Analiza securităţii în M. Neagră, un posibil punct de plecare pentru Analiza Strategică a Apararii

Posibilitatea declanşării unui război, clasic, non-clasic sau hibrid, între state a devenit un subiect foarte dezbătut în domeniul securităţii internaţionale, după anexarea Crimeii de către Federaţia Rusă. Terorismul a fost principala ameninţare la nivel global după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 din SUA, mai ales că acestea au fost urmate de cele din Spania, Marea Britanie sau Franţa. Aceste atacuri au generat sentimentele de teamă şi nesiguranţă majorităţii oamenilor planetei. La aceasta s-a adăugat, după martie 2014, incertitudinea privind actuala ordine mondială, neîncrederea în tratatele existente, în organizaţiile internaţionale şi în declaraţiile oficiale ale liderilor lumii.

Desigur, percepţia este diferită, în fiecare regiune a globului, funcţie de poziţia geografică (vecinătatea cu Federaţia Rusă) sau de relaţiile bilaterale cu aceasta. Se observă că intensitatea cea mai mare este la proximitatea vestică a Federaţiei Ruse, dar şi aici cu nuanţe diferite. În statele foste sovietice, acolo unde există comunităţi mai mult sau mai puţin semnificative de etnici ruşi, unde există familii mixte, influenţe ale educaţiei sovietice, reacţiile sunt intense, dar partizane, de la condamnare, la apreciere şi chiar asociere. Există state foste sovietice sau vecine cu Federaţia Rusă care au ales să se alăture NATO şi Uniunii Europene, iar pentru acestea temerile faţă de Federaţia Rusă sunt cele mai mari. Statele din Nord-Estul Europei, Polonia şi Ţările Baltice, cu graniţe terestre comune cu Federaţia Rusă, fără obstacole naturale, înregistrează o creştere semnificativă a preocupările privind securitatea lor.

În Regiunea Extinsă a Mării Negre au existat şi există reacţii diverse, de la stat la stat, de la o comunitate la alta, chiar în interiorul statului respectiv. Apropierea istorică a unora faţă de Rusia, legăturile economice, dependenţa energetică poziţionează diferit state precum Armenia, Bulgaria, Serbia, Ungaria, comparativ cu Georgia, Ucraina, Azerbaidjan, Republica Moldova, sau chiar cu România. Legăturile amintite au făcut ca evenimentele din 2014 să nu afecteze prea mult simpatia pentru „prietenii” sau chiar „fraţii” ruşi ale primilor, chiar dacă există şi voci, pe plan intern, care condamnă acţiunile violente din estul Ucrainei. În Ucraina şi Georgia dorinţa de a ieşi din zona de influenţă a fostului „frate mai mare” s-a soldat cu pierderi de teritorii, cu instabilitate internă şi cu incertitudinea respectării oricărui tratat internaţional. Statutul de partener al NATO nu le-a adus umbrela de securitate scontată (în cazul Georgiei, această umbrelă a fost chiar greşit înţeleasă!), prin aşteptatul sprijin militar, ci doar reacţie politică şi condamnarea acţiunilor agresive în organizaţiile internaţionale, respectiv ONU şi OSCE. Apartenenţa la NATO unor state din regiune, iar a altora şi la UE, pare să fie mai mult o constrângere, iar măsurile adoptate la nivel transatlantic sau comunitar să fie criticate în interior, să fie contestate sau chiar eludate uneori, pe fondul unei politici incoerente chiar la nivelul Uniunii şi a lipsei de fermitate şi de autoritate a Înaltului Reprezentant.

Turcia, stat membru NATO, cu o armată puternică, stat care deţine controlul strâmtorilor, prin poziţia sa geo-strategică ar trebui să constituie elementul de echilibru care să stabilizeze situaţia. Schimbările intempestive de poziţie ale preşedintelui turc, atât în ce priveşte relaţia directă cu Rusia, dar şi în relaţia cu SUA sau cu UE generează şi mai multă nelinişte. Dacă în urmă cu doi ani încordarea relaţiilor dintre Turcia şi Rusia atinsese un prag critic în urma doborârii Suhoiului rus de către F-16 turc, puciul eşuat din 15 iulie 2016 a fost declanşatorul unui şir de acţiuni nu doar de relaxare a acestor relaţii, ci chiar la o apropiere istorică între cele două state, sau, cel puţin între cei doi lideri, Putin şi Erdogan.

Pe fondul denunţării de către SUA a Acordului cu Iranul privind programul nuclear, Germania, Franţa, state din nucleul iniţial al Uniunii Europene reiau discuţiile cu nou-alesul Putin, prin vizite succesive. Această situaţie pare să le furnizeze pretextul necesar pentru a ieşi din constrângerile sancţiunilor agreate împreună cu aliaţii de peste Atlantic. Pierderile economice şi dependenţa de gazul rusesc sunt prea mari pentru a rezista tentaţiei. Mai mult, ideea unei Europe cu mai multe viteze pare să nu aibă doar o componentă economico-financiară, ci şi una de securitate. Atenţia dată industriei de apărare europene se concretizează nu doar în decizii ale Consiliului European, ci, poate chiar mai mult, prin programe comune de dezvoltare ale unor echipamente militare, ale unor grupări de forţe, proiecte la care statele din estul Uniunii sunt excluse sau doar „invitate” să participe în calitate de client. Din ce în ce mai mult se evidenţiază o delimitare a „nucleului dur” faţă de unele state, în special faţă de cele pentru care Rusia manifestă o atenţie specială. Centura de siguranţă a Rusiei pare să fie acceptată de tot mai mulţi lideri occidentali. Statele din est au resimţit această atitudine şi se orientează către SUA, în parteneriate tot mai intens afişate, dar cu o consistenţă relativ redusă, concretizată doar în câteva achiziţii de tehnică militară. Investiţiile serioase către aceste state, programele de sprijin pentru infrastructură şi dezvoltare economică durabilă, de tip Plan Marshall, lipsesc cu desăvârşire. Astfel, sentimentul de abandonare, resimţit şi în planul relaţiilor cu SUA, se adaugă celui de nesiguranţă, potenţându-l.

Studiile şi analizele de securitate sunt produse complexe, de mare însemnătate, cu repercusiuni asupra politicilor şi acţiunilor decidenţilor la nivel naţional sau în cadru aliat. O Analiză Securităţii în Zona Extinsă a Mării Negre este deosebit de complexă, presupune identificarea tuturor intereselor statelor riverane sau aflate în proximitatea Mării Negre, dar şi a altor actori, statali şi non-statali, de care poate depinde securitatea acestei regiuni. Rezultatul nu va fi o integrală multiplă de factor egal cu numărul actorilor implicaţi, nici o sumă a intereselor, ci mai degrabă o matrice, dificil de rezolvat printr-un determinant clasic. Analiza ar putea fi o radiografie a situaţiei, care ar trebui utilizată ulterior de fiecare stat în parte.

La nivelul fiecărui stat, cel puţin al celor din NATO, ar trebui să se realizeze procese de planificare a apărării, sau revizuiri strategice ale apărării, de regulă la patru ani, sau la cinci ani (în funcţie de legislaţia naţională). Modificarea stării de securitate în zonă, determinată de invadarea şi anexarea Crimeii ar fi trebuit să genereze automat şi revizuirile strategice ale apărării. Polonia a făcut acest lucru, iar rezultatul „SDR-16” a fost „Concepţia de apărare a Republicii Polonia”. Chiar dacă documentul are un puternic caracter politic cu impact intern, el are şi un mesaj strategic de descurajare prin măsurile luate pentru întărirea forţelor armate, constituirea unei noi categorii de forţe, alocarea a 2,5% PIB pentru apărare, modernizarea echipamentelor etc.

În România, Strategia Naţională de Apărare a fost adoptată în 2015, deci se poate spune că include evaluarea modificărilor situaţiei de securitate. Totuşi, în ultima perioadă au apărut noi elemente care ar putea influenţa relaţiile internaţionale din această zonă şi care pot afecta principalele interese ale României. Repoziţionarea Turciei faţă de Rusia, implicarea Rusiei în Siria şi interesele tot mai vizibile ale Rusiei de a deţine un rol major în estul Mediteranei şi în Orientul Mijlociu, denunţarea de către SUA a Acordului cu Iranul, posibila resetare a relaţiilor Uniunii Europene cu Rusia au impact asupra modului de abordare a relaţiilor internaţionale, a acordurilor existente, mai ales pentru cele ce trebuie prelungite sau revalidate.

Aşadar, o analiză profesionistă a securităţii în Zona Extinsă a Mării Negre este necesară şi consider că ar trebui realizată la nivelul Alianţei, cu experţii SHAPE împreună cu cei de la JFC Naples. Astfel se creează premisele necesare pentru revalidarea/actualizarea planurilor existente la nivel aliat, dar şi a politicilor, strategiilor şi planurilor la nivel naţional.

Integrarea poziţiilor exprimate la această conferinţă şi sintetizarea propunerilor ar putea fi baza de plecare pentru această Analiză Strategică a Securităţii în Zona Extinsă a Mării Negre.

Punct de vedere prezentat pe timpul Conferinţei Internaţionale: „Emerging Importance of Wider Black Sea Area Security”