30 mai 2019

Armata Ucrainei – cinci ani de foc. Şi numărătoarea continuă

Laurenţiu Sfinteş

Acum cinci ani ... ● Când reforma militară era o poveste frumoasă ● Războiul din Donbass a schimbat totul ● Marina militară, sub semnul controverselor ● Industria de apărare – dominată de compania Ukroboronprom ● Există şi o poveste de succes - Forţele speciale ucrainene ● Războiul este o realitate cotidiană. Dar reforma militară? ● Şi astfel reforma continuă. Mai sunt doar câteva amănunte ... majore ●

Sursă foto: Mediafax

Acum cinci ani...

În 2014, Ucraina a aflat că democraţia are o structură fragilă şi că orice ţară, mai ales una tânără, trebuie să treacă prin durere şi suferinţă ca să reziste. Războiul a fost, începând cu acel an, însoţitorul paşilor săi către o nouă identitate. Iar confruntarea cu Rusia i-a relevat energii amorţite anterior, printre care şi cea de a lupta. De aceea, armata ucraineană este una din instituţiile care s-a schimbat cel mai mult în cei cinci ani care au trecut. Şi a facut-o în condiţiile în care războiul din est este unul de tip special, de intensitate redusă, dar permanent, o rană deschisă cu care se poate trăi dar care roade încet – încet trupul ţării, prelungind boala.

Reforma militară care a urmat perioadei iniţiale a conflictului s-a desfăşurat în aceste condiţii, în care subzistau atât confruntările zilnice din Donbass, cât şi cotidianul unei vieţi politice şi economice încă înfipte adânc în trecutul sovietic.

Când reforma militară era o poveste frumoasă

Înainte de a ajunge la „momentul 2014”, armata ucraineană a trecut prin transformări şi adaptări dureroase. În anul 1992, forţele armate ucrainene aveau efective, majoritatea formate din recruţi, de 800.000 de militari, iar dotarea, din punct de vedere cantitativ, era impresionantă: 6.500 tancuri, 7.000 transportoare, 1.500 avioane de luptă, 350 nave de luptă. Chiar şi 2.500 de focoase nucleare.

Timp de mai mult de zece ani, armata ucraineană a înregistrat un declin constant, mai ales numeric, iar încercările de reformă desfăşurate pe parcurs nu au fost decât paleative  birocratice, la impulsuri externe, care au dus capacitatea militară a Ucrainei la o cincime din ceea ce moştenise la momentul independenţei. Singurele elemente relativ pozitive ale acestei perioade au fost numărul mare al militarilor care au executat misiuni externe, aprox. 40.000, sub mandat ONU sau chiar sub autoritate NATO (într-o carte apărută la Editura Militară, „Trei anotimpuri în Bosnia - Herţegovina”, am scris despre excelentele relaţii dintre unitatea română dislocată la Zenica, Bosnia Centrală, şi cea ucraineană, al cărei comandament se afla, de ani buni, la periferia Rajlovac a capitalei Sarajevo), precum şi începutul unei cooperări militare cu statele occidentale.

Astfel că, la momentul începerii conflictului din Donbass, din primăvara anului 2014, trupele ucrainene operaţionale, gata de luptă, numărau doar aproximativ 5.000 – 6.000 de militari. Primele bătălii ale războiului din est, din lunile mai – iulie 2014, au fost purtate mai ales de batalioanele de voluntari, o situaţie anormală care a durat până când structurile militare s-au reorganizat şi au putut prelua efortul de război. Situaţia dificilă a armatei ucrainene a fost evidenţiată, de asemenea, extrem de clar, în anexarea Crimeei de către Rusia, proces în care militarii ucraineni dislocaţi în peninsulă nu au opus nicio rezistenţă forţelor ruse, iar, ulterior, două treimi din aceştia au preferat să jure credinţă Moscovei.

Procentul oferit de bugetul naţional al Ucrainei pentru armată a ajuns şi el sub 1% din PIB, în condiţiile în care şi veniturile naţionale au înregistrat o scădere dramatică. Nici doctrinar, organismul nu a stat foarte bine, ameninţările externe fiind difuze, neprecizate clar, deşi era evident de unde putea veni pericolul, iar corupţia a rămas şi în structurile militare un fenomen omniprezent. Clasa politică ucraineană, în toată această perioadă, nu a identificat o ameninţare directă, iar atunci când acest lucru s-a întâmplat, a fost o surpriză totală.

Războiul din Donbass a schimbat totul

La momentul anului 2013, anterior începerii ostilităţilor, forţele militare ucrainene numărau 130.000 de militari, fără experienţă de luptă, sub-dotaţi, prost plătiţi. Peste cinci ani aveau să fie 200.000 de militari, din care o treime, cel puţin cu experienţa directă a luptelor cu rebelii din est. Armata ucraineană este în acest moment o forţă mult mai capabilă să desfăşoare operaţii militare decât în urmă cu câţiva ani, urmare a unor transformări radicale, impuse de noua situaţie.

 

Anul 2019 găseşte armata ucraineană schimbată, comandată de o generaţie de ofiţeri şi generali care au deja experienţa conflictului deschis, cu operaţii desfăşurate după modelul clasic. Situaţia actuală, în care trupele sunt la contact şi desfăşoară acţiuni de luptă de pe poziţii, este un război de uzură, consecinţa celor două acorduri de la Minsk care au impus o linie de separare între forţele aflate în conflict şi care a transformat războiul din unul manevrier în unul pe modelul Sarajevo, 1992 – 1995, purtat de-a lungul bulevardului „lunetiştilor”, desigur în condiţiile stepei din estul Ucrainei. Un război care continuă să ia vieţi. Şi nu puţine. În anul 2018, aproximativ 180 de militari ucraineni au fost ucişi pe frontul de est.

Forţele ucrainene implicate în  lupte şi în protecţia liniei de securitate beneficiază de mult mai mult şi oportun sprijin logistic decât în perioada anterioară, dar evoluţia este şi urmarea stabilizării aliniamentelor. Mişcarea de voluntari a fost integrată, în parte, armatei naţionale. În acest domeniu există, totuşi, o excepţie, Sectorul de Dreapta / Правий сектор / Pravyi Sektor, o grupare paramilitară, dar şi o mişcare politică naţionalistă care a participat chiar şi la alegeri. Această grupare continuă să aibă voluntari pe front, iar subordonarea acestora armatei naţionale este încă o problemă controversată. Mişcarea voluntarilor a fost necesară pentru că a transmis un mesaj simbolic de descurajare la adresa Rusiei prin capacitatea de mobilizare şi de desfăşurare de operaţii de tip guerilla.

În aceşti cinci ani s-a înregistrat şi un proces de înarmare şi modernizare de echipamente, coroborat cu o serie de donaţii externe de tehnică militară. Acestea din urmă nu s-au ridicat la nivelul sperat de Kiev, datorită reţinerilor unor state occidentale partenere care au preferat să acorde mai mult sprijin pentru instruirea trupelor decât să furnizeze tehnică militară. Dar o serie de parteneri militari vestici ai Ucrainei au furnizat, totuşi, şi echipamente performante, însă cu multe condiţionări de utilizare. Un exemplu este cel al rachetelor anti-tanc „Javelin”, primite de la SUA, foarte performante dar utilizabile doar în condiţii excepţionale.

Un alt capitol la care s-au înregistrat îmbunătăţiri evidente este cel al bugetului oferit armatei. În 2018, acesta a fost de 4,4 miliarde de dolari, o creştere semnificativă faţă de anul precedent când armatei i-au fost oferiţi  3,6 miliarde de dolari. Suma este importantă, dar semnificativ este efortul bugetar, procentul din PIB, aflat undeva între 5 şi 6% din totalul veniturilor naţionale. Ceea ce accentuează atenţia pe care statul ucrainean o acordă forţelor sale militare.

Pentru că spaţiul unui articol nu permite o analiză exhaustivă, vom puncta doar, cu valoare de exemplu, ceea ce s-a întâmplat la una din categoriile principale de forţe, cum a evoluat principala companie naţională din domeniul înzestrării, precum şi cazul particular, al forţelor speciale.

 

Marina militară, sub semnul controverselor

Principala întrebare care s-a pus privind viitorul marinei militare ucrainene a fost ce fel structură navală îşi doreşte / este cea mai potrivită pentru Ucraina? Două concepte au dominat această dezbatere:

1.     marină militară de tip echilibrat, cu prezenţa în structura navală a unui evantai larg de tipuri de nave, inclusiv de dimensiuni mari, pentru a putea acoperi cât mai multe din misiunile ce revin acestei categorii de forţe;

2.     marină militară de tip „ţânţar”, compusă dintr-un număr mare de nave predominant de dimensiuni mici dar foarte bine echipate.

Discuţia nu a fost, desigur, doar despre concepte, cât despre bani. O marină „echilibrată” e mai costisitoare. Rezultatul dezbaterii a fost un compromis, prin iniţierea realizării unei structuri de marină militară tip „ţânţar”, ulterior, după ce banii nu vor mai fi o problemă, trecându-se la construirea de nave din prima categorie. Conceptul de compromis a fost adoptat dar nu s-a trecut încă la implementarea lui. Un element adiţional acestei dezbateri este cel al corupţiei care există şi în rândul militarilor, menţionată de presa ucraineană, cu serie lungă de cazuri înaintate justiţiei şi cu niciunul finalizat cu o condamnare. Contractele pentru construirea de nave, chiar şi de dimensiuni mici, sau pentru repararea celor care necesită acest lucru, mai ales la cele de dimensiuni mari, reprezintă un factor de presiune asupra adoptării uneia sau alteia din variantele de echipare ale marinei ucrainene.

Industria de apărare – dominată de compania Ukroboronprom

Înfiinţată în anul 2010, de către preşedintele Viktor Ianukovici, compania are în subordine cea mai mare parte a întreprinderilor de stat din industria de apărare. Înfiinţarea ei de către fostul preşedinte s-a datorat, conform media ucrainene, mai puţin nevoii de centralizare a acestei componente economice atât de necesare apărării naţionale, cât creării unui mecanism mai uşor de utilizat în activităţi de corupţie. De aceea, după evenimentele din anul 2014, a existat o puternică presiune din partea sectorului militar ucrainean, neangajat în activităţi ilegale, dar şi a societăţii civile pentru ca Ukroboronprom să fie desfiinţată sau, eventual, reorganizată. Principala problemă era aceea că această companie putea juca atât rolul de competitor în contractele militare, cât şi de organizator al proceselor de licitaţie, ceea îi crea din start avantaje evidente.

Au trebui să treacă patru ani din mandatul preşedintelui Petro Poroşenko pentru ca reorganizarea companiei să înceapă. Şi a început de-abia după ce a fost schimbată conducerea, noul director general, Pavel Bukin, făcând o serie de paşi mai alerţi pentru adaptarea companiei la mediul strategic nou creat. Faptul că fostul director general, Roman Romanov, a fost şi unul din partenerii de afaceri ai lui Poroşenko, poate fi o explicaţie pentru stagnarea de patru ani în reformarea companiei. Şi nu numai pentru aceasta ...

O menţiune specială este numirea lui Anthony Tether, fost şef al Defense Advanced Research Projects Agency / DARPA, ca membru al Consiliului Director al Ukroboronprom, cu responsabilităţi de consultare şi consiliere în programele de înzestrare, decizie simultană cu retragerea din funcţie a lui Romanov.

Există şi o poveste de succes - Forţele speciale ucrainene

Conform media, reforma din cadrul forţelor speciale ucrainene este cea mai de succes dintre cele încercate de structurile militare. Dar aceasta nu presupune că a fost un proces uşor. Reformarea forţelor pentru operaţii speciale a avut de trecut o puternică rezistenţă din partea comenzii Statului Major General ucrainean comandat de generalul Viktor Mujenko, de curând eliberat din funcţie de noul preşedinte ucrainean, Volodimir Zelenski. Partea pozitivă a evoluţiilor a constat în sprijinul extern semnificativ primit pentru reformarea acestei structuri, precum şi în statutul câştigat ca urmare a implicării în conflictul din est.

Una din principalele puncte de controversă a fost gradul de autonomie al acestor forţe, o problemă, de altfel, întâlnită şi în alte structuri militare naţionale. Reglementările care statuează organizarea, funcţionarea şi misiunile forţelor speciale ucrainene arată că această autonomie a fost câştigată până la nivelul în care chiar şi bugetul apărării prevede capitol separat pentru această structură militară.

Procesul de reformă a fost unul personalizat, un duel între generalul Mujenko şi fostul comandant al forţelor speciale ucrainene din perioada conflictului deschis din Donbass, Serhii Krivonos, în prezent secretar adjunct al Consiliului Naţional de Apărare şi Securitate al Ucrainei. În condiţiile demisiei recente a lui Oleksandr Turcinov, fostul secretar al Consiliului, Krivonos este, la acest moment, conducătorul principalului organism de consiliere a preşedintelui ţării în probleme de apărare şi securitate.

A fost un conflict între reprezentanţii a două categorii distincte de comandanţi militari, unul reprezentând garda veche, preluată de la fosta armată sovietică, celălalt, noul val de ofiţeri cu experienţă de luptă câştigată pe frontul din Donbass. Dar, probabil, reuşita acestei reforme a avut la bază şi imaginea utilă pentru administraţia prezidenţială a implicării în îmbunătăţirea condiţiilor de dotare şi instruire a acestei structuri, nu foarte numeroase, deci neimplicând un efort bugetar masiv, dar foarte prezente în conştiinţa publică (Krivonos este recunoscut pentru participarea la conflictul din est şi considerat un erou al acestui conflict).

Războiul este o realitate cotidiană. Dar reforma militară?

Ameninţarea conflictului cu Rusia şi, mai ales, perspectiva unei înfrângeri a forţelor ucrainene într-o astfel de confruntare ar trebui să fie îndeajuns de motivante pentru a desfăşura reforma militară. Dar acest lucru nu a venit automat din o serie de motive care ţin de clasa politică locală, de diviziunile sociale, de interesele economice. De aceea, în ciuda evidenţei acestei ameninţări deja foarte clare, reforma militară, cu toate că a debutat acum aproape cinci ani, continuă să fie întârziată. Motivele acestei întârzieri sunt, potenţial, trei:

-  interese instituţionale specifice, spus altfel, stagnarea care se produce în structurile construite birocratic şi care sunt rezistente la orice schimbare;

-  rezistenţa opusă de corpul de cadre, mai ales cel educat în perioada anterioară declarării independenţei şi în primul deceniu post – sovietic;

-  corupţia prezentă în toate structurile şi la toate eşaloanele.

Acest din urmă element este prezent şi în alte armate, şi în alte ţări, dar în Ucraina a devenit o problemă naţională, care a şi produs rezultatul surpriză al ultimelor alegeri prezidenţiale.

Şi astfel reforma continuă. Mai sunt doar câteva amănunte ... majore

Într-un studiu realizat de expertul militar britanic Glen Grant, consilier al armatei ucrainene în ultimii zece ani, acesta a făcut o radiografie critică asupra stării de fapt a armatei ucrainene la momentul anului 2018, care a stârnit reacţia dură şi la persoană a ministerului ucrainean al apărării. Dincolo de detalierile sub formă imperativă, nu atât de potrivite unui consilier, privind modul de acţiune al diferitelor categorii de forţe şi unităţi militare pentru a face faţă unui nou tip de conflict cu Rusia, din analiza lui Grant rezultă următoarea concluzie: „o armată de tip sovietic de dimensiuni mici nu poate învinge o armată de acelaşi tip, dar mult mai numeroasă”.

Chiar dacă armata rusă de astăzi nu mai este una de tip sovietic, deci nici concluzia una plină de acurateţe, problemele forţelor ucrainene evocate destul de limpede şi de precis de fostul ofiţer britanic sunt acolo şi impun:

-  necesitatea înnoirii Statului Major General, pentru a se adapta modului occidental în care această structură are doar responsabilităţi de generare şi antrenare a forţelor, operaţiile fiind desfăşurate sub comanda unui alt comandament operaţional. În prezent, Statul Major General conduce de la Kiev inclusiv operaţiile din Donbass;

-  delimitarea responsabilităţilor de comandă a operaţiilor din Donbass între armată, Garda Naţională şi Serviciul Intern de Securitate / SBU. De asemenea, ca dotare (mai puţin nave de luptă, dar inclusiv tancuri, aviaţie de transport şi elicoptere) şi instruire, Garda Naţională rivalizează cu armata. De aici, o serie de suprapuneri în misiuni şi responsabilităţi. Subordonarea politică este, la fel, interesantă, dar nu neapărat şi utilă unui efort de război. Armata este subordonată ministrului apărării, în timp ce Garda Naţională, ministrului de interne. Primul este, în general, fost militar, al doilea, om politic cu agendă de partid sau personală;

-  evoluţii în cultura managerială şi de comandă a personalului militar cu un accent sporit pe libertatea de iniţiativă a eşaloanelor inferioare şi pe scurtarea timpul de luare a unei decizii;

-  scurtcircuitarea ieşirilor din sistem ale personalului combatant calificat care, după dislocările din Donbass, reîntors la Kiev, nu este utilizat conform experienţei câştigate în tranşee şi preferă să treacă în rezervă;

-  renunţarea la accentul pus pe simbolismul unor activităţi militare făcute pentru public, paradele militare, şedinţele festive ale parlamentului pentru decizii pro – NATO şi desfăşurarea, în schimb, de acţiuni şi iniţierea de acte legislative care să se adreseze aspectelor concrete ale operaţiilor militare din est sau ale creşterii interoperabilităţii cu Alianţa Nord-Atlantică (de exemplu, adoptarea legii subofiţerilor, proiect legislativ care introduce un model occidental de instruire, nu a putut fi realizată pentru că parlamentarii nu au considerat-o îndeajuns de interesantă pentru a se prezenta la vot);

-  identificarea unei soluţii pentru dotarea cu armament şi echipamente moderne a armatei naţionale. În prezent, aproape tot ce utilizează militarii ucraineni este armament de producţie sovietică sau internă, o parte modernizat. Va veni un moment când ceea ce nu se poate produce pe plan intern (avioane de luptă, apărare antiaeriană, drone performante, armament naval, elicoptere de luptă) va trebui achiziţionat, iar acest lucru nu va fi posibil, din Rusia. Echipamentul occidental este extrem de costisitor, dar nevoia va fi, în 10 – 15 ani, concomitent, pentru o serie lungă de echipamente vitale. Dacă economia ucraineană va continua să aibă performanţele scăzute din ultimii ani, bugetul militar va avea şi el o problemă în susţinerea procesului de modernizare.

Cinci ani nu sunt puţini, nu sunt nici foarte mulţi. Conflictul din estul Ucrainei, care a debutat în anul 2014 şi continuă încă să ia vieţi, a produs un nou preşedinte, Petro Poroşenko, care a sosit în faţa electoratului înarmat cu promisiuni de rezolvare a problemei. Promisiunile nu s-au îndeplinit, iar la final frustrările publice au dus la alegerea unui alt preşedinte, Volodimir Oleksandrovici Zelenski, care, chiar în cuvântarea de inaugurare a mandatului său, a promis rezolvarea conflictului.

Între timp, numărătoarea anilor din calendarul reformei militare a armatei ucrainene continuă.