi şi în vizorul puterii, preşedintele Armeniei, Armen Sargsyan, anunţând (24.04) că vor fi organizate în viitorul apropiat alegeri parlamentare. De asemenea, foarte probabil, prim ministrul interimar, Karen Karapetyan, va anunţa în curând eliberarea tuturor deţinuţilor politici. Nu trebuie uitat însă că amândouă sunt persoane apropiate de S. Sarghisian.

Diavolul se ascunde însă în amănunte: dacă viitorul prim ministru va fi chiar actualul prim ministru interimar, Karen Karapetyan, care a lucrat anterior la …Gazprom, va fi el acceptat de către o opoziţie care revine în cadrul parlamentar din stradă?

 Nu e greu de dedus că Moscova are în Karen Karapetyan mai mult decât un aliat şi va căuta să-şi impună prin el punctul de vedere care este destul de apropiat de cel al puterii actuale. Şi dacă alegerile nu vor fi libere şi corecte, după şocul căderii lui S. Sarghisian puterea s-ar putea ralia în jurul unui nou lider, continuând drumul de până acum? Opoziţia are în vedere aceste pericole, N. Pashinyan transmiţând avertismentul că „Partidul Republican şi Serj Sarchisian se înşeală dacă cred că vor putea continua să conducă din umbră. Ei trebuie să renunţe la această posibilitate”.

Cel mai probabil, după controverse, opoziţia şi puterea vor ajunge la un compromis, iar alegerile vor fi destul de corecte şi libere pentru a conferi viitoarei puteri legitimitate ţării stabilitate. Probabil, având „sabia lui Damocles” deasupra capului (pericolul unui război cu Azerbaijan, dar şi cel al unei crize economice), forţele politice armene vor găsi un drum de mijloc atât pentru a-şi salva interesele, cât şi pentru a asigura viitorul ţării între o Rusie strict necesară, dar stagnantă economic şi politic şi un Occident unde are o diasporă importantă (la fel de importantă ca cea din Rusia) şi în care nu se poate integra instituţional, dar căruia îi aparţine spiritual şi ca mentalitate (Armenia este cel mai vechi stat creştin, legat permanent ca civilizaţie şi cultură de lumea creştină, respectiv de Occident, iar elita armeană a avut contribuţii importante la evoluţia civilizaţiei occidentale, inclusiv în România). 

Ce vor face ceilalţi

Elementul important, afirmat atât de opoziţie, cât şi de putere a fost faptul că în spatele acestei crize nu s-au aflat forţe externe ţării sau nu într-o măsură determinantă sau vizibilă.

Primele semnale de la Moscova au fost tolerante, oficiali ruşi vorbind despre prietenia Rusiei cu Armenia şi despre faptul că evenimentele sunt o problemă internă a Armeniei. Trupele ruse din Armenia nu au făcut nici o mişcare, transmiţând semnalul că Rusia nu se implică, cel puţin la modul direct, în această criză. Foarte probabil, însă, mâna Rusiei se va face în curând vizibilă, interesele Moscovei în această ţară fiind prea mari pentru ca aceasta să permită „o traiectorie necontrolată” a Armeniei. Premizele însă există, de la sentimentele proruse ale armenilor (spre deosebire de ceea ce a făcut în alte regiuni ale Europei, Rusia a ajutat la supravieţuirea Armeniei) şi la legăturile economice, militare şi politice dintre cele două popoare şi elite. Rusia va fixa linii roşii privind măsurile de politică externă şi economică pe care viitoarea putere, mai ales dacă va fi cea a opoziţiei, le va lua. Nu măsurile politice, ci cele economice ar putea reprezenta limitele asupra cărora Rusia va insista. Nu este exclus să apară un paradox, o Rusia izolată acceptând ca un satelit prins în structurile politice, economice şi militare pe care le-a implementat în spaţiul post-sovietic să deschidă punţi de legătură economice cu Vestul, fie şi pentru că o Armenie având o populaţie educată poate absorbi investiţii şi tehnologie modernă din Occident.

SUA şi UE se vor mulţumi, probabil, şi cu acest puţin. După ce Vestul a renunţat la proiecţia geopolitică a puterii sale în Caucaz (cine îşi mai aminteşte de „grupul de la Minsk” şi „punctele de la Madrid”), Armenia câştigând la capitolul securitate prin revenirea ei aproape complet în sfera de influenţă rusă, dar plătind un preţ economic şi social prea mare pentru asta, o soluţie de compromis este mai mult decât salutată. Probabil, Armenia va fi unul dintre puţinele locuri unde Rusia şi Vestul ar putea iniţia o cooperare, fiecare fiind atent să nu îi lezeze interesele celuilalt. Armenii vor ştii să joace la ambele capete, situaţia ţării impunând dezvoltarea ambelor direcţii.

În concluzie, sunt motive de speranţe pentru armeni. Există semnale că elita politică a Armeniei va ştii să găsească dificilul drum al unei democraţii funcţionale în Caucaz conlucrând bine cu Vestul şi rămânând în sfera de influenţă a Rusiei. De fapt, plecarea lui Sarchisian pare a fi, la scara istoriei, doar o mişcare prin care Armenia, după ce a luat tot ce se putea dintr-o parte, deschide uşa şi către cealaltă parte, sperând că similitudinea unui sistem politic şi legăturile sale tradiţionale îi vor asigura ajutorul de care are nevoie în mod stringent.