Armata europeană este o soluţie de securitate sau o afacere?

Conceptul de Armată Europeană s-a extins în cea de a doua jumătate a anului 2018 ca urmare a criticilor aduse statelor europene de preşedintele SUA, cu ocazia Summit-ului NATO din vara anului trecut, din care rezulta lipsa de preocupare pentru a investi mai mult în forţele armate naţionale. Ca urmare, statele europene au alocat fonduri mai mari pentru achiziţionarea de echipamente noi ca şi pentru creşterea cantităţii şi valorii forţelor armate. În acest proces a intervenit lobby-ul  producătorilor de armamente care au văzut în susţinerea conceptului de Armată Europeană uriaşe oportunităţi de afaceri.

  În decembrie 1998, în staţiune turistică Saint Malo, de pe coasta franceză, a avut loc Summit-ul, Marea Britanie – Franţa. Cu această ocazie primul ministru britanic Tony Blair şi preşedintele Franţei, Jacques Chirac au semnat o declaraţie, ce consfinţea crearea Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA) care presupunea şi crearea unei forţe militare, capabilă să acţioneze autonom. Cei doi lideri au luat această decizie ca urmare a conflictului din Kosovo de la sfârşitul anilor ’90, când Uniunea Europeană a fost acuzată că a eşuat în încercarea sa de a opri războiul. Negocierile au continuat de-a lungul anilor şi, în urma deciziei adoptate la Helsinki în 1999, a fost creată în 2003 prima forţă europeană cu 60.000 de militari, constituită în 18 grupuri de luptă, fiecare de valoarea unui batalion de aproximativ 1500 militari. În anul 2007 a fost declarată starea deplin operaţională a întregii forţe militare.

Acest proces costisitor care a dus la înfiinţarea de grupuri de luptă naţionale şi multinaţionale s-a derulat timp de patru ani. Au fost înfiinţate comandamente care au participat la exerciţii complexe pentru ridicarea capacităţii de comandă şi coordonare a trupelor. Este greu de spus cât de eficiente au fost, întrucât nu au participat la nicio luptă reală, deşi au fost destule ocazii în acest sens. Un exemplu îl reprezintă posibila participare a grupului  de luptă aflat în stare operaţională gata de luptă din 2013 când acesta ar fi putut participa la confruntările din Africa Centrală. Decizia a fost să participe doar Franţa.

Ambiţia europeană de a avea o armată proprie, deşi NATO este destinată, in primul rând apărării Europei atât în interiorul cât şi în afara arealului statelor membre, a fost în creştere în ultimii doi ani. Odată cu venirea în poziţia de preşedinte al Franţei a lui Emmanuel  Macron, tinereţea şi ambiţia sa, au accelerat acest proces în care Franţa se vedea a fi un lider militar ai Europei, lăsând în responsabilitatea Germaniei aspectele economice şi financiare ale continentului.

Impetuozitatea şi voinţa tânărului preşedinte al Franţei, au fost stimulate mai ales de poziţia lui Trump care a criticat lipsa de interes europeană în asigurarea financiară a actualelor şi posibilelor acţiuni ale statelor NATO pentru asigurarea securităţii Europei măcar prin asigurarea unui buget militar echivalent cu 2% din PIB-ul fiecărui stat membru al Alianţei Nord Atlantice.

O statistică a anului 2017 referitoare la cheltuielile naţionale pentru apărare ale statelor lumii arată că SUA au cheltuit 603 miliarde de dolari, adică tot atât cât China (150 mld $), Arabia Saudită (77mld.$), Rusia (62 mld.$), India (58 mld.$), Marea Britanie ( 51 mld.$), Franţa (46 mld. $), Japonia (46 mld. $), Germania (45 mld.$), Coreea de Sud (36 mld.$) şi Italia (23 mld.$), la un loc, deci, tot atât cât primele 10 state ale lumii, în ordinea cheltuielilor pentru apărare. În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, după Brexit, SUA cheltuieşte de aproximativ patru ori mai mult pentru apărarea proprie şi a aliaţilor săi, decât toate statele UE la un loc. UE cheltuieşte pentru apărare de aproximativ 3 ori şi SUA de peste 9 ori mai mult decât Rusia, unde sancţiunile impuse nu au afectat prea mult această categorie de cheltuieli.

Neputându-şi permite să aloce cheltuielilor militare sume comparabile cu cele ale statelor pe care le consideră adversare, Rusia s-a orientat către capabilităţi de nişă cu ajutorul cărora să-si asigure competitivitatea, asimetric. Aceasta a implicat cercetări ştiinţifice avansate pentru folosirea inteligenţei artificiale în robotică, intelligence, agresiuni cibernetice, război hibrid şi alte mijloace civile cu posibile întrebuinţări militare. Procesul de înarmare al Rusiei a continuat în ritm alert cu dislocarea de noi capabilităţi militare eficiente în zonele de interes strategic, fiind considerată de UE ca principala ameninţare la adresa securităţii europene. Factorii de decizie europeni au alocat, în primul rând, în cadrul proiectului referitor la Armata Europeana, fonduri pentru cercetare ştiinţifică şi inovare în domeniul militar. Pe de altă parte, acesta permite finanţarea companiilor europene ce desfăşoară cercetări avansate şi în domenii non-militare, dar şi asigurarea competitivităţii faţă de SUA pentru a evita importurile de pe celălalt ţărm al Atlanticului.

Prin această primă infuzie de fonduri sunt încurajate firmele europene de armament, în dauna celor americane. Pentru a face faţă acestei tendinţe europene ce ar duce la pierderea finanţărilor de la statele membre UE pentru echipamentele de origine SUA, au fost găsite soluţii pentru ca acestea să fie realizate de firme europene. Un exemplu îl poate constitui General Dynamics (SUA) care a înfiinţat în Elveţia, stat non-NATO şi non-UE, via Israel, fabrica MOWAG unde se produce întreaga gamă de transportoare blindate PIRANHA. Acestea, împreună cu varianta americană a aceluiaşi transportor, STRYKER, sunt considerate de publicaţiile de specialitate, cele mai bune din lume în categoria lor. În felul acesta, PIRANHA, fiind fabricat în Spaţiul Schengen, se bucură de aceleaşi taxe ca şi competitoarele sale PATRIA (Finlanda, non NATO, membră UE) sau STAYER (Austria, non NATO, membră UE). De asemenea, o serie de echipamente ISR, fabricate în SUA, au fost integrate în echipamente complexe fabricate de firme europene. Poate fi dat ca exemplu cazul corvetelor fabricate de compania olandeză DAMEN la care echipamentele ISR sunt produse de firme ale SUA.

Prin aceste soluţii, statele membre UE care lucrează cu firme ale SUA, pot să se înscrie în prevederile Directivei 2009/81/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 iulie 2009 privind coordonarea procedurilor privind atribuirea anumitor contracte de lucrări, de furnizare de bunuri şi de prestare de servicii de către autorităţile sau entităţile contractante în domeniile apărării şi securităţii.
Este evidentă lipsa de eficacitate a oricăror tendinţe de coordonare a achiziţiilor statelor europene care comparativ cu SUA deţin: 178 de sisteme de arme spre deosebire de SUA care deţin 30, 17 tipuri de tancuri de luptă faţă de SUA -1, 20 de tipuri de avioane de luptă faţă de SUA -6 şi lista exemplelor poate continua.

Prin evoluţia conceptului de apărare europeană, piaţa de armamente a Europei se înscrie în cursa înarmărilor dintre Rusia şi statele din centrul şi estul continentului. Cheltuielile militare ce reprezintă partea nevăzută a icebergului se referă la echipamentele ce cuprind tehnologii avansate care utilizează ultimele realizări ştiinţifice. Foarte bine protejate, secretele neesenţiale ale acestor noi echipamente sunt lăsate să se scurgă controlat, uneori chiar cu rezultate exagerate, pentru a descuraja potenţialul agresor. Este, în primul rând cazul Rusiei, care periodic anunţă noi realizări ale tehnicii militare ruse, sau lasă să se scurgă în media o serie de informaţii care scot în evidenţă eficacitatea noilor armamente.

Anunţata retragere a SUA din Tratatul privind rachetele nucleare cu rază scurtă şi intermediară de acţiune ( 500-1000 km - rază scurtă de acţiune şi 1000-5500 km - rază intermediară de acţiune) va duce, probabil, către o nouă afacere cu echipamente militare în Europa. SUA, în nume propriu dar şi în numele statelor europene membre NATO, şi Rusia au semnat acest tratat. Există acuze de ambele părţi că cealaltă parte nu a respectat termenii acordului. Referitor la Rusia există suspiciuni că ar deţine astfel de rachete sau cel puţin că ar deţine tehnologia de construire a acestora în timp scurt. Statele UE nu deţin însă tehnologia de fabricaţie a rachetelor cu rază scurtă şi intermediară de acţiune şi ar fi nevoite să le cumpere din SUA.

Dintr-un anumit punct de vedere, în cazul în care realizarea armatei europene nu ar afecta acţiunile NATO, ar putea fi în avantajul securităţii europene creşterea fondurilor alocate apărării şi, de aici, contracte avantajoase pentru producătorii de armamente, europeni şi americani.

Principalele beneficiare ale conceptului de Armată Europeană sunt statele care livrează armamente, statele din vestul Europei. Acesta este şi motivul pentru care guvernele acestor ţări susţin atât de vocal noul concept. Statele care nu deţin industrii de armament care să le permită să vândă echipamente militare în Europa de Vest sunt statele din centrul şi estul Europei. Aceste state nu susţin sau doar mimează susţinerea conceptului de armată europeană care le aduce noi cheltuieli. Apartenenţa lor la NATO le asigură securitatea de care au nevoie. Statele puternice ale Uniunii Europene preferă să aloce mai multe fonduri pentru propria înarmare decât să plătească Statelor Unite asigurarea securităţii europene.

Luând în consideraţie ultimele declaraţii ale d-nei Ursula von der Leyen, ministrul apărării al Germaniei, interesul acestei ţări pentru o Armată Europeană cu o conducere unitară a scăzut. În interviul acordat pentru publicaţia germană Frankfurter Allgemeine Zeitung, ea afirmă, referindu-se la Armata Europeană, că ar fi “forţe armate sub responsabilitate naţională, strâns interconectate, echipate uniform, antrenate pentru operaţii întrunite şi gata de acţiune, la fel ca Brigada franco-germană sau Corpul German-Olandez“. Se poate observa folosirea expresiei “sub responsabilitate naţională”, ceea ce înseamnă menţinerea actualelor proceduri de dislocare a trupelor, decizie care în Europa diferă de la ţară, la ţară. În Germania decizia aparţine Parlamentului german, fracţionat politic şi de aici o mare dificultate luarea hotărârii. Deşi ministrul german al apărării s-a angajat în schimbarea procedurii, acest lucru este foarte complicat întrucât acesta presupune schimbarea constituţiei. Situaţii identice sunt şi în alte state europene cum ar fi Olanda, Suedia, Ungaria şi Cehia. Dificultatea în obţinerea votului poate veni din partea partidelor naţionaliste care au din ce în ce mai multe locuri în parlamentele statelor europene. Acest partide, în general, sprijină alocarea de fonduri armatelor naţionale, dar sunt reticente la participarea acestora la operaţii în afara teritoriului naţional, chiar dacă este vorba de o altă ţară europeană.

De asemenea, trebuie observat faptul că a fost folosit termenul de “forţe armate sub responsabilitate naţională” şi nu „forţe naţionale”. În anul 2016 d-na der Leyen a declarat disponibilitatea armatei germane de a angaja cetăţeni ai altor state UE, iar în august 2018 a fost creat cadrul juridic pentru acest proces. În conformitate cu actuala legislaţie, militarii nu pot fi decât cetăţeni germani. Pentru funcţii de experţi în diferite domenii ca medicină sau IT, Inspectorul General al Armatei Germane a declarat intenţia de a angaja imigranţi din Polonia, Italia sau România. Nu este clar, încă, dacă aceştia ar putea să fie angajaţi civili, aşa cum sunt, acum, peste 900 de străini, sau vor fi militari. Probabil prima variantă este cea posibilă.

În perioada următoare subiectul Armatei Europene va fi tot mai mult pe agenda noilor membri ai Parlamentului european ca şi a membrilor Comisiei Europene, ca urmare a presiunilor din ce în ce mai mari a lobby-ului producătorilor europeni şi americani de armamente.
Ca răspuns la întrebarea din titlu, se poate afirma că Armata Europeană este şi o soluţie de securitate a Europei, dar este şi o oportunitate de afaceri pentru producătorii de armamente din statele dezvoltate din vestul Europei ca şi pentru cele ale SUA.