ANALIZĂ | Turcia, în cinci întrebări

1. Cand va începe a treia operaţie militară în nordul Siriei?

Operaţiunea turcă din nordul Siriei rămâne o ameninţare permanentă din momentul în care la Ankara a conştientizat că „Ramura de măslin” din anul 2018 nu a fost de ajuns pentru calmarea visurilor autonomiste ale kurzilor sirieni, nici pentru convingerea aliaţilor americani de perspectiva turcă asupra securităţii regionale. Turneul în regiune al ministrului turc al apărării, Hulusi Akar, după o reuniune de trei zile cu partenerii americani, în care s-au discutat tocmai detaliile zonei de securitate din nordul Siriei, propuse de Turcia, a avut acest rol: evaluarea pregătirilor efectuate pentru potenţiala operaţie. Alături de ministru  a fost generalul Yaşar Güler, şeful Statului Major General al armatei turce, dar şi comandanţii categoriilor de forţe, inclusiv marina, ceea ce arată seriozitatea şi gravitatea evoluţiilor în curs.

Această operaţiune, atât de des menţionată de către oficialii turci, ca perspectivă ameninţătoare, ar trebui să fie mai complexă şi să implice mult mai multe forţe decât precedentele două incursiuni armate turce în nordul Siriei. Pentru că aici sunt majoritatea forţelor kurde, centrul administraţiei şi structurilor lor politice. Tot aici sunt şi multe din cele aproape 20 de baze şi fortificaţii ale forţelor SUA dislocate în Siria. De aceea, deocamdată, Ankara aşteaptă răspunsuri ale părţii americane la solicitările turce privind lăţimea zonei de securitate, dreptul de a exercita monitorizarea şi controlul acesteia. James Jeffrey, trimisul special al SUA în regiune cu mandat pentru problemele siriene, a aflat direct de la gazdele turce, ministrul Akar, consilierul principal prezidenţial pe probleme de afaceri externe, İbrahim Kalın, adjunctul ministrului de externe, Sedat Önal, pe timpul întâlnirilor din perioada 22 – 24 iulie, care sunt condiţiile turce. De la Washington ar trebui să sosească în perioada următoare un răspuns. Oferta americană făcută pe timpul reuniunii, care, probabil, ar fi presupus o prezenţă redusă a forţelor turce în această zonă, poate chiar şi o lăţime a acesteia sub cei 35 km solicitaţi de Ankara, nu a mulţumit partea turcă.

Ministrul Akar a concluzionat, la finalul reuniunii şi al vizitei de documentare în apropierea graniţei: „Am subliniat că nu vom mai tolera întârzierea (unui răspuns, n.n.)”, dar şi că „vom acţiona, când va fi necesar”. Sublinierea finală indică faptul că Turcia este în căutarea unei oportunităţi de intervenţie, operaţiunea fiind prea importantă pentru a-i risipi şansele de reuşită cu o decizie pripită.

2. Ce se va întâmpla cu refugiaţii sirieni aflaţi pe teritoriul naţional?

Din cei 3,6 milioane de refugiaţi sirieni aflaţi pe teritoriul Turciei, doar aproximativ 100.000 se află în taberele dispuse în sudul ţării, la graniţa cu Siria. Restul sunt dispersaţi pe teritoriul naţional, în special în oraşe. Numai în Istanbul sunt aproximativ 500.000. Mulţi s-au adaptat în Turcia, şi-au găsit locuri de muncă, şi-au deschis chiar mici afaceri. Copiii au învăţat limba turcă şi merg la şcolile locale.

Idilismul acestei imagini este însă stricat de evoluţiile economice negative care s-au înregistrat tot în ultimii ani. Şomajul a crescut în Turcia, în prezent fiind în jur de 13%, mai ales în rândul tinerilor.

Cine sunt cei care iau primii blamul pentru această situaţie? Nou veniţii, refugiaţii sirieni. La alegerile locale recente, reluate în iunie în Istanbul, opoziţia a ieşit învingătoare, iar preşedintele Erdogan şi partidul său, AKP, un pic şifonat. Un pic bine. Cine e de vină? Kurzii din Istanbul, care nu s-au lăsat convinşi de apelul liderului lor din închisoare şi au votat cu tânărul opozant, Ekrem İmamoğlu. Şi în afară de kurzi? Tot sirienii. Pentru că, din cauza lor, situaţia economică a oraşului s-a înrăutăţit, iar tinerii turci au găsit ocupate o parte din locurile de muncă.

Un sondaj recent realizat de Universitatea Kadir Has, din Istanbul, relevă că 67,7% din cei intervievaţi privesc negativ prezenţa refugiaţilor sirieni în Turcia. Resentimentele se transformă, în timp, în declaraţii politice, chiar şi în reacţii sociale. Hashtag-uri anti siriene inundă Internetul din Turcia: #SuriyelilerDefoluyor (Sirieni, plecaţi de aici) sau #UlkemdeSuriyeliIstemiyorum (Nu mai vrem sirieni aici). Traducerile sunt, desigur, mai dulci decât textele originale.

Autorităţile iau şi ele măsuri, pentru că povara prezenţei sirienilor este resimţită ca depăşind plusul de activităţi economice adus de către lucrătorii sirieni. În Istanbul s-a decis blocarea înregistrării de noi refugiaţi, până nu se pune ordine în migraţia ilegală către marele oraş de pe malul Bosforului.

Opoziţia politică din Turcia, concentrată în special în marile oraşe, acolo unde se află şi majoritatea refugiaţilor sirieni, consideră prezenţa acestora „o mare traumă”, care apasă pe infrastructura economică şi locativă a ţării. Preşedintele Erdogan este făcut răspunzător pentru numărul mare al acestora. Problema refugiaţilor produce însă reacţii negative şi în rândul aliaţilor naţionalişti ai preşedintelui, iar creşterea criminalităţii, o serie de acte teroriste din ultimii ani, atribuite unor membri ai comunităţii siriene sau care au profitat de statutul de refugiat pentru a se infiltra în Turcia, nu au trecut nesancţionate de către Erdogan. Recent, acesta a declarat că cei responsabili de acte criminale vor fi deportaţi, iar, extinzând aria responsabilităţilor, refugiaţii vor trebui să achite şi ei o parte la nota de servicii medicale asigurate de statul turc.

Nu există o perspectivă vizibilă a orizontului de timp când refugiaţii sirieni se vor întoarce în Siria. Au trecut deja şapte ani de când aceştia îşi construiesc o viaţă în Turcia. Guvernul turc a început deja să transfere o parte din responsabilităţile gestionării problemei refugiaţilor către autorităţile locale. Integrarea în societatea turcă ar putea fi o cale de urmat, dar astfel de procese cer timp şi pot avea rezultate neaşteptate. În fond, este vorba de o nouă minoritate, de proporţii deloc de neglijat, 5% din populaţia Turciei, vorbind o altă limbă, provenind dintr-un alt orizont cultural. Datorită istoriei recente dintre cele două ţări, este posibil ca multe resentimente între cele două comunităţi să continue să existe.

Revenirea refugiaţilor în Siria, deşi clamată de către regimul de la Damasc, nu este chiar atât de încurajată pe cât pare. Majoritatea sunt opozanţi ai autorităţilor actuale şi aşa vor rămâne. Faliile conflictuale intra siriene vor fi, pentru o perioadă de timp, mai puternice decât dificultăţile pe care refugiaţii le au în viaţa cotidiană din Turcia.

Pentru perioada următorilor câţiva ani, milioanele de refugiaţi sirieni  vor continua să se afle între cele două opţiuni, revenirea în locuinţa ostilă a Siriei, în care camerele din care au plecat sunt deja închiriate altor locatari, sau rămânerea în căminul de familişti din Turcia, cu vecini bănuitori şi un administrator de bloc care i-ar ajuta dar nu poate nici el întotdeauna, are şi datorii către terţi, e şi un pic arogant şi temperamental. Şi iute la mânie, acum se lasă cu o expulzare.

3. De ce a ales Ankara să cumpere S400?

Decizia Ankarei, mai precis a lui Erdogan, de a achiziţiona sistemul antiaerian de producţie rusă S-400, este greu de explicat utilizând un sistem de coordonate bazat pe apartenenţa la NATO şi opţiunea pro-occidentală a Turciei, aparent certificată de opţiunea de a deveni membru UE. Ea devine mai previzibilă dacă se iau în considerare o serie de evoluţii recente ale politicii externe turceşti, dar şi schimbările constituţionale care i-au permis lui Erdogan să devină liderul autoritar al întregului spectru politico – militar al Turciei.

Dacă Turcia ar fi fost un membru oarecare al Alianţei, neimplicat în operaţii externe, deci neavând nevoie să testeze direct sprijinul necesar din partea partenerilor săi, nu ar fi fost probleme. Angajată, însă, în operaţii militare împotriva kurzilor sirieni, Ankara a descoperit rapid că nu se poate baza pe sprijinul unora din aliaţii săi pentru a-i asigura nevoile de securitate într-un domeniul în care şi anterior le-a solicitat ajutorul: protecţia spaţiului aerian. Retragerea bateriilor „Patriot” germane, olandeze şi ale SUA din sudul Turciei, în 2015, într-o perioadă în care Rusia tocmai se instala temeinic în Siria, nu a fost recepţionată foarte pozitiv la Ankara. Ajutorul a continuat să vină (în locul germanilor s-au instalat spaniolii), dar el a avut o serie de condiţionări pentru partea turcă, mai ales în sensul unui comportament agreat la nivelul Alianţei sau al parteneriatului cu SUA. Altfel spus, era legat de asumarea unei politici comune în regiune.

Dar Ankara are în nordul Siriei şi al Irakului interese foarte specifice şi divergente de cele ale NATO. Astfel că divergenţele cu partenerii pe timpul anilor 2015 – 2016 pe tema sprijinului Turciei în abordarea problemelor sale de securitate de la graniţa sudică, au evoluat către două lecţii învăţate:

1.     nevoia unui sistem antiaerian propriu, foarte performant, care să excludă nevoia negocierilor cu parteneri cu abordări reticente faţă de opţiunile turce;

2.     necesitatea unei linii politice externe independente faţă de NATO şi SUA, desigur raportată doar la problematica regiunii Orientului Mijlociu, în condiţiile în care o serie de state NATO, dar, mai ales, SUA, continuă să sprijine conducerile contestate de Ankara ale kurzilor sirieni, iar în politica regională se situează deseori antagonic faţă de Ankara în modul de abordare a problematicii de securitate.

Îndeosebi, cea de-a doua învăţătură a fost hotărâtoare în opţiunile ulterioare ale Ankarei în domeniul achiziţiei de echipamente militare. Au fost, desigur, şi alte considerente: oferta SUA, iniţială, nu a fost satisfăcătoare pentru cele cinci criterii ale Ankarei: producţie în comun, transfer de tehnologie, participare locală, perioada de furnizare a echipamentelor, preţul. Singurul element pozitiv apreciat de turci, a fost posibilitatea unei furnizări rapide a echipamentelor, ceea ce, s-a demonstrat ulterior, şi ruşii pot să ofere.

Achiziţia sistemelor S-400 este un test de politică externă pe care Erdogan şi l-a asumat în încercarea de a ridica statutul de putere regională al Turciei şi care evoluează pe trei direcţii:

-  operaţiile militare desfăşurate şi în pregătire împotriva entităţilor kurde din nordul Siriei şi Irakului, sub acoperirea oferită de combaterea terorismului kurd;

-  dislocarea de baze militare externe, începutul fiind deja făcut în Qatar şi Somalia, în pregătire fiind Sudanul, poate chiar Libia, unde guvernul islamist de la Tripoli are un suporter important la Ankara;

-  crearea unei industrii de apărare puternice, capabile să asigure echipamentele şi tehnologiile militare necesare securităţii naţionale dar care să poată şi contribui la creşterea economică a ţării.

Decizia privind achiziţia sistemelor S-400 testează astfel reacţia SUA şi a partenerilor din NATO. Premisa de la Ankara este că, dincolo de retorică, aliaţii săi occidentali nu vor adopta sancţiunile severe promise declarativ, nu va fi un divorţ, doar că unul din parteneri va cere înapoi o parte din dota oferită la căsătorie pentru a fi sigur că nu va pierde prea mult din acest mariaj de conivenţă.  

4. Are Turcia viitor în NATO?

Răspunsul la această întrebare îl continuă pe cel de la punctul anterior. Analiştii turci se întrec în a demonstra că nu se pune problema decât într-un sens afirmativ. Iar editorialele din presa turcă sunt bogate în contra-argumente la materialele publicate în presa americană de apologeţii măsurilor dure la adresa Ankarei.

Recentele decizii luate de Ankara privind achiziţia S-400 sau abordarea problemei siriene de pe poziţii diferite de cele ale partenerilor din NATO sunt considerate a creiona un aliat „periculos de neloial în probleme de securitate”. Sunt uitate, sau poate necunoscute, problemele Turciei cu Alianţa din deceniile trecute. Iar percepţia „lipsei de loialitate” este resimţită şi la Ankara, dar în sens invers.

De multe ori, Turcia a simţit că NATO nu acordă Ankarei aceeaşi atenţie pe care o îndreaptă către Grecia, de exemplu. Care, până una alta, posedă echipamente şi armament rusesc, inclusiv sisteme S-300. În general, aprecierea turcă a fost că NATO / SUA au nevoie mai mult de Turcia, ca partener într-o alianţă de securitate, decât invers.

Şi sunt amintite momente în care aportul Turciei a fost, spun comentatorii turci, decisiv: războiul din Coreea, descurajarea expansiunii către sud a URSS, în timpul Războiului Rece, menţinerea unui echilibru geo-strategic în Marea Mediterană, Marea Neagră, Marea Caspică, Orientul Mijlociu, chiar şi în Afganistan. Şi sunt puse în balanţă şi cele 50 de bombe nucleare, din cele 150 pe care SUA le are dislocate în Europa, ce se află la baza turcă de la Incirlik. Şi este menţionată şi contribuţia Turciei la scutul antirachetă al NATO (împreună cu România, Polonia şi Spania), sau dislocarea pe teritoriul naţional, la Istanbul, a Corpului NATO de Reacţie Rapidă. Sau preluarea, începând cu anul 2021, a comenzii Forţei NATO de Reacţie Rapidă (Very High Readiness Joint Task Force – VJTF). Şi, desigur, alte şi alte contribuţii pe care Turcia le are în NATO. Iar tonul acestor editoriale este destul de lipsit de ambiguităţi:

-  şi partea turcă are probleme în a primi din partea partenerilor din NATO dovezile că nevoile sale de securitate sunt înţelese ;

-  nu este exclusă întărirea percepţiei, în opinia publică din Turcia, că Alianţa nu mai este atât de necesară ţării;

-  Rusia este cea care profită din această situaţie.

Sesizând că discuţia ia o turnură periculoasă, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a precizat împăciuitor: „Turcia, ca membru NATO, este mai mult decât S-400. Turcia nu a solicitat ca acest sistem să fie integrat în sistemul anti-aerian al NATO”.

Astfel, în această logică diplomatică şi împăciuitoare, un corp străin de componentele militare şi tehnologice ale Alianţei, sistemul S-400, poate fi tolerat pe teritoriul unui stat NATO, la fel cum este tolerat şi chiar protejat, spun liderii Turciei, clericul Fettullah Gulen pe teritoriul SUA. Iar întrebările privind apartenenţa la NATO se pun, afirmă editorialiştii turci, nu numai la Bruxelles şi Washington ci, în primul rând, la Ankara.

5. De ce a fost exclusă Turcia din programul F-35?

Răspunsul vine simplu. Pentru că Turcia a achiziţionat sistemul rusesc S-400, în pofida avertismentelor Washingtonului. Chiar atât de simplu? Cum a ajuns, totuşi, Turcia să devină un stat non-grata în cooperarea sa tehnologică, veche de şapte decenii, cu SUA?

Conform opiniilor unuia din cei mai avizaţi experţi ai Washington Institute for Near East Policy, Soner Cagaptay, răspunsul este, totuşi, mai complex şi el cuprinde şi o evoluţie negativă a relaţiilor dintre structurile militare ale SUA şi ale Turciei, în ultimele două decenii. Perioada se cam suprapune pe mandatele de prim ministru şi preşedinte ale lui Erdogan, ceea ce, probabil, explică o parte din această situaţie.

Suprapunerea este şi pe perioada celor două conflicte majore din regiune din ultima perioadă, războaiele din Irak şi Siria, în care SUA şi Turcia au avut, în general opţiuni divergente:

-  în Irak, Turcia a fost reticentă faţă de intervenţia americană, iar Erdogan a avertizat că aceasta va produce o destabilizare a Orientului Mijlociu, ceea ce s-a şi întâmplat;

-  în Siria, dimpotrivă, SUA au fost reţinute faţă de abordarea turcă, de forţare a plecării de la puterii a preşedintelui Assad. Iar decizia preşedintelui Obama, de a sprijini Forţele Populare de Protecţie (YPG) kurde, din nordul Siriei, grupare afiliată PKK, conform Ankarei, a pus şi mai multă sare pe rană.

Astfel, în timp ce în Irak, SUA au cerut Turciei mult şi au obţinut puţin, în Siria a fost, mai curând invers. Iar Washingtonul şi Ankara îşi dispută de pe poziţii adverse şi deciziile eronate care au dus la apariţia şi extinderea grupării teroriste „statul islamic”. În acest context, suspendarea Turciei din programul F-35 pare a fi mai curând un efect cumulativ al unei serii de probleme dintre părţi, decât o problemă cu caracter singular.

Cooperarea dintre militarii SUA şi kurzi, exersată deja de câţiva ani, a creat situaţii ambigui la Pentagon în percepţia privind cooperarea bilaterală cu Turcia. Componenta politico – militară însărcinată cu coordonarea operaţiilor din Orientul Mijlociu, inclusiv pe cele de pe teritoriul Siriei, are faţă de Turcia mai curând o atitudine adversă. Iar schimbul de acuzaţii reciproce dintre Administraţia Obama şi oficialii turci, din perioada imediat următoare puciului militar din anul 2016, a contribuit în mare măsură la această situaţie.

Suspendarea şi, ulterior, excluderea Turciei din programul F-35, va duce, se estimează, la o creştere cu 10% a costurilor programului. Mutarea liniilor tehnologice din Turcia va costa undeva între 300 şi 500 de milioane de dolari, iar 900 de componente, produse până în prezent de industria de apărare din Turcia, vor trebui realizate în alte state. Cei 20 de ofiţeri piloţi care se antrenau să piloteze primele F-35 achiziţionate de Turcia, trebuie să părăsească teritoriul SUA până pe 31 iulie. Perspectiva pentru unii ar putea fi Sukhoi Su-35 „Flanker-E”, oferit de Rusia ca să îndulcească amărăciunea excluderii din programul NATO.

Decizia de excludere este, în aceste condiţii, mai curând un rezultat al unor acumulări adverse, cu consecinţe directe asupra relaţiilor militare. Este, totuşi, destul de public faptul că nici performanţele democraţiei turce nu au fost foarte încurajatoare, relaţia cu Moscova venind aproape natural, Kremlinul necrezând în lacrimile majorităţilor democratice. Speranţa, întotdeauna există şi aşa ceva, ar putea veni tot de la Moscova, de la o decizie care să pună Ankara să aleagă din nou între securitatea asigurată de o alianţă colectivă, şi un aliat conjunctural, poate prea grăbit şi indolent. Deocamdată, însă, Moscova pare a se pregăti pentru o relaţie de durată.