16 iunie 2020

Anexarea Văii Iordanului – un pod „cam” îndepărtat?

Laurenţiu Sfinteş

Acceptată de cea mai mare parte a spectrului politic israelian, dar şi de majoritatea cetăţenilor ţării, contestată, însă, chiar vehement, de o bună parte a liderilor politici, mai ales din partea stângă a scenei, dar şi de mulţi intelectuali, de mulţi generali, foşti, desigur, de alţi foşti lideri politici ai ţării, Anexarea Văii Iordanului a evoluat dintr-un pariu cu viitorul al actualului premier, Benjamin Netanyahu, într-un program politic naţional. Sprijinul primit din SUA, direct de la actualul preşedinte, Donald Trump, sub forma unui plan de pace care acoperă această anexare şi o introduce într-un potenţial proces de pace, nu poate însă elimina riscurile care însoţesc acest pas, cel puţin la fel de multe ca dividendele pentru securitatea naţională şi întregirea teritoriul mitic al naţiunii israeliene, care se presupune că ar fi atinse.

Sursă foto: Profi Media

Anexarea – vis de milenii şi oportunitate renăscută în ianuarie 2020

În ianuarie 2020, o dată cu prezentarea aspectelor concrete ale planului de pace creionat de echipa de negociatori a preşedintelui Trump, s-a redeschis din nou o discuţie veche, despre accesul statului evreu la apa Iordanului. Desigur, în toată perioada post 1967, Israelul a răspuns de securitatea acestei zone, iar implantările evreieşti au asigurat şi factorul uman justificativ pentru prezenţa forţelor armate.

„Afacerea secolului” a fost imediat asumată de către premierul Netanyahu, atât ca o modalitate de a-şi îmbunătăţi şansele într-un maraton electoral care depăşea orice cursă anterioară, cât şi ca legitimitate istorică în contrapondere la problemele sale cu justiţia.

Netanyahu nu dorea doar să câştige acest ultim război cu procurorii sau un nou mandat de premier, miza era şi modul în care avea să se încheie pariul său cu istoria. Cei mai mulţi ani în fruntea executivului, cei mai mulţi ani în total, toate acestea erau doar statistici. Netanyahu a dorit mai mult decât atât.

Au urmat alegerile inconcludente, blocajul în formarea unui nou guvern, ruperea frontului opoziţiei şi cooptarea partidului lui Benny Gantz în marea coaliţie de guvernare. Dar şi pandemia coronavirusului. Care a pus în defensivă toţi vecinii Israelului, preocupaţi acum de spectrul colapsului economic. Şi astrele s-au aliniat mai bine ca oricând pentru decizia de anexare.

În urmă cu câteva zile, la o întâlnire cu deputaţii Likud din Knesset, Benjamin Netanyahu, a reafirmat că 1 iulie rămâne bătută în cuie, pentru că este vorba de o oportunitate istorică: „Avem o dată ţintă şi nu o vom schimba” / „We have a target date and we won’t change it”.

 

Poate produce anexarea un conflict masiv în Orientul Mijlociu?

Discuţia despre o potenţială schimbare a datei anexării sau a condiţiilor în care aceasta se va întâmpla a apărut imediat după anunţarea acestui termen. Erau considerente strategice, aşa cum au fost ele evocate de către generalul maior (r) Amos Gilad, fost, timp de 14 ani(!) şef al Direcţiei Politico – Militare din ministerul apărării israelian, ajuns ulterior director al Institutului pentru Politică şi Strategie.

Erau şi considerente politice, care au devenit mai evidente după avertismentul regelui Abdullah al II-lea al Iordaniei, într-un mult discutat interviu acordat publicaţiei germane Der Spiegel.

De ce a venit această replică din partea Iordaniei este destul de simplu de explicat. Anexarea va afecta în cea mai mare măsură vecinul de la est al Israelului, poate chiar mai mult decât entitatea palestiniană existentă la acest moment. Prin consecinţele sale potenţiale, decizia ar putea avea efecte inclusiv asupra stabilităţii şi chiar statalităţii regatului hashemit.

Regele iordanian a folosit un limbaj prea puţin diplomatic pentru a-şi arăta îngrijorarea şi chiar dacă raportul de forţe nu favorizează regatul pe care îl conduce, situaţie evocată chiar de acesta în cursul interviului -  „Legea (argumentul, n.n.)  forţei nu ar trebui să se aplice în Orientul Mijlociu” / „The law of strength should not apply in the Middle East” – situaţia ar putea deveni extrem de tensionată pentru Iordania, ţară care a mai avut anterior, în câteva ocazii, orgolii neaşteptate.

„Conflictul masiv” invocat în interviu ar putea însemna, într-o traducere făcută de analiştii din regiune, îngheţarea relaţiilor bilaterale la toate nivelurile, abrogarea unor părţi ale tratatului de pace care, oricum este respins de o bună parte a populaţiei iordaniene, scăderea cooperării în domeniul securităţii, Iordania renunţând la statutul autoasumat de zonă de protecţie a Israelului pentru ameninţările de la est.

Deşi anexarea poate pune în discuţie funcţionarea regatului, încălcând astfel prevederile Tratatului de pace din 1994, Iordania nu-şi poate, însă, permite gesturi radicale care să schimbe relaţia sa fundamentală cu Israelul şi, mai ales, cu SUA.

Desigur, se poate umbla la aranjamentele de securitate cu Israelul, la acordurile comerciale (care au permis funcţionarea exporturilor iordaniene atunci când ruta siriană nu a funcţionat), la importurile de gaze naturale. Chiar şi apa de care are nevoie regatul vine într-o importantă proporţie dinspre Israel.

Iar SUA, dincolo de ajutorul militar, economic şi financiar direct, are şi alte pârghii de presiune. Unele insidioase, cum e recenta scrisoare trimisă de şase congresmeni republicani americani pe adresa Ambasadei Iordaniei la Washington, prin care se solicită extrădarea fostei participante la un atac terorist în Israel, în anul 2001, acum cetăţean iordanian, palestinianca Ahlam al-Tamimi. Aceasta a fost condamnată în Israel, a executat o parte din sentinţă şi a fost eliberată, urmare a unui schimb de prizonieri dintre Hamas şi israel, în 2011. Un tribunal din SUA a solicitat, însă, ulterior, extrădarea acesteia. Prevederile legale americane prevăd posibilitatea ca Iordania să nu mai primească ajutorul din partea SUA dacă sunt încălcate prevederile reglementărilor de extrădare de partea iordaniană. Juridic, e complicat, aceste prevederi nu au fost ratificate de parlamentul de la Amman. Dar politic, semnalul a fost trimis.

Desigur, la Amman, lobby-ul israelian la Washington este considerat adevăratul producător al scrisorii, dar aceasta e doar o consolare palidă faţă de potenţialele sale consecinţe.

 

Palestinienii pun piciorul în prag, dar uşa e deja pe jumătate închisă

Pe 20 mai, preşedintele palestinian Mahmoud Abbas a declarat că, „începând de la această dată, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi statul Palestina  se eliberează de toate acordurile şi înţelegerile cu guvernele americane şi israeliene şi de toate angajamentele bazate pe aceste înţelegeri şi acorduri, inclusiv cele de securitate” / „The PLO and the state of Palestine are absolved, as of today, of all the agreements and understandings with the American and Israeli governments and of all the commitments based on these understandings and agreements, including the security ones.”

Este cea mai abruptă decizie luată de conducerea palestiniană, după mai mult de două decenii, perioadă în care s-au întâmplat, totuşi, atât de multe: trei războaie în Gaza, „Intifada cuţitelor” de după 2015, mutarea ambasadei SUA la Ierusalim, lansarea planului de pace „Afacerea Secolului”.

Ameninţări politice au mai fost, periodic chiar Abbas utilizând această retorică, pentru a mai extrage o serie de compromisuri de la partea israeliană. Astfel continuitatea regimului său a fost asigurată, chiar dacă a fost puternic contestat atât în Cisiordania cât, mai ales, în Gaza, o anumită stabilitate a fost menţinută, mai puţin în Fâşia Gaza, desigur, iar conducerea palestiniană a părut a nu fi capabilă pentru gesturi decisive.

Prin declaraţiile lui Abbas, însă, liderii palestinieni de la Ramallah par a fi decişi să renunţe la beneficiile acestei perioade:

● stabilitatea economică. Dezvoltarea sectorului public şi a afacerilor, urmare a transferurilor regulate dinspre Israel a sumelor provenite din taxe vamale şi impozite (60% din bugetul Autorităţii Naţionale Palestiniene / ANP);

● abordarea exclusiv politică (spre deosebire de linia Hamas). ANP a evitat alternativa „luptei armate”, concentrându-se pe confruntarea politică în relaţiile cu statul evreu. Nu întotdeauna cu succes, evident, dar relaţiile au rămas stabile;

● confortul vieţii „civile”. După deceniile anterioare de confruntare, dar şi în comparaţie cu tulburările din regiune şi din Gaza, viaţa paşnică din Cisiordania a părut a deveni o cutumă pozitivă şi acceptată de populaţia palestiniană, nu foarte dornică a repeta experienţele armate şi sângeroase trecute;

● coordonarea pe linie de securitate cu Israelul. Aceasta a permis întărirea siguranţei cetăţenilor israelieni, dar şi a celor palestinieni, a scăzut dramatic numărul atacurilor teroriste, fiind chiar caracterizată, la un moment dat, de însuşi Abbas, ca fiind un domeniu „sacru” al relaţiilor dintre cele două părţi;

● sprijinul internaţional. Stabilitatea a permis ca un important ajutor internaţional să fie furnizat palestinienilor, ceea ce a scăzut povara financiară a ANP;

● sprijinul arab. Aceeaşi stabilitate s-a manifestat şi constanţa cu care au venit transferurile de fonduri către ANP dinspre unele capitale arabe din regiune, uneori în urma unui discret lobby israelian, pentru a uşura propria povară.

La toate acestea, ANP pare a fi dispus să renunţe o dată cu declaraţiile şi deciziile vehemente ale lui Mahmoud Abbas. Liderul palestinian vrea să aibă propia sa întâlnire cu istoria, dar există şi argumente care sprijină, ce puţin din punctul de vedere al palestinienilor, această abordare:

● anexarea poate duce la un „fait accompli” în teritoriul în discuţie,

● actuala criză Covid-19, combinată cu prevederile planului de pace, chiar constituie o oportunitate pentru Israel să câştige, iar palestinienii să piardă şi ceea ce au obţinut prin acorduri anterioare;

● o poziţie vehementă ar putea amâna evoluţiile, iar în perspectiva unei victorii democrate la alegerile prezidenţiale din noiembrie, din SUA, chiar bloca aplicarea lor;

● se menţine încă palierul politic al negocierilor. Realizarea anexării ar putea produce însă radicalizarea populaţiei palestiniene dincolo de acest palier şi reluarea confruntărilor. Încărcătura explozivă a deciziei israeliene ar putea ricoşa în direcţii neaşteptate.

 

În acest timp, în Israel...

... lucrurile nu sunt atât de simple cum apar. Majoritatea clasei politice, dar şi a cetăţenilor, este pentru anexare conform planului propus de premierul Netanyahu. O minoritate consistentă, în special din partea stânga a eşicherului politic, dar şi cu mulţi fost membri ai structurilor de forţă, este împotriva anexării, din raţiuni, mai curând, de securitate şi oportunitate. Conform unuia din reprezentanţii acestui curent, Chuck Freilich, fost consilier israelian pentru securitate naţională, nu toate oportunităţile se finalizează pozitiv. Şi mai rămâne tot o minoritate, de la dreapta dreptei, care îi include şi pe majoritatea locuitorilor israelieni din implantările din Valea Iordanului, care nu e mulţumită nici măcar cu anexarea, pentru că lasă un teritoriu palestinian relativ continguu, deşi cu graniţele ca fiordurile norvegiene, pentru iluzoriul viitor stat palestinian.

Şi nici Marele şi Prietenosul Sponsor al procesului de pace, SUA, nu mai are abordările prietenoase anterioare. Probabil, nu regele iordanian a fost cel care a adăugat nisip în clepsidra decizională. Mai curând, este vorba de o combinaţie de factori.

Nici coaliţia guvernamentală nu cântă aceeaşi partitură, chiar dacă poartă acelaşi titlu, nici problemele  de securitate nu sunt de neglijat.  Pentru că tocmai la acest capitol, generalii israelieni, foşti – trebuie menţionat, sunt cei care au cea mai consecventă  şi limpede abordare privind riscurile care însoţesc anexarea:

● securitatea graniţei de est, singura mai liniştită în ultimii ani, devine, fără colaborarea Iordaniei, problematică;

● soluţia celor două state devine o iluzie, iar o dată cu dispariţia acesteia, nici Autoritatea Naţională Palestiniană nu se simte prea bine. O nouă ocupaţie militară israeliană, pentru a preveni colapsul social şi ţine sub control mişcările de protest, ar fi o povară uriaşă pentru forţele armate israeliene;

● Hamas devine forţa politică dominantă, împreună cu varianta sa violentă de relaţionare cu statul evreu. Seria celor trei războaie din ultima perioadă poate fi reluată;

● opinia publică palestiniană este deja fragilizată de pandemia coronavirusului. Anexarea ar putea fi trăgaciul declanşator al unui ciclu al violenţelor;

● fără perspectiva propriului stat, palestinienii ar putea opta pentru soluţia pe care au evitat-o, a integrării în Israel, sperând în beneficiile potenţiale ale demografiei;

● e o iluzie să se spere că pacea ar putea urma anexării. Statele arabe nu-i vor abandona pe palestinieni, din cauza opiniei publice interne. Tratatele de pace cu Iordania şi Israelul ar putea trece prin momente grele;

● pentru o serie de state, mai ales europene, poate chiar şi în SUA, singura democraţie din Orientul Mijlociu ar putea pierde acest statut. Contestatarii Israelului, gen BDS, ar avea justificări noi.

Sunt argumente ale unor foşti oficiali israelieni din domeniul securităţii, nu simple ipoteze analitice.

 

„Avem o dată şi nu o vom schimba”, dar...

...ce se va întâmpla, cu adevărat, pe 1 iulie, este încă sub semnul suspansului. Poate „premierul securitate”, cum mai este denumit Netanyahu de electoratul său fidel, va merge înainte cu acest plan, anexarea se va produce, iar reacţia din partea comunităţii palestiniene şi a vecinilor arabi va fi aşa cum s-a prevăzut, reţinută, blocată de criza coronavirusului şi de cea economică. S-a mai întâmplat asta, când a fost mutată ambasada SUA de la Tel Aviv la Ierusalim. De această dată, însă, nu e vorba de un terţ şi  de decizia lui suverană, ci de însăşi miezul problemei din conflictul israeliano – palestinian, a avertizat ambasadorul Emiratelor Arabe Unite la Washington, Yousef al-Otaiba, într-un editorial publicat chiar în presa israeliană de limbă arabă.

Poate Benjamin Netanyahu va da curs sugestiei secretarului de stat al SUA; Mike Pompeo, şi va amâna această decizie, care rămâne în totalitate „în responsabilitatea Israelului”. Precizarea, coroborată cu afirmaţia că data de 1 iulie nu este „sacră”, arată că actuala administraţie prezidenţială din SUA are privirea îndreptată mai ales către alegerile din noiembrie, pe care nu le-ar dori tulburate de decizii care să complice momentul electoral.  Poate va cântări greu şi avertismentul din 18 mai al Înaltului Reprezentant al UE, Josep Borell, care a declarat că Europa nu va recunoaşte anexarea.

Poate va fi doar o etapă inaugurală - data trebuie păstrată, ar da rău pentru imaginea premierului să fie altfel – în care vor fi anexate doar cele 3% cât reprezintă implantările israeliene, rămânând ca restul teritoriului, până la aproximativ 30%, să fie lăsat pentru o conjunctură mai bună.

Care, da, nu se ştie dacă va mai veni.