Armata europeană, mai mult decât o piatră aruncată în lac după care am sărit cu toţii

Ideea franceză a unei „reale armate europene”

La începutul lunii noiembrie a anului trecut, Preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, lansa în spaţiul public ideea constituirii unei „armate europene”. Mesajul era transmis în cadrul unui interviu acordat postului de radio francez Europe 1, în contextul acţiunilor pregătitoare pentru momentul comemorării centenarului semnării armistiţiului care a condus la finalul confruntărilor militare din Primul Război Mondial. „Trebuie să ne protejăm împotriva Chinei, Rusiei şi chiar a Statelor Unite ale Americii”, afirma Emmanuel Macron pe timpul interviului, argumentând prin a spune că „atunci când îl vede pe Preşedintele Trump denunţând un tratat major de dezarmare, semnat după criza euro-rachetelor care a lovit Europa anilor ’80 ai secolului trecut, cine este principala victimă? Europa şi securitatea sa”. Ca o concluzie, menţiona că „nu îi vom putea proteja pe europeni până nu ne vom decide că trebuie să avem o adevărată armată europeană”. Mai mult, „avem nevoie de o Europă care se poate apăra mai bine singură, fără a depinde de Statele Unite, într-o manieră mult mai suverană”.

A urmat un ciclu de evenimente care s-a întins pe parcursul unei săptămâni şi care a presupus vizitarea de către Preşedinte a câmpurilor de bătălie din nord-estul Franţei, inclusiv a locaţiei unde Germania a semnat capitularea, lângă Compiegne în estul Franţei, în cadrul unui moment simbolic petrecut alături de cancelarul german Angela Merkel. Evenimentul principal al centenarului armistiţiului avea să aibă loc în prezenţa a peste şaizeci de şefi de stat şi de guvern şi a unor înalţi responsabili ai UE, dar şi oficiali ONU şi din cadrul altor organizaţii internaţionale. Printre aceştia, Preşedintele Statelor Unite, Donald Trump şi Preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin. Tema centrală a discursului lui Macron avea să fie „ameninţarea naţionalismului”, văzut drept o „trădare a valorilor morale şi a patriotismului”, care, în viziunea sa, capătă tuşe periculoase „atunci când spunem că interesele noastre sunt primordiale, iar interesele celorlalţi nu contează”, probabil şi cu trimitere la politica „America First” a Preşedintelui Trump, după cum remarca presa de peste ocean.

Se încheia astfel o săptămână plină de evenimente încărcate de emoţia rememorării milioanelor de vieţi omeneşti pierdute şi a dezastrului produs de Marele Război, pe ruinele căruia s-au ridicat, încet şi trecând prin mari provocări, actuala civilizaţie şi ordine europeană. Era un prilej unic de reafirmare a unităţii occidentale în faţa pericolelor de tot felul, în contextul în care ameninţările la adresa securităţii euroatlantice s-au multiplicat exponenţial. Cu toate acestea, Macron oferea şi metafora îngrijorătoare a „redeşteptării vechilor demoni, pregătiţi să aducă haos şi moarte”, drept laitmotiv al nevoii de schimbare.

Probabil că acest moment cu forţă de simbol pentru reafirmarea unităţii lumii democratice a scos în evidenţă mai multă divizare decât unitate şi mai multă nelinişte decât speranţă. Însă, în mod cert sămânţa proiectului viitoarei armate europene era plantată. Dezbaterile care s-au succedat în lunile ulterioare aveau să preia această idee şi să o reinterpreteze în tonalităţi minimaliste sau exagerate, sub formă de discursuri, analize sau naraţiuni vădit critice, asumat neutre sau nefiresc de entuziasmante, pentru a încerca să ofere raţiune unui nou tip de identitate de securitate şi apărare a spaţiului european, la orizontul noii ordini globale.

Legitimarea germană

În 14 noiembrie 2018, la trei zile după comemorarea Armistiţiului, Angela Merkel afirma susţinerea Germaniei Federale pentru ideea armatei europene, în cadrul unui discurs referitor la viitorul Europei susţinut la Strasbourg în faţa parlamentarilor europeni. Mesajul cancelarului german a adus în atenţie punctele de coincidenţă cu ideea franceză, dar a scos în evidenţă şi nuanţe specifice profund unioniste, caracteristice politicii europene a Berlinului. Merkel a plasat fără echivoc viziunea lui Macron în interiorul cadrului Uniunii Europene, deşi Preşedintele francez nu lăsase de înţeles că în fruntea viitoarei sale armate europene va flutura drapelul albastru cu 12 stele aurii. Ancora semantică a acestei mişcări strategice i-a fost oferită Angelei Merkel de declaraţa preşedintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, care spunea că „o armată europeană comună va arăta lumii că niciodată nu va mai avea loc război în Europa”. Totodată, şeful guvernului federal german a menţionat principiul complementarităţii ideii armatei europene cu Alianţa Nord-Atlantică, a cărei misiune în protejarea Europei în faţa ameninţărilor majore oferă credibilitate acuzaţiilor aduse de Donald Trump finanţării unor „proiecte pan-europene de apărare” în afara NATO.

Uniunea Europeană pare mai determinată decât oricând să facă mai mult în domeniul apărării comune. În contextul participării în iunie 2017 la Conferinţa de Securitate şi Apărare de la Praga, Juncker afirmase la rândul său că „deferenţa faţă de NATO nu mai poate fi utilizată drept alibi pentru neasumarea unui mai mare efort de către UE în domeniul securităţii”, cu toate că afirma că „o mai bună cooperare în domeniul apărării nu va conduce la crearea unei armate a UE”. În egală măsură, şeful executivului european încerca, în mod diplomatic, să diminueze presiunea criticilor îndreptate împotriva politicilor de securitate ale Administraţiei Trump afirmând că „lumea din jur se schimbă. Statele Unite şi-au schimbat fundamental politica externă cu mult înaintea venirii lui Donald Trump. În ultimul deceniu a devenit clar că partenerii americani consideră că poartă o parte prea mare din povara asigurării securităţii bogaţilor aliaţi europeni.”

Pe acest fond, Merkel nota în cadrul discursului de la Strasbourg că Europa se află în faţa a numeroase obstacole logistice pentru o mai mare integrare în domeniul militar, pornind de la numărul disproporţionat de mare de sisteme complexe de armament aflate în înzestrarea armatelor statelor membre UE, în comparaţie, de exemplu, cu situaţia de fapt a forţelor armate ale Statelor Unite. De altfel, astfel de cifre, alături de bugetele insuficiente alocate pentru apărare de parlamentele statelor UE şi de ineficienţa utilizării acestor fonduri în creşterea capacităţii de luptă a armatelor proprii, au asigurat şi metrica iniţiativelor pachetului apărării comune europene care au crescut exponenţial în ultimii doi ani.

Pe de altă parte, sinonimia conceptuală franco-germană se regăseşte în caracterizarea actualei perioade drept „timpul în care nu mai putem conta unii pe ceilalţi”, cu trimitere evidentă la viziunea contondentă a Preşedintelui american referitoare la relaţia transatlantică. În acest context, Merkel oferea şi extensia germană a conceptului apărării comune atunci când afirma că „acest lucru nu înseamnă nimic altceva pentru noi europenii decât luarea destinului în propriile mâini, dacă vrem să supravieţuim ca Uniune. Aceasta înseamnă, pe termen lung, că Europa va deveni mult mai capabilă să acţioneze. Noi trebuie să reconsiderăm modalitatea noastră de decizie şi să renunţăm la principiul unanimităţii acolo unde tratatele europene permit şi oricând va fi necesar. Am propus un consiliu de securitate european, care să asigure luarea mai rapidă a deciziilor importante.” Devenea astfel clar că instalarea Preşedintelui Donald Trump la Casa Albă a activat instinctele de autoapărare ale europenilor şi a favorizat accelerarea proceselor de dezvoltare a noului profil militar al Uniunii Europene. În orice caz, deşi încă vagă, nu trebuie trecută cu vederea tema înfiinţării unui consiliu de securitate european lansată de Germania, care ar putea reprezenta viitorul format de lucru pentru deciziile comune în domeniul afacerilor externe şi de securitate europene, ceea ce ar presupune un mult mai mare grad de integrare în aceste domenii şi, drept urmare, ar putea substanţia semnificativ necesitatea existenţei unei armate europene.

Ar merita amintit că reperele de viziune din discursul Angelei Merkel fuseseră anticipate de ministrul apărării german, Ursula von der Leyen, care afirmase imediat după lansarea temei de către Preşedintele Macron că „o armată europeană ar trebui înfiinţată în cadrul Uniunii Europene şi nu în afara acesteia. De aceea a fost creată cu un an în urmă Uniunea Europeană a apărării”. De remarcat că Ursula von der Leyen a reiterat că responsabilitatea pentru misiunile trupelor trebuie să rămână, totuşi, la nivel naţional. Este interesant că şefa Bundeswehr-ului a utilizat alături de termenul „armată europeană”, pe cel de „armată a europenilor”, ceea ce a creat în lunile ce au urmat un alt val de prezumţii analitice cu trimitere la sensul viitoarei armate europene.

Paşi spre Uniunea Europeană a apărării

Ideea unei armate europene nu este nouă. S-a menţinut chiar şi sorgintea sa franceză. În anii ’50 ai secolului trecut, pe fondul ascensiunii pericolului comunist şi a necesităţii de reînarmare a Germaniei de Vest, Jean Monnet, preşedintele Consiliului Naţional de Planificare al Franţei a demarat proiectul organizării apărării europene pe baze supranaţionale. Conceptul denumit Comunitatea Europeană a Apărării presupunea constituirea unei armate europene plasată sub autoritate supranaţională şi finanţată dintr-un buget comun. Deciziile ar fi urmat să fie luate de un Consiliu European al Apărării şi implementate de ministrul European al Apărării. Tratatul de înfiinţare a fost semnat iniţial de Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg şi susţinut ulterior de Marea Britanie, cu o participare limitată, şi sprijinit politic de Dwight D. Eisenhower, SACEUR NATO la acea dată. Paradoxal, proiectul avea să fie pur şi simplu dezintegrat chiar de Franţa, în august 1954, odată cu refuzarea discutării ratificării sale în cadrul Adunării Naţionale. Totodată, NATO avea să aprobe, în acelaşi an, intrarea Germaniei Federale în Alianţă şi să pună capăt ezitărilor referitoare la soarta viitoare unei mari părţi a naţiunii germane la nici un deceniu de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Urma ca sensul integrării Europei democratice să rămână doar de natură politică şi economică pentru aproape o jumătate de veac.

Participarea majorităţii statelor UE la efortul comun de securitate sub egida Alianţei Nord-Atlantice avea să estompeze, probabil firesc, orice iniţiativă consistentă de integrare a Uniunii în domeniul apărării, până la apariţia turbulenţelor fără precedent pe care le cunoaşte securitatea europeană în prezent. Au mai existat puseuri de identitate europeană de securitate, sub formă de contrapunct la acţiunile de politică externă ale Statelor Unite, pe timpul războaielor balcanice din anii 1990 sau în contextul deciziei unilaterale a Washingtonului de invadare a Irakului în 2003. Însă, tema autonomiei strategice a UE şi necesitatea consolidării profilului său militar s-au acutizat pe fondul creşterii agresivităţii Rusiei la frontiera de est a Uniunii, care a culminat cu anexarea ilegală a Crimeii în 2014. Mai mult, propaganda rusească şi ingerinţele Moscovei în procesele electorale europene, ascensiunea unor regimuri iliberale în interiorul Uniunii, provocările de peste ocean la adresa stabilităţii construcţiei de securitate transatlantică şi succesiunea de decizii unilateraliste ale Administraţiei Trump în subiecte fierbinţi de securitate internaţională, au devenit tot atâtea argumente pentru accelerarea reformelor de securitate ale Bruxellesului şi crearea unor alternative solide, cu forţă de garanţii de securitate comună, pentru statele membre aflate în prima linie a frontului, în faţa ameninţărilor de securitate venite dinspre estul şi sudul continentului.

Conceptul de „autonomie strategică”, alături de cel de „suveranitate europeană”, acoperă mult mai mult decât spaţiul dezbaterilor delimitat de Uniunea Europenă a apărării. Acestea includ şi necesitatea unei noi viziuni privind afacerile externe, reformele politicilor economice şi comerciale, creşterea coeziunii în chestiuni de securitate internă, precum şi noile modele de responsabilitate şi decizie comună în toate domeniile de existenţă ale Uniunii.

Cu referire la dimensiunea apărării, UE a parcurs mai mulţi paşi de reglementare şi a experimentat, în ultimele aproape două decenii, funcţionalitatea procedurilor de cooperare militară atât la nivel de comandă şi control, cât şi în cadrul unor operaţiuni derulate în mai multe zone de criză din Europa, Asia şi Africa.

Declaraţia comună franco-britanică de la finalul summit-ului de la Saint Malo din decembrie 1998 a consemnat necesitatea afirmării capacităţii UE de decizie şi acţiune strategică, susţinută de o forţă militară credibilă, ca răspuns la crizele internaţionale unde nu se implică NATO. Era deschisă astfel calea Politicii Comune de Securitate şi Apărare, sub egida căreia urmau să fie executate, pe parcursul a aproape două decenii, 34 de misiuni comune sub drapel UE.

Mai recent, pe 14 noiembrie 2016, înaltul reprezentant/vice-preşedintele comisiei Federica Mogherini a prezentat Planul de implementare a actualei Strategii Globale a UE în domeniul securităţii şi apărării, în cadrul Consiliului reunit al miniştrilor de externe şi ai apărării din statele membre. Cu acest prilej, a fost stabilit nivelul de ambiţie al Uniunii în domeniul securităţii şi apărării sub forma a trei priorităţi strategice pentru „răspunsul la conflicte şi crize externe”, „creşterea capacităţii de autoapărare a partenerilor UE” şi „protejarea Uniunii şi cetăţenilor ei” în faţa provocărilor şi ameninţărilor majore de securitate. Pentru atingerea nivelului de ambiţie asumat, Consiliul a agreat operaţionalizarea celor trei instrumente ale pachetului apărării comune, Evaluarea Anuală Coordonată a Apărării (CARD), Cooperarea Structurată Permanentă (PESCO) şi Fondul European de Apărare (EDF), destinate recuperării decalajelor tehnologice în domeniul militar faţă de marii actori globali, inclusiv SUA, şi creşterii eficienţei investiţiilor în cercetarea, dezvoltarea şi utilizarea în comun a viitoarelor capabilităţi militare.

În pofida tuturor acestor eforturi fără precedent în domeniul apărării europene, Preşedintele Macron lansa în septembrie 2017 ideea Iniţiativei Europene de Intervenţie (EI2), plasată în afara UE şi NATO. Obiectivul declarat al acestei iniţiative este formulat în termeni mult prea generali şi se referă la „dezvoltarea unei culturi strategice comune”, lăsând loc multor speculaţii de presă. În subsidiar, proiectul la care au aderat alte nouă state şi adoptat prin semnarea unei scrisori de intenţie la nivel de miniştrii ai apărării la 25 iunie 2018, poate fi perceput şi ca o critică la lentoarea sau ineficienţa mecanismelor de decizie şi acţiune ale UE. Aparent, iniţiativa se va concentra pe subiecte precum capacitatea de desfăşurare a operaţiilor militare europene comune, evacuarea civililor din zonele de război sau furnizarea de ajutor în urma dezastrelor naturale.

Cu toate că Ministerul francez al Apărării nu lasă loc niciunui dubiu referitor la poziţionarea EI2 în afara UE şi PESCO, Iniţiativa Europeană de Intervenţie nu poate fi neglijată în orice analiză a modalităţilor de implementare a ideii viitoarei armate europene, dar nici confundată cu soluţia aşteptată, aşa cum deja se întâmplă în situaţia multor opinii care circulă astăzi în spaţiul dezbaterilor publice şi de specialitate. Ca un plus, trebuie reţinut faptul că EI2 asumă politica uşilor deschise prin care probabil urmăreşte să surmonteze obstacole şi constrângeri care altfel s-ar fi putut interpune, de exemplu, prezenţei post-Brexit a Marii Britanii într-un format aplicat de apărare comună europeană.

Totodată, trebuie notat şi faptul că EI2 nu este nici pe departe prima iniţiativă de cooperare în domeniul apărării. Există deja un număr important de forţe întrunite, forţe expediţionare, forţe combinate, brigăzi şi grupuri de luptă multinaţionale, răspândite pe întreg cuprinsul Europei. Cu toate acestea, unicitatea prezumată a iniţiativei Macron se regăseşte în punerea în valoare a unei cooperări europene mult mai extinse în domeniul apărării, clădită pe un limbaj strategic şi operaţional comun, capabilă să conducă la diminuarea diferenţelor în percepţia ameninţării între statele membre şi, implicit, la creşterea vitezei de reacţie în faţa pericolelor.

Totuşi ...

Sunt toate acestea suficiente pentru a putea spune că va exista o armată europeană pe bătrânul continent, fie aceasta în interiorul sau în afara UE? Ideea unei armate europene incumbă o cooperare extinsă în domeniul apărării sau existenţa unei forţe militare supranaţionale?

Răspunsul pentru astfel de întrebări trebuie să pornească de la înţelegerea faptului că indiferent de formatul şi intensitatea cooperării militare dintre state, rezultatul nu poate fi privit, în prezent, în cheia unei entităţi militare suprastatale. Atât timp cât statul va continua să reprezinte principala unitate de organizare a sistemului internaţional, gradul de delegare a responsabilităţii politice asupra utilizării resurselor naţionale de putere militară şi, implicit, asupra vieţii militarilor trimişi la război, va rămâne întotdeauna limitat. În toate construcţiile suprastatale de până astăzi, dimensiunea militară s-a dovedit un reper de neatins al suveranităţii naţionale. Această realitate se regăseşte chiar şi în logica de organizare şi funcţionare a alianţelor militare. Rezultanta alinerii este alianţa de armate şi nu armata alianţei. Nu există o armată NATO. Atunci cum ar putea să existe o armată europeană?

Pentru ca armata europeană să nu rămână doar o „alianţă” a armatelor europene sau o „armată a europenilor”, soluţia trebuie căutată în interiorul viziunii de organizare şi funcţionare a Uniunii Europene. Etapele succesive de integrare a Uniunii au dovedit că de-a lungul deceniilor limite esenţiale induse de suveranitatea naţională au putut fi depăşite. Probabil că era de neimaginat în urmă cu un secol că oamenii vor putea circula nestingheriţi într-o Europă fără graniţe. Ar fi fost şi mai greu de imaginat că pe întreg acest teritoriu va fi utilizată o monedă unică şi că pe clădirile oficiale va flutura acelaşi drapel. Cine se putea gândi că ar putea pleca în fiecare dimineaţă la serviciu peste graniţă şi că la finalul activităţii profesionale va beneficia de toate drepturile financiare ale muncii prestate. Uniunea Europeană a începutului de Secol XXI este profund integrată din punct de vedere economic, juridic şi social. De asemenea, integrarea politică este fără precedent. Uniunea este condusă de un parlament ales prin vot liber şi de un executiv comunitar, care fac parte dintr-un sistem democratic, alături de forurile colective de decizie ale responsabililor naţionali.

Cu toate acestea, nu este suficient pentru ca UE să aibă o armată unică. Un sistem militar în care naţionalitatea să nu conteze. O armată încadrată cu militari europeni şi nu formată din militari ai statelor membre. Un organism militar unic neafectat de limitările naţionale din plan politic şi juridic, un organism flexibil, extrem de versatil, cu viteză de reacţie şi mobilitate neîngrădite. În consecinţă, o armată europeană nu poate exista în afara unui sistem militar unitar european, cu structură ierarhică transnaţională şi componenţă multinaţională. Construcţia ar trebui să înceapă de la vârful ierarhiei de comandă politică. De la transformarea instituţiilor politice actuale, astfel încât acestea să poată prelua şi aplica competenţa de autoritate conferită de dreptul de exercitare a suveranităţii europene. Un astfel de atribut ar căpăta legitimitate dacă s-ar produce schimbările fundamentale ale mecanismelor politice electorale şi de reprezentare, atât de mult discutate şi contestate în ultimul deceniu.

Legitimitatea deciziilor cu sensibilitatea specifică domeniului militar nu va putea fi suficientă în actualul cadru de reprezentare proporţională a politicienilor naţionali în cadrul forumului comunitar. Va rămâne deschis câmpul speculaţiilor privind primordialitatea intereselor naţionale, în detrimentul celor comune, promovate de majorităţile construite pe fundamente naţionale. Punerea în aplicare a deciziilor structurilor de conducere ale UE în cadrul uniunii apărării va impune crearea unor roluri de ministru (comisar) european al apărării şi de comandant al statului major al apărării europene, care vor trebui desemnaţi prin mecanisme de selecţie şi validare comunitare şi nu prin aplicarea principiului reprezentativităţii naţionale existent astăzi în logica de constituire a Comisiei Europene. În acest mod, logica de proiecţie a structurii uniunii apărării poate să continue, pe scară ierarhică, eşalon după eşalon, până la nivel de unitate, subunitate şi individ. Cum ar fi dacă armata europeană va avea structuri de forţă în concepţia directoratelor generale de astăzi din cadrul Comisiei, cu câte un director general, civil, pentru fiecare categorie de forţă şi cu un comandant militar? Ar fi posibilă selecţia şi numirea comandanţilor de la toate eşaloanele pe baza unei proceduri comune, după un ghid european al carierei militare? Vor putea fi militarii recrutaţi, în calitate de cetăţeni europeni, şi repartizaţi la unităţi oriunde pe teritoriul Europei, în funcţie de nevoile instituţiei militare? Va deveni Agenţia Europeană de Apărare viitoarea structură pentru coordonarea cercetării şi dezvoltării capabilităţilor armatei europene, cu rol de autoritate unică de achiziţie a sistemelor complexe de armament şi certificare a produselor ieşite din lanţurile de producţie ale viitoarei baze industriale europene a apărării? Şi şirul interogărilor poate continua.

Sensibilitatea unor astfel de întrebări impune răbdare pentru analiză şi reclamă certitudini solide pentru decizii majore. Contextul actual de securitate internaţională este total neprielnic lansării în spaţiul public a unei dezbateri consistente pe tema unei reale Uniuni Europene a apărării. O astfel de dezbatere are potenţialul de a amplifica tonalităţile, accentua asperităţile şi chiar de a radicaliza ambele tabere din jurul construcţiei europene. Atât unioniştii sau federaliştii, cât şi euroscepticii vor găsi într-o asemenea temă suficiente resurse pentru naraţiuni virulente, cu aşteptate nuanţe fataliste, construite pe extrapolarea emoţiilor şi clamarea sorţilor nefericite ale Europei şi europenilor. Vor fi supralicitate extremele conferite de crearea viitorului imperiu european, respectiv de fărâmiţarea UE şi acaparării ei, bucată cu bucată, de către o Rusie agresivă şi revizionistă.

Transpunerea în practică a unui proiect de complexitatea şi grandoarea armatei europene, solicită în primul rând voinţă politică, dar şi cultură strategică, justeţe istorică, raţionalitate economică şi, mai ales, susţinerea oamenilor de pe întreg cuprinsul Uniunii, de la Capul Roca din Portugalia, până la Sulina românească. Până atunci, armata europeană va rămâne doar o aspiraţie. Sau o piatră aruncată în lac, aşteptând să fie căutată.