APĂRAREA EUROPEANĂ – PUNCTUL DE VEDERE AL SUA

SUA au sprijinit iniţial realizarea unei apărări integrate europene. Aceasta a stat la baza primirii Germaniei Federale în NATO şi la realizarea primelor acorduri ce uneau interesele de apărare ale statelor vest europene. Înfiinţarea şi dezvoltarea Uniunii Europene au accelerat acest proces până la punerea în discuţie a unei armate europene cu misiuni similare cu cele ale NATO dar cu o participare diferită. SUA care pledează pentru contribuţia echitabilă a statelor membre la bugetul NATO, nu agreează o asemenea soluţie, convinse fiind că această măsură afectează capacitatea de apărare a Europei.

La sfârşitul anilor 1940, SUA au sprijinit crearea Organizaţiei pentru Cooperarea Economică Europeană, destinată distribuirii eficiente a fondurilor din Planul Marshall pentru statele cărora acest fond le era destinat. Această acţiune, care a stat la baza viitoarei integrări economice europene a fost ulterior integrată formal în art.2 al Tratatului Nord Atlantic din 4 aprilie 1949: “Părţile vor contribui la dezvoltarea continuă a relaţiilor internaţionale de pace şi prietenie prin consolidarea instituţiilor libere, prin facilitarea unei mai bune înţelegeri a principiilor pe baza cărora sunt fondate aceste instituţii şi prin promovarea condiţiilor de asigurare a stabilităţii şi bunăstării. Ele vor căuta să elimine conflictele din politicile lor economice internaţionale şi vor încuraja colaborarea economică bilaterală sau multilaterală”. Acest articol nu a fost niciodată invocat, deşi el permitea înfiinţarea şi dezvoltarea de mecanisme economice în interiorul NATO.

Deşi exista varianta invocării art.2, pentru realizarea cooperării economice între ele ca membre NATO, Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda la care s-a adăugat şi Germania, care nu era încă în Alianţă, au creat, în anul 1950, o organizaţie multinaţională a cărbunelui şi oţelului. Aceasta nouă grupare economică, a fost sprijinită de SUA care o vedea ca pe un efort benefic de integrare europeană, bazată pe pragmatism şi interese naţionale.

După cum observă unii analişti republicani ai SUA, treptat puterea s-a mutat din capitalele europene către Bruxelles. Această putere serveşte statelor puternice întrucât  “statele mici trebuie să ştie că sunt mici„ după cum afirma Frans Timmermans, vicepreşedinte al Comisiei Europene a UE, la Conferinţa de Securitate din februarie 2017 de la Munchen. O integrare cât mai profundă este pentru unii lideri de state europene echivalentă cu o religie seculară.

SUA au sprijinit procesul de construcţie al unei apărări europene atâta timp cât acesta se baza pe regula negării celor 3D, adică no-decoupling, no duplication şi no discrimination.  Aceasta însemna păstrarea intactă a alianţei transatlantice fără tendinţe de decuplare a statelor de pe cele două ţărmuri ale Atlanticului. Procesul de apărare europeană trebuia să se sprijine pe principiul nedublării capabilităţilor NATO cu cele ale Uniunii Europene. Ultima condiţie se referea la lipsa discriminării între statele NATO, membre ale UE şi cele nemembre, aducând în prim plan Turcia, cu cea mai mare armată din Europa, precum şi Norvegia.

În declaraţie finală a Summit-ului NATO din 2009, se regăseşte fraza conform căreia: “NATO recunoaşte importanţa unei apărări Europene mai puternice şi mai capabile“. Aceasta a încurajat Uniunea Europeană în a începe să conducă operaţii militare. În felul acesta noua structură de apărare europeană a condus 8 operaţii de mică amploare, jumătate dintre ele desfăşurându-se în Africa francofonă.

Succesul relativ al acestor operaţii a făcut ca Franţa şi Marea Britanie să semneze în 1998 Acordul de la St Malo al cărui scop era de încurajare a acestor state de a mări cheltuielile militare.

Punctul de vedere al SUA este acela potrivit căruia aceste alocări de fonduri nu au crescut şi că NATO este pe atât de puternic pe cât de puternice sunt statele sale şi mai ales pe cât de dispuse sunt să aloce fonduri pentru apărare.

Din cele 29 de state membre NATO, 26 sunt europene. Dintre acestea, 21 aparţin UE şi deţin armate cu aproximativ 2 milioane de militari. Cu toate acestea, după evaluările experţilor SUA, doar 100.000 pot să acţioneze cu succes in afara graniţelor naţionale. De exemplu, Germania care insistă pentru realizarea Armatei Europene, nu poate acţiona în afara teritoriului naţional decât cu aprobarea parlamentului german, lucru greu de obţinut cu componenţa actuală a acestuia.

Statele europene puternice nu numai că nu au crescut bugetele pentru apărare, dar au scăzut chiar capabilităţile existente. Germania a scăzut efectivele militare de la 330.000 în anul 1998 la 205.000 în anul 2011. Franţa, de la 449.000 în 1998, la 227.000 în 2011. Italia de la 402.000 în 1998, la 192.000 în 2011. În felul acesta au scăzut capacitatea de ripostă a statelor europene ca şi contribuţiile cu efective la NATO.

În conformitate cu noile reglementări ale UE privind folosirea de către NATO a Grupurilor de luptă europene s-a menţionat faptul că atunci când NATO justifică din punct de vedere militar o asemenea necesitate, acestea pot fi folosite. Până aici totul părea a fi corect. Însă, aceasta nu se poate face decât cu unanimitatea voturilor statelor Uniunii Europene, unde 5 state sunt neutre: Austria, Finlanda, Irlanda, Malta şi Suedia, iar Cipru, stat membru NATO, este ostilă unui alt membru al alianţei, Turcia. 

În anul 2009 s-a ratificat Tratatul de la Lisabona, care este considerat de SUA ca fiind un mijloc de subminare a NATO, opiniile statelor europene fiind controversate. Cel mai bun exemplu îl constituie Irlanda care a supus unui referendum prevederile tratatului, document care în opinia unor analişti irlandezi, ar putea încălca statutul de neutralitate al acestei ţări. La referendum tratatul a căzut. A urmat o perioadă de un an de reflexie, după care, la un nou referendum, tratatul a fost ratificat. Irlanda a fost singura ţară care a supus unui referendum, Tratatul de la Lisabona. Nu se ştie ce s-ar fi putut întâmpla dacă toate statele semnatare ar fi trebuit să supună prevederile Tratatului unor referendumuri.
Tratatul de la Lisabona transferă către Bruxelles mai multă putere şi mai mult control decât oricare alt tratat sau acord european. Prevederile referitoare la dezvoltările în domeniul apărării sunt un mijloc de subminare a NATO.

PESCO (Permanent Structured Cooperation) este, în opinia SUA, un mecanism care urmăreşte ca acele state care doresc o integrare europeană profundă, în domeniul apărării, să o poată face ocolind statele care sunt mai puţin dornice să facă acest pas. Acest mecanism este, în fapt, subordonat principiului de dezvoltare europeană cu două viteze sau apărarea statelor în cercuri concentrice. Aceasta apare ca o consecinţă a dezvoltării economice diferite în rândul statelor membre al Uniunii Europene.

PESCO aduce, ca noutate în apărarea europeană, principiul apărării reciproce: “Dacă un stat membru este victima unei agresiuni armate pe propriul teritoriu, celelalte state membre vor avea obligaţia să acorde ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele aflate în puterea acestora“. Aceasta este evident o duplicarea a articolului 5 din Tratatul de la Washington al NATO. Eficienţa aplicării acestui articol este discutabilă, atâta timp cât toate statele membre ale UE la un loc asigură doar 20% din actuala capacitate militară a Alianţei Nord Atlantice. Nu trebuie uitat faptul că primele 3 puteri ale NATO, SUA, Marea Britanie (dacă Parlamentul Britanic va ratifica acordul Brexit) şi Turcia, la care se adăugă şi Norvegia, nu sunt membre ale UE.

Agenţia de Apărare Europeană, care a funcţionat vreme de 5 ani într-o stare de legalitate controversată, a devenit capitol în PESCO şi, în felul acesta, pe deplin legitimă. Realizările proiectului au fost: un laborator şi dispozitivul pentru contracararea dispozitivelor explozive improvizate, dislocate în Afganistan precum şi sistemul de pregătire a piloţilor de elicoptere aflat tot în Afganistan. Este prea puţin pentru sumele cheltuite şi pretenţiile iniţiale. Proiectele Agenţiei, menţionate mai sus puteau foarte bine să fie dezvoltate şi în cadrul NATO.

Unii analişti americani consideră aceste demersuri referitoare la armata europeană, ca fiind utile în sensul că aceasta înseamnă o motivaţie adiţională pentru statele europene membre NATO să investească mai mult în bugetele militare naţionale.  În felul acesta ambele organizaţii ar avea de câştigat. Procesul de subminare a Alianţei Nord Atlantice este însă mult mai periculos decât lipsa de disponibilitate în creşterea fondurilor alocate apărării.  
Accelerarea procesului de integrare europeană prin Tratatul de la Lisabona, îi îngrijorează pe politicienii şi oficialii militari americani care afirmă că statele europene membre NATO, în loc să îşi disipeze eforturile pentru acest deziderat, mai bine al cheltui pentru dezvoltarea NATO şi  adaptarea la noile ameninţări asupra Europei.

NATO este acum într-un proces de recâştigare a credibilităţii în urma neatingerii integrale a obiectivelor atât în Afganistan cât şi în Libia. Acum NATO trebuie să-şi modifice obiectivele. Când inamicul Alianţei nu mai este terorismul, nici acţiunile acestuia nu mai sunt amorfe şi unidirecţionale, conduse de pe terţe state aflate în afara perimetrului NATO. Acestea necesitau o armată capabilă de a folosi o forţă expediţionară destinată acţiunilor robuste desfăşurate în afara spaţiului NATO.

Acum inamicul este identificat, i se cunosc capabilităţile, atât în domeniul cinetic cât şi în cel acinetic – Federaţia Rusă. În consecinţă NATO trebuie să se pregătească pentru a face faţă ameninţării Rusiei în spaţiul european. În domeniul noilor ameninţări asupra Europei trebuie, de data aceasta incluse cele provocate de proliferarea nucleară, atacurile cibernetice ca şi atacurile cu rachetele nucleare cu raza scurtă şi medie de acţiune, cu ogive nucleare sau clasice. La acestea se pot adăuga capabilităţile de nişă ale Rusiei ce cuprind: drone de cercetare şi de atac, sisteme de bruiaj şi de păcălire a GPS-ului şi alte sisteme dotate cu inteligenţă artificială. Dacă vorbim, cel puţin de ameninţările nucleare şi cu rachete balistice, singurul stat care poate să facă faţă ameninţării ruse este SUA. Numai şi acest singur argument şi este suficient pentru a ajunge la concluzia că apărarea Europei fără NATO, deci fără SUA, nu este posibilă.

Dacă NATO, evident cea mai credibilă alianţă din lume în ultimii aproape 70 de ani nu poate să convingă statele europene să investească mai mult pentru apărare, de ce ar reuşi UE, fără succese pe plan militar, să obţină aceste investiţii. Doar partizanatul geografic nu este suficient.
Conform mediilor politice aflate la guvernare, SUA sunt decise să desfăşoare o serie de acţiuni pentru a se asigura că eforturile europene pentru a crea o armată europeană nu vor submina evoluţia şi eficienţa NATO.

SUA consideră că nu este acum timpul pentru a promova o alianţă cu structuri de securitate neviabile, care să intre în competiţie şi nu în complementaritate cu Alianţa. Administraţia americană se va asigura că Alianţa Nord-Atlantică îşi va păstra rolul de lider în ceea ce priveşte apărarea europeană şi îşi va spori influenţa la nivelul resurselor pe care le are investite în Europa.

SUA vor evidenţia clar faptul că nu vor mai sprijini în niciun fel integrarea europeană. Deşi au sprijinit un asemenea proces, acesta nu a adus nici un fel de resurse militare adiţionale la NATO. În loc de a încuraja apărarea europeană, SUA vor aborda cu mai multă forţă dezvoltarea NATO, consecinţă a noilor ameninţări la adresa Europei, şi vor păstra Alianţa Nord-Atlantică ca lider al apărării europene.

Vor fi continuate, astfel, presiunile asupra statelor europene, beneficiare ale dezvoltării NATO, pentru ca acestea să investească mai mult în domeniul apărării. O parte din statele membre ale UE sunt deja sceptice, în ceea ce priveşte realizarea unei armate europene. SUA se vor implica mai mult în relaţiile cu aceste state pentru a promova noua sintagma “NATO first“.