20 iulie 2020

Arma electromagnetică – cea mai periculoasă ameninţare chineză la adresa SUA

Mircea Mocanu

Între efectele unei explozii nucleare se numără şi impulsul electromagnetic, acţiune fizică ce distruge circuitele electronice din toate echipamentele, civile sau militare. Vulnerabilitatea societăţii omeneşti la astfel de evenimente nedorite favorizează riscul ca state ostile să recurgă la acest tip de impact al folosirii armei nucleare. Statele Unite deţin unele indicii că R.P. Chineză are preocupări în dezvoltarea armei electromagnetice, care ar realiza surprinderea strategică în cazul întrebuinţării ei împotriva forţelor armate americane sau împotriva infrastructurii critice civile. Sunt motive reale de îngrijorare?

Sursă foto: Profimedia

Întâi puţină fizică şi puţină istorie

Arma nucleară presupune, în esenţă, o enormă degajare de energie cauzată de explozia nucleară. Energia este degajată într-o gamă largă de efecte fizice, de la convecţia mecanică până la emisii electromagnetice şi emisii de raze Gamma. În ordinea lungimii de undă ce caracterizează propagarea energiei eliberate de explozie, efectele concrete pot fi enumerate, pe scurt, ca fiind: unda de şoc (convecţia masivă de aer care distruge tot ce întâlneşte), valul termic (unda de căldură care arde tot ce este combustibil), unda acustică (sunetul exploziei), impulsul electromagnetic (EMP, unda electromagnetică degajată într-un spectru larg de frecvenţe), impulsul luminos (unda electromagnetică / fotonică din spectrul luminii / vizibil), radiaţiile nucleare şi unda de raze Gamma.

Bineînţeles, toate aceste efecte se diminuează pe măsura depărtării de epicentrul exploziei, cu diferite rate de atenuare, după caracteristicile fizice ale manifestării energiei în deplasare, şi după rezistenţa opusă de mediul de propagare.

Dintre efectele distructive menţionate, analiştii şi planificatorii militari din perioada Erei industriale a conflictului armat au luat în considerare impactul care afecta modul de ducere a luptei specific sfârşitului celui de-al Doilea Război Mondial. Mai precis, în cursul Războiului Rece, efectele luate în consideraţie erau distrugerile fizice produse de unda de şoc mecanic şi termic, precum şi efectele radiaţiilor nucleare. De altfel, efectele impulsului electromagnetic au fost descoperite accidental, în anul 1962, când testul nuclear efectual în atmosferă, deasupra Atolului Bikini, din Oceanul Pacific, a cauzat supraîncărcarea reţelei electrice şi încălzirea siguranţelor la Honolulu, în Insulele Hawaii, oraş aflat la o distanţă de 1400 km (!) de locul exploziei.

Pe măsura evoluţiei societăţii umane, distrugerile fizice şi uciderea în masă au devenit inacceptabile sau purtătoare ale unui preţ politic foarte ridicat. De aceea, statele lumii au încheiat tratate de interzicere / limitare a utilizării armelor nucleare.

Ulterior, intrând în Era informaţională, a crescut importanţa folosirii electronicii în toate domeniile vieţii sociale. În cazul sistemelor de armament, dezvoltarea tehnologică a condus la dependenţa forţelor armate de echipamentele electronice şi de sistemele de calculatoare. În această situaţie, strategii au întrevăzut posibilitatea exploatării efectului electromagnetic al exploziei nucleare, care permite distrugerea / blocarea echipamentelor electronice din raza de acţiune a impulsului electromagnetic cauzat de bomba nucleară. Impulsul electromagnetic „prăjeşte” practic circuitele electronice, de fapt, cel mai important, topeşte joncţiunile semiconductoare, esenţa tehnologiei definitorii pentru această vârstă a omenirii. În rest, sistemele de armament sau fortificaţiile nu sunt afectate dacă nu sunt atinse de celelalte manifestări ale energiei degajate de explozia nucleară şi, mai ales, organismele vii nu sunt afectate, deci EMP nu omoară. Mă rog, aici se poate discuta efectul asupra sistemului nervos, dar aceste aspecte nu au fost elucidate.

 

Precizări de drept internaţional şi doctrina nefolosirii primei lovituri nucleare

Dat fiind semnăturile pe tratate internaţionale şi pretenţiile de atitudine geostrategică defensivă, ţările din clubul nuclear pretind, în documentele oficiale, că vor utiliza arma nucleară doar dacă sunt atacate cu arme nucleare. Ca excepţie, Rusia a introdus şi condiţii extreme în care ar putea folosi arma nucleară chiar dacă nu este atacată cu arme nucleare, dar textul noii politici nucleare a Moscovei duce cu gândul la proiectile de nivel tactic. Similar, China susţine că nu va fi prima care să execute lovituri cu arme nucleare înainte de a fi atacată cu arme nucleare, pe considerentele menţionate. Oricum, atitudinea Beijingului faţă de tratatele internaţionale corespunde veleităţilor de putere globală şi viziunii P.C. Chinez, care nu este dispus să se angajeze în orientări şi dezvoltări care i-ar afecta posibilităţile de manevră. De altfel, recent, Beijingul a anunţat că nu este dispus să participe, împreună cu Statele Unite şi Federaţia Rusă, la negocierea unui New START care să includă şi China, decât dacă Washingtonul îşi va reduce arsenalul nuclear la nivelul celui chinez (cam la o cincime). Deci, „nu, mulţumesc!” Mai clar, vineri, 14 iulie, Ministerul chinez de Externe a descris propunerile americane ca fiind „nici serioase, nici sincere”.

Latura de efecte distructive ale impulsului electromagnetic generat de o explozie nucleară aduce însă nuanţări importante asupra reţinerii statelor posesoare de arme nucleare în privinţa utilizării lor: dat fiind că efectul EMP considerat separat nu ucide oameni şi nu cauzează distrugeri spectaculoase, scrupulele unui eventual agresor se diminuează mult, mai ales că istoria este scrisă de învingători, care pot sublinia că nu au comis genocid, mai puţin pierderile de vieţi omeneşti în accidente cauzate de defectarea unor sisteme în urma impactului impulsului electromagnetic (deraieri de trenuri, metrouri, nave maritime, avioane şi vehicule terestre, precum şi sisteme industriale, întreruperea infrastructurii critice de telecomunicaţii sau de transport al energie electrice, sisteme bancare şi toate bazele de date). Important este ca explozia nucleară să fie produsă într-o zonă unde nu ar cauza distrugeri de bunuri şi victime în rândul populaţiei civile. De aceea, soluţia ar o explozie nucleară în atmosferă, care să genereze un „impuls electromagnetic de mare altitudine” (High-altitude EMP – HEMP). 

Potrivit lui Peter Vincent Pry, director al Grupului de lucru pentru EMP din cadrul Departamentului Homeland Defense al S.U.A., „doctrina militară a Chinei abundă de elemente de planificare tehnică şi operaţională corespunzătoare unui atac nuclear ca primă lovitură”. Pe de altă parte, credibilitatea abţinerii Beijingului de la primul atac este foarte scăzută în rândul factorilor de decizie militari din Statele Unite: în cursul unei audieri în Congresul S.U.A., şeful Comandamentului Strategic american, amiralul Charles Richard, a declarat că permisivitatea doctrinei chineze este atât de largă, încât „ai putea întoarce un camion prin ea”.

Oricum, din punct de vedere juridic, situaţia cea mai convenabilă, ar fi generarea impulsului electromagnetic de putere mare altfel decât prin explozia nucleară. Dar despre asta vom vedea mai jos.

 

Oare se pregăteşte China pentru a cauza un „Pearl Harbor” electromagnetic?

Se scrie mult, încă din anul 2019, despre posibilitatea unui conflict armat între Statele Unite şi China, pe fondul lipsei de soluţii la contradicţiile de natură comercială şi ideologică dintre cele două mari puteri. Recent, însă, ameninţarea cu atacul electromagnetic a apărut tot mai semnificativă, mai ales în condiţiile dependenţei enorme a Statelor Unite de reţelele de calculatoare şi sisteme tehnice computerizate, în toate domeniile, inclusiv în domeniul militar, unde platformele de luptă şi sistemele de armament sunt interconectate şi comandate prin reţele specializate. Un raport din iunie 2020 al Departamentului Homeland Defense (DHD) documentează în detaliu aspectele ameninţării EMP, pe baza publicaţiilor chineze, inclusiv documente oficiale ale Armatei Populare de Eliberare (APE).

Ca esenţă a doctrinei de obţinere a succesului strategic, în raport se remarcă faptul că autorităţile chineze dezvoltă arma EMP ca parte / extensie a „Războiului informaţional total”, care include şi campanii de hacking asupra sistemelor automatizate adverse. Reamintim, Războiul informaţional vizează atacarea sistemului de comandă şi control (C2) al adversarului, pentru paralizarea sistemului decizional sau a forţelor angajate în luptă. Acţiunea ofensivă poate fi atât fizică / cinetică, împotriva centrelor de comandă şi comunicaţiilor de toate categoriile, inclusiv între echipamente, cât şi psihologică, împotriva capacităţii de comandă şi control a adversarului. Chiar principalul manual al APE privind Războiul informaţional, „Războiul mondial, al Treilea Război Mondial – Războiul Informaţional total” (autor Shen Weiguang), cheamă China, în mod explicit, să exploateze ofensiv HEMP, şi, totodată, să se apere împotriva acestuia. Dacă agresiunea prin hacking, virusurile şi alte atacuri cibernetice sunt văzute ca procedee de hărţuire şi cercetare (în sensul tactic) a spaţiului cibernetic, atacul cu HEMP este considerat mutarea decisivă într-o campanie strategică. În concepţia experţilor chinezi, „în războiul de înaltă tehnologie desfăşurat în condiţii informatizate, Războiul Informaţional se va manifesta în multiple dimensiuni, în spaţiul terestru, maritim, aerian şi electromagnetic. Superioritatea informaţională a devenit deja centrală şi crucială pentru obţinerea victoriei în confruntarea armată... Dacă echipamentele de comunicaţie folosite pentru transmiterea informaţiei în spaţiul de luptă sunt atacate şi deteriorate de către inamic prin arme EMP, atunci partea atacată s-ar confrunta cu pericolul întreruperii transmisiei informaţiilor pe câmpul de luptă. EMP restricţionează în mod sever performanţele tactice şi viabilitatea echipamentului informatizat”.

Potrivit raportului DHD, în documentele autorităţilor de la Beijing există numeroase scenarii de „utilizare a atacurilor HEMP pentru obţinerea victoriei pe câmpul de luptă prin scoaterea din luptă a portavioanelor Statelor Unite şi realizarea unei surprinderi tip Pearl Harbor, în sens larg, asupra teritoriului naţional al Statelor Unite”. Raportul DHD menţionează şi un teatru de operaţii unde China ar fi foarte tentată să utilizeze arma EMP, anume Taiwanul, care poate fi astfel „paralizat” fără a produce în mod direct pierderi pe vieţi omeneşti, pentru că Beijingul doreşte integrarea ulterioară a taiwanezilor, care sunt chiar chinezi. După paralizarea Taiwanului prin folosirea armei EMP, APE ar putea ocupa insula fără luptă. Nu pare o opţiune de refuzat la Beijing, dar problema este că Taiwanul este, totuşi, prea aproape de China propriu-zisă, iar un atac EMP eficace ar afecta cu siguranţă şi infrastructura din regiunile chineze apropiate de Taiwan. La altă scară, în plan operaţional, o ţintă firească a unui atac EMP ar fi portavioanele, pentru că sunt platforme militare, deci ţinte legitime într-o confruntare armată, şi prezintă două caracteristici ce le conferă valoarea de candidate ideale pentru atacul EMP: sunt mari şi pot fi detectate şi urmărite cu uşurinţă, şi depind total de echipamentele electronice instalate la bord.

Impactul general al fi devastator asupra unei ţări avansate tehnologic, prin blocarea întregii activităţi în zona afectată, iar experţii din Statele Unite sunt convinşi de urmările dezastruoase ale unui eveniment  electromagnetic major, fie acesta natural, cum ar fi o explozie solară de proporţiile unui cataclism, sau o explozie generată de om, fie accidental, fie prin aplicarea unei intenţii ostile. Vulnerabilitatea societăţii americane la EMP a fost scoasă în evidenţă într-un studiu prezentat Congresului S.U.A., care a ajuns la concluzia că un eveniment / atac EMP asupra Coastei de Est ar distruge reţeaua de energie electrică şi ar cauza accidente, urmări de natură socială (de exemplu, penurie de apă şi de servicii de sănătate) şi tulburări ale ordinii publice (jafuri armate, acţiuni violente din disperare, ca urmare a lipsei de alimente) care ar duce la moartea a 90% din populaţie în decurs de un an.

O astfel de ameninţare ar putea proveni şi de la alte state adverse posesoare de arme nucleare, dar China este prima suspectă de astfel de capacităţi şi potenţial voliţional, mai ales din cauza potenţialului economic şi tehnologic, precum şi din cauza circumstanţelor veleitare ale Beijingului.

 

Dar EMP nu poate fi produs altfel decât prin explozie nucleară?

Ba da. Există generatoare de unde electromagnetice, ele se cheamă emiţătoare radio. Problema savanţilor este să caute metode de generare a undelor electromagnetice cu putere suficient de mare pentru a obţine efectele produse de exploziile nucleare. Un articol publicat de universitatea politehnică a Forţelor Aeriene ale Chinei, în anul 2014, face distincţia clară între bombele nucleare proiectate să cauzeze explozie şi şoc mecanic, şi armele EMP, proiectate să maximizeze efectele HEMP, cele din urmă prezentate ca „un nou tip de armă”.

De fapt, articolul „Privire generală asupra armelor cu impuls electromagnetic şi tehnici de protecţie împotriva acestora” menţionează trei tipuri de arme bazate pe EMP:

1) bomba nucleară cu încărcătură redusă (low yield) detonată în atmosferă la altitudine mare – produce HEMP (varianta originală, ca efect al bombei atomice clasice);

2) EMP produs de explozivi (nenucleari) de mare putere şi echipamente aferente de producere a aceluiaşi HEMP;

3) generatoare de microunde de mare putere HPM (High Power Microwave) pe baza unor tuburi electronice cum ar fi magnetroanele şi „vircatoarele”.

În primul caz, bombele atomice destinate ca arme EMP sunt proiectate special pentru maximizarea efectelor în spectrul razelor Gamma şi al undelor electromagnetice de înaltă frecvenţă E1 EMP. Aceste arme nucleare cu încărcătură redusă sunt denumite arme nucleare EMP. Câmpul electromagnetic E1 EMP are o intensitate de la 10 la 100 kV/m, ceea ce poate penetra şi topi orice circuit electronic. Despre realizările pe celelalte două tipuri de arme HEMP informaţiile deocamdată lipsesc. 

 

Şi care ar fi armamentul folosit pentru un atac EMP?

Conform raportului DHD menţionat, China dispune de tehnologie sustrasă, în timp, de la Statele Unite, cu ajutorul căreia a dezvoltat trei subsisteme de armament care pot fi folosite pentru declanşarea unui atac HEMP:

● o reţea de sateliţi specializaţi;

● rachete  hipersonice pentru transportul focoaselor la ţintă şi

● focoase care generează „super-impulsul electromagnetic”.

În continuare, vom arunca o privire scurtă asupra acestor subsisteme. De remarcat, toate variantele conceptuale ale acestor subsisteme sunt destinate Războiului informaţional, menit să anihileze comunicaţiile inamicului, şi toate variantele presupun declanşarea EMP în atmosferă, la mare altitudine.

În privinţa primului subsistem, sateliţii ar fi folosiţi pentru poziţionare (în detecţia şi localizarea ţintelor) şi coordonarea atacului, dar pot constitui, totodată, şi baze de pre-poziţionare sau chiar platforme de lansare a unor arme cu destinaţie strategică. Primele modalităţi de folosire a sateliţilor sunt deja oarecum familiare şi se încadrează în activităţile generale de comunicaţii, care se încadrează perfect în prevederile tratatelor internaţionale. Prezenţa oricăror arme la bordul sateliţilor este, însă, interzisă prin Tratatul Spaţiului Cosmic, dar, în cazul obţinerii victoriei de dimensiuni globale, ce mai contează încălcarea unui tratat internaţional?!

Ca variantă conceptuală ipotetică, focoasele ar putea fi amplasate în aşteptare (timp de ani de zile) chiar pe sateliţi geostaţionari, de unde declanşarea atacului ar fi şi mai fulgerătoare şi nedetectabilă, făcând imposibilă avertizarea balistică prin sistemul de avertizare timpurie al Pentagonului (radarele Ballistic Missile Early Warning System – BMEWS). Dat fiind că sistemul american este orientat să detecteze lansări din Rusia, deci atenţia este concentrată pe emisfera nordică, Beijingul ar putea instala armele letale pe sateliţi pe orbite geostaţionare în emisfera sudică, deci să fie feriţi de supravegherea Pentagonului, iar generatoarele de super-impuls electromagnetic ar fi şi la o distanţă suficientă de teritoriul naţional chinez. Chiar dacă sateliţii ucigaşi nu ar fi amplasaţi în apropierea ţintelor, vectorii purtători disponibili asigură transportul focosului la ţintă cu o viteză convenabilă, după cum vom arăta mai jos.

Dar un atac extins ar putea fi conceput să întrebuinţeze şi să afecteze mai mulţi sateliţi din constelaţia Chinei pentru a anihila mai întâi sateliţii americani care ar putea lansa atacuri preemptive. Poate fi considerat şi scenariul unei campanii „la sacrificiu”, în cadrul căreia Beijingul şi-ar asuma pierderea multor sateliţi proprii într-o confruntare spaţială. Considerarea pierderilor proprii este firească în orice variantă, pentru că declanşarea impulsului HEMP este prevăzută să aibă loc la altitudini apropiate de orbitele sateliţilor cei mai numeroşi, cei amplasaţi pe orbite terestre joase (Low Earth Orbit – LEO). Dacă acest scenariu este premeditat, agresorul ar fi pregătit să înlocuiască rapid propriile pierderi şi ar obţine supremaţia spaţială care să asigure posibilitatea atacului EMP asupra ţintelor navale americane. În acest scop, China dispune de mai multe instalaţii de lansare a sateliţilor, între care raportul DHD aminteşte bazele de la Jiquan, Taiyuan, Xichang şi Wenchang.

În continuare, subsistemul de transport la ţintă include rachetele hipersonice care ar constitui vectorul purtător sigur (întrucât proiectează focosul cu viteze de cinci ori mai mari decât viteza sunetului). Metoda de transport la ţintă este determinată, în primul rând, de ţinta vizată, dar opţiunile nu sunt numeroase. Ca şi bombele nucleare, bombele nucleare EMP sau alte focoase generatoare de super-impuls electromagnetic pot fi transportate la ţintă, cel mai sigur, cu noile rachete hipersonice, despre care Monitorul Apărării şi Securităţii a mai publicat informaţii. Aceste rachete pot fi de două categorii: „planoare” hipersonice sau rachete de croazieră hipersonice. Ultimele ar fi lansate, cel mai convenabil, de pe avioane, pentru că sunt mai rapide şi manevrabile decât navele de luptă, iar rachetele de croazieră lansate de la altitudini reduse ar zbura sub nivelul radarelor strategice, pe traiectorii pseudo-aleatoare, deci foarte greu de detectat. Totuşi, avioanele însele sunt relativ uşor detectabile, deci nu ar constitui o soluţie sigură, condiţie obligatorie pentru un atac EMP surpriză. De aceea, opţiunea planoarelor hipersonice rămâne favorită, mai ales în varianta lansării de pe sateliţi, pentru că platforma pre-poziţionată în spaţiu elimină timpul necesar unei rachete balistice pentru plasarea planorului de pe poziţia la limita atmosferei (40 – 100 km altitudine), de unde acesta să înceapă traiectoria descendentă parcursă cu viteză hipersonică. Deci, varianta lansării de pe sateliţi este cea care asigură cele mai bune şanse de surprindere a adversarului cu un atac HEMP.

În privinţa planoarelor hipersonice, trebuie menţionat că Beijingul a efectuat cel puţin şase teste, încă din anul 2016, iar până în anul 2019 a testat cel puţin planorul hipersonic DF-17 (rază de acţiune 2400 km) şi planorul CM-401, lansat de pe o rachetă balistică (tactică) anti-navă (rază de acţiune 300 km). Prevăzute cu focoase EMP, ambele planoare testate ar corespunde scopului realizării unui atac cu EMP.

Este posibil ca intenţia agresorului să nu vizeze folosirea unui astfel de sistem strategic ofensiv împotriva unei zone din teritoriul populat, cum ar fi Coasta de Vest a S.U.A. Dar, chiar atacarea cu EMP a unei formaţiuni navale în Teatrul de operaţii al Oceanului Pacific, ori a unei baze aeriene (inclusiv baze de rachete balistice) sau navale esenţiale ar cauza efecte strategice decisive asupra Statelor Unite. De aici şi ideea de „un Pearl Harbor al secolului XXI”, lansată chiar într-un articol al ziarului Forţelor Terestre ale R.P. Chineze. În privinţa ţintelor militare, precizia de lovire nu trebuie să fie foarte mare întrucât efectul distructiv se manifestă la distanţe mari. Deci, vectorul purtător trebuie să asigure detonarea la distanţă chiar de zeci de kilometri (!), ceea ce este foarte convenabil în cazul atacării grupărilor navale sau portavioanelor / navelor individuale aflate în larg. În privinţa capacităţilor Chinei în domeniul rachetelor hipersonice, raportul DHD arată că oficiali americani au admis, în anul 2018, un început de avans tehnologic al Beijingului, dar nu şi succese în operaţionalizarea acestor rachete (ca şi Rusia).

 

Subsistemul generatoarelor de super-EMP cuprinde focoasele, care sunt destinate să producă efectul distructiv asupra ţintei. Dacă despre bombele nucleare există informaţii disponibile, care nu fac obiectul acestui articol, focoasele nenucleare îşi menţin o prezenţă mult mai discretă în documente publice. Bineînţeles, toate componentele esenţiale ale celor trei subsisteme destinate să asigure atacul EMP sunt strict secrete. În privinţa focoaselor nenucleare, în cazul în care sunt deja realizate şi operaţionalizate, nu există nimic publicat, ceea ce este de înţeles.

În treacăt fie spus, având în vederea doctrina EMP ambivalentă (atât ofensivă, cât şi defensivă), precum şi capacităţile ofensive observate şi estimate, este de aşteptat, şi raportul DHD chiar menţionează unele informaţii şi indicii, ca Beijingul să-şi fi asigurat, într-o oarecare măsură, şi protecţia infrastructurii proprii la atacuri cu arma electromagnetică.

 

Concluzii

Chiar şi în cazul unui arsenal nuclear relativ redus, conceptul de utilizare a armelor nucleare, chiar lansate de la sol sau de pe submarine, dar în doctrina atacului EMP, ar transforma o forţă redusă de descurajare nucleară într-o forţă fatală, capabilă să cauzeze o surprindere strategică de nivelul atacului de la Pearl Harbor.

Raportul Departamentului Homeland Defense arată că Beijingul are potenţialul realizării şi operaţionalizării unui sistem de armament bazat pe super-impulsul electromagnetic generat la mare altitudine (HEMP). Eventuale capacităţi de această categorie constituie secrete păzite cu străşnicie de autorităţile chineze, mai ales în cazul amplasării pe sateliţi a rachetelor purtătoare de focoase EMP, fie acestea nucleare sau nenucleare.

Retorica diplomaţiei chineze în privinţa militarizării spaţiului cosmic este constant agresivă, criticile fiind întotdeauna îndreptate împotriva Statelor Unite. Presupune asta că Beijingul are un comportament perfect onorabil în privinţa întrebuinţării sateliţilor în scopuri militare?

În aceeaşi logică, doctrina de neutilizare a primei lovituri nucleare („No first use”) a Chinei se cere privită în contextul propagandei regimului comunist şi al mediului informaţional saturat de dezinformare, realitate constatată prea des pentru a lăsa loc unei naivităţi candide în această privinţă, mai ales observând eforturile fără precedent de înarmare nucleară şi cu rachete de toate categoriile.

Un articol din ziarul Armatei Populare de Eliberare a Chinei subliniază că „Statele Unite sunt mai vulnerabile decât orice altă ţară din lume la atacuri cu impuls electromagnetic şi la războiul cibernetic”. Dat fiind că atacul cu EMP se situează în „zona gri” a legalităţii, dacă ar dispune de tehnologia EMP şi sistemele necesare, de ce s-ar gândi un eventual agresor la alte soluţii de înfrângere militară a Americii?