23 ianuarie 2020

Anul 2020 în Israel şi Teritoriile Palestiniene – Pacea care nu mai vine. Şi alegerile care se tot amână

Laurenţiu Sfinteş

Faţă de evoluţiile prognozate la nivelul regiunii, cele care vor avea loc în anul 2020, în Israel şi Teritoriile Palestiniene, vor funcţiona pe o logică separată, marcată de perioada de trecere de la „era Netanyahu” la „guvernarea fără Bibi”, probabil cu schimbări nesemnificative la nivelul doctrinelor politice, dar pline de semnificaţii în ceea ce priveşte abordarea acestora. Există un potenţial de aşteptare uriaş şi în comunitatea palestiniană, cu lideri pregătiţi, poate, mai mult ca oricând pentru compromisuri din cauza situaţiei sociale şi umanitare tensionate, în special în Fâşia Gaza, care aşteaptă şi schimbări la nivelul conducerii ANP, dar, care, în absenţa acestor schimbări, pot recurge din nou la mobilizarea pentru conflict, după o pauză de de şase ani.

Sursă foto: Mediafax

Israel – problemele de securitate rămân, indiferent care dintre cei doi, Benny sau Benjamin, se va afla în scaunul de premier

Pentru Israel, anul 2019 a fost un an fast din punct de vedere al economiei, provocările de securitate au avut un nivel sub cel al anilor anteriori, dezbaterea politică internă a fost în limitele unei societăţi şi dezbateri democratice care îşi gestionează bine problemele. Şi totuşi, moştenirea lăsată anului 2020 nu este una uşoară, dimpotrivă. La momentul în care se face această analiză, nu este clar dacă noul an va fi sub un mandat Netanyahu complet sau Benny Gantz va profita de cea de-a treia campanie electorală din ultimele opt luni pentru a ajunge din aprilie la putere.

Iar campania electorală debutează sub semnul dramoletei actualului prim ministru, pus sub acuzare la sfârşitul anului trecut, dar încercând să nu ajungă prea curând în faţa Curţii, prin solicitarea de acordare de imunitate făcută la începutul anului. Jocul juridic permite însă, pentru prima dată, şi opoziţiei parlamentare să intre în arenă pentru a grăbi întâlnirea premierului Netanyahu cu judecătorii.

În planul percepţiilor publice nu vor fi mari schimbări în ceea ce priveşte sprijinul pentru unul sau altul dintre candidaţi, opinia publică israeliană fiind mult mai atentă la modul de gestionare a treburilor ţării, decât la dosarul de cadre al actorilor politici, dar, desigur, o acuzaţie, chiar mai multe, de corupţie, nu este ceva de neglijat.

Aşa cum au arătat şi rezultatele la alegerile din septembrie, trendul politic nu favorizează menţinerea la putere a lui Benjamin Netanyahu şi a partidului Likud, astfel că, dacă actuala tendinţă continuă, o coaliţie de centru dreapta, cu un oarecare sprijin din partea stângii, este previzibilă.

Altfel, din punct de vedere politic, situaţia ar reprezenta o continuare a politicilor de dreapta ale lui Netanyahu, cu o amprentă mai puţin personalizată din partea lui Gantz.

Anul 2020 va fi anul în care societatea israeliană va trebui să filtreze, probabil, impasul ideologic în care se află, în care politicile de dreapta, de succes în plan economic, sau în domeniul securităţii, au produs, în acelaşi timp, falii profunde interne, între stânga şi dreapta, între imigranţii veniţi din spaţiul mediteranean şi cei proveniţi din  fostul teritoriu sovietic. Deja, secularismul declarat şi susţinut vehement de către Yisrael Beiteinu, partidul condus de Avigdor Lieberman, a dus la două alegeri parlamentare repetate şi la contestări la fel de vehemente din partea partidelor religioase. Rezultatul a fost un an de blocaje politice care nu e sigur că se vor încheia după alegerile parlamentare din această primăvară.

Anul 2020 va fi şi anul în care se va verifica viabilitatea planului de pace propus de către echipa americană de negociatori. După ce toate ciclurile electorale israeliene vor fi la timpul trecut, ar urma, deci, momentul şi pentru prezentarea publică a acestui plan, într-un context eliberat de fluidităţile alegerilor. Se intră, însă, într-un carusel electoral de aproape un an de zile, acasă la iniţiatorii planului, partea americană. Echipa Trump, încercată de problemele unei puneri sub acuzare în premieră în perioada post Clinton, îşi va folosi toate energiile pentru propriul traseu electoral, ameninţat să fie subminat de lupta politică internă. Va mai rămâne ceva pentru promovarea planului de pace? Probabil, destul de puţin.

Anul 2020 va fi anul în care vor trebui gestionate şi două probleme majore de securitate:

1.     în sud-vest, situaţia din Fâşia Gaza continuă să se agraveze, nu numai din punct de vedere economic şi social, dar şi al acumulărilor militare, al competiţiei interne dintre Hamas şi Jihadul Islamic. Deocamdată, evoluţiile sunt către o menţinere sub control a situaţiei, rezultat atât al nevoii noilor lideri Hamas de stabilizare şi realizare a unui acord cu Israelul, cât şi al utilităţii unei perioade de linişte în perioada preelectorală pentru actualul premier israelian. Pentru menţinerea la putere, acesta are nevoie să se poată concentra asupra provocărilor interne, mai periculoase pentru viitorul său politic decât un nou conflict în Gaza;

2.     în nord, pe lângă ameninţarea reprezentată de Hezbollah, se prefigurează cea a Iranului, care îşi întăreşte poziţiile în Siria, în regiunile sale de sud, lăsând Rusiei partea centrală şi de nord. Perioada post – Soleimani va fi una cu multe necunoscute. Hezbollah e o creaţie comună libaneză - fiind expresia unei frustrări istorice a comunităţii şiite locale - şi iraniene, prin  sprijinul acordat pentru traversarea unor perioade dificile din viaţa organizaţiei. Este, în acelaşi timp, o grupare radicală, dar şi una pragmatică. Nu e clar la acest moment dacă Teheranul nu va solicita în perioada următoare o activizare a grupării pe direcţia  Israel, pentru a răzbuna asasinarea liderului Forţei Al-Quds, nici dacă Hezbollah va răspunde acestui apel cu valoare de ordin. Dar situaţia este îndeajuns de tensionată şi de afectată de imprevizibil, pentru ca Israelul să nu-i acorde o atenţie specială.

Anul 2020 va fi anul în care Israelul va trebui să-şi reafirme parteneriatul său strategic cu SUA, într-un context în care câteva decizii ale Washingtonului au creat discuţii despre o oarecare distanţare a acestuia de problematicile Orientului Mijlociu. Deciziile din ultima perioadă ale Administraţiei Trump, menite să protejeze Israelul, sunt luate, uneori, fără a anticipa şi potenţialele evoluţii colaterale, unele negative pentru securitatea statului evreu. Forţarea notei, prin  eliminarea liderului iranian Qassem Soleimani pe teritoriul unui stat partener, desigur argumentată cu raţiuni de securitate, pune în discuţie prezenţa militară a SUA în Irak, o perspectivă nedorită de israelieni. Şi, deşi Israelul este extrem de vocal împotriva Teheranului, ştie, din propria experienţă istorică faptul că statele împinse în situaţii fără ieşire, reacţionează mult mai vehement şi greu de prognozat.

Noul vecin al Israelului, Rusia, care, aşa cum se întâmpla pe vremea URSS, îşi alege ea singură vecinătăţile, deşi rămâne un partener la fel de necesar pentru statul evreu, are, totuşi, alte linii politice şi priorităţi diplomatice în relaţiile cu lumea arabă decât cele ale SUA, cu mult mai multe zone gri de dialog. Iar comunitatea evreilor est-europeni este cea care mută acum ceasurile politice în Israel.

Dar până atunci, Israelul va trebui să fi rezolvat deja dilema „noi alegeri parlamentare sau nou guvern”.

Teritoriile Palestiniene – un echilibru pe fir de sârmă

Teritoriile Palestiniene au ocupat, în anul 2019, un plan secund în evoluţiile regionale, neobişnuit dar nu neapărat cu conotaţii negative, beneficiind de un anumit echilibru între structurile combatante şi cele interesate în reducerea tensiunilor economice şi sociale.

Nici venirea la conducerea Hamas a unor lideri proveniţi din structurile militare ale organizaţiei nu a schimbat această situaţie, contextul social din Fâşia Gaza impunând mult prea evident o abordare mai curând umanitară decât luptătoare.

Dar provizoratul anului 2019 nu va putea continua, probabil, în anul 2020. Rezolvarea lui nu presupune neapărat apariţia din nou a unui nou conflict cu Israelul, evoluţie care ar fi normală ţinând cont de periodicitatea acestor confruntări,  fiind posibilă, însă, şi o evoluţie către o rezolvare negociată, pe baza unui acord între Israel şi Hamas. Acordul e necesar pentru că situaţia din Gaza se apropie de explozie, o perspectivă nedorită de niciuna dintre părţi. Acordul este încurajat atât de liderii Hamas, cât şi de către cele două state care pot influenţa evoluţiile din Fâşia Gaza, Israelul şi Egiptul. Dar această perspectivă este întotdeauna sub semnul imprevizibilului, atât timp cât Israelul încă nu are o opţiune de ieşire din relaţia conflictuală cu Hamas, iar Hamas nu se poate deradicaliza îndeajuns fără a nu risca să piardă autoritatea asupra celor două milioane de palestinieni înghesuiţi între pustiu şi mare.

Situaţia politică de la vârful Autorităţii Naţionale Palestiniene impune o clarificare care nu mai poate să întârzie. Alegerile anunţate pentru anul acesta, atât parlamentare, cât şi prezidenţiale, deşi încă neconfirmate ca perioadă de desfăşurare, ar putea contribui la aceasta. Este una din promisiunile pe care preşedintele ANP, Mahmoud Abbas, le-a făcut de la tribuna ONU, pentru a încheia o perioadă ce a debutat în anul 2005, în care alegătorii palestinienii nu s-au mai apropiat de urne.

Planul de pace, chiar în forma sa creionată, adusă la cunoştinţa liderilor palestinieni, a permis lui Abbas o puternică opoziţie la presupusele propuneri americane, ceea ce l-a repoziţionat în planul unei legitimităţi publice în cadrul comunităţii palestiniene, obişnuită anterior cu luările de poziţie împăciuitoare ale acestuia la acţiunile israeliene. De aceea, actualul lider palestinian rămâne, în ciuda vârstei (85 de ani), principala opţiune a Fatah pentru alegerile prezidenţiale.

Forţa cu care s-a manifestat dreapta israeliană, lobby-ul puternic al acesteia pe lângă SUA şi Rusia, au pus autorităţile palestiniene într-o defensivă din care, deocamdată, nu au putut construi un proiect de prezervare coerentă a drepturilor şi aspiraţiilor comunităţii palestiniene.

Acest lucru a fost făcut mai curând, desigur şi într-un alt cadru politic şi de securitate, de liderii arabilor israelieni care au reuşit o mobilizare superioară antecedentelor electorale, (re)devenind a treia formaţiune politică din Israel.

Nu este, totuşi, sigur dacă exemplul acestora de mobilizare şi schimbare a generaţiei de lideri va fi urmat şi în Teritoriile Palestiniene. Semne bune, în acest sens, anul 2020 nu prea are.