ANALIZĂ | Colapsul Tratatului INF şi sfârşitul păcii europene

Scurtă privire asupra Tratatului INF

Semnarea Tratatului INF de preşedinţii SUA şi URSS, Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov, la 8 decembrie 1987, a reprezentat unul din cele mai importante momente din istoria Războiului Rece. Sub egida tratatului, cele două superputeri care au dominat lumea bipolară pentru aproape o jumătate de veac au convenit asupra renunţării permanente la rachetele balistice şi de croazieră cu bătăi cuprinse între 500 şi 5 500 km. Era pentru prima dată când apărea un angajament de o asemenea anvergură. Cursa înarmărilor atinsese un nivel fără precedent, într-o epocă pentru care ameninţarea nucleară reprezenta cel mai mare flagel creat de omenire în toată existenţa sa. Acordul scotea din ecuaţia războiului o întreagă clasă de arme nucleare, masate începând cu mijlocul anilor 1970 de ambele părţi ale Cortinei de Fier, cu un potenţial uriaş de declanşare sau escaladare a unui conflict devastator, cel puţin în interiorul arealului european. Gravitatea utilizării arsenalului nuclear de acest tip este amplificată de timpii extrem de mici în care vectorii purtători de ogive atomice parcurg traiectoriile până la ţintă. Duratele de maxim 10 minute de la lansare până la impact fac imposibilă o reacţie oportună de răspuns a părţii atacate, aceasta devenind o victimă sigură, inclusiv - sau mai ales - în situaţia utilizărilor accidentale. Totodată, tratatul furniza şi garanţii de securitate prin introducerea unor mecanisme de verificare şi control pe teren a respectării clauzelor acestuia. În baza prevederilor acordului, Statele Unite şi Uniunea Sovietică au distrus 2 692 de rachete – 1 846 ruseşti şi 846 americane - cu bătaie scurtă, medie şi intermediară de acţiune, până la data de 1 iunie 1991. Peste şase luni URSS avea să se destrame.

În pofida sfârşitului Războiului Rece, Tratatul INF a continuat să existe. Patru foste state sovietice, Rusia, Ucraina, Belarus şi Kazahstan, cu infrastructuri militare aflate sub incidenţa tratatului, au devenit părţi semnatare, alături de Statele Unite. Sub auspiciile prevederilor acordului, a continuat distrugerea rachetelor cu rază intermediară de acţiune aflate în posesia Germaniei, Poloniei, Cehiei, Slovaciei şi Bulgariei, până la începutul anilor 2000. De altfel, conformarea la tratat avea să bătătorească drumul acestor state către integrarea în NATO. Mecanismele de verificare pe teren a respectării condiţiilor impuse de tratat şi-au încetat aplicabilitatea la 31 mai 2001, însă a continuat supravegherea siturilor militare de interes cu mijloace satelitare, sub coordonarea Comisiei de Verificare Specială, organismul creat de statele membre în scopul asigurării eficienţei implementării acordului.

Tratatul INF a deschis calea unui proces consistent de reducere a celei mai mari părţi a arsenalului nuclear deţinut de Statele Unite şi Federaţia Rusă. Timp de peste două decenii, o serie de acorduri strategice pentru reducerea armelor nucleare, aşa cum sunt START I, START II, SORT şi Noul START, a permis reducerea semnificativă a numărului de arme atomice aflate în dotarea celor două mari puteri militare, de la peste 70 000 de ogive, în 1987, la sub 15 000, în prezent.

Disoluţia treptată a Tratatului INF

Astăzi se discută foarte mult despre felul în care anumite state, precum China sau Coreea de Nord, au profitat de limitarea la statele semnatare a cadrului de aplicabilitate a prevederilor tratatelor internaţionale destinate eliminării sau reducerii arsenalelor de arme convenţionale sau nucleare. Însă, aceste preocupări nu sunt noi. Rusia a adus în discuţie posibilitatea retragerii sale din Tratatul INF încă de la mijlocul anilor 2000, îngrijorată de dezvoltarea şi operaţionalizarea de rachete care îi pot lovi teritoriul de vecinii săi, mai ales de către China. Totodată, Moscova a acuzat încă de atunci Washingtonul că desfăşoară sisteme destinate combaterii rachetelor balistice pe teritoriul Europei, considerând că acestea au potenţialul de a executa şi misiuni ofensive îndreptate direct împotriva Rusiei.

În pofida unor astfel de temeri, în data de 25 octombrie 2007, SUA şi Rusia au prezentat o declaraţie comună în cadrul celei de-a 62-a sesiuni a Adunării Generale a ONU, cu ocazia împlinirii a două decenii de la semnarea Tratatului INF. Cu acest prilej, cele două state îşi reafirmau sprijinul pentru respectarea clauzelor tratatului şi solicitau tuturor statelor să li se alăture în crearea unui „regim global pentru eliminarea rachetelor cu raze intermediare de acţiune, ca parte a efortului internaţional de neproliferare nucleară”.

Ulterior, Moscova avea să iniţieze valul de acţiuni agresive pentru reafirmarea poziţiei sale de mare putere militară la nivelul sistemului internaţional. A urmat ciclul cunoscut de evenimente, iniţiat prin declanşarea războiului din Georgia din 2008 şi ajuns la apogeu, odată cu anexarea ilegală a Peninsulei Crimeea în 2014.

Începând cu anul 2014, atât departamentele de Stat şi al Apărării, cât şi presa din Statele Unite au acuzat în mod repetat Rusia că dezvoltă rachete care intră sub incidenţa tratatului. Chiar dacă Moscova a susţinut că sistemele în discuţie, SSC-7 Iskander GLCM şi SSC-8 Novator 9M729, au destinaţii sau raze de acţiune care nu fac obiectul acordului, congresul american a adoptat măsuri economice şi militare active pentru diminuarea consecinţelor induse de încălcarea repetă a Tratatului INF de partea rusă. În Hotărârea Camerei Reprezentanţilor numărul H.R. 1182 din 2017, se menţionează că „nu este în interesul securităţii naţionale a Statelor Unite să facă obiectul interdicţiei legale de a dezvolta instalaţii cu capacităţi duale de lansare a rachetelor cu raze cuprinse între 500 şi 5 500 km, în timp ce Rusia înregistrează progrese în dezvoltarea şi operaţionalizarea unor astfel de sisteme”. Mai mult, „încălcarea Tratatului INF de către Federaţia Rusă conferă Statelor Unite dreptul de a suspenda participarea la tratat în întregime sau în parte”. În consecinţă, administraţia americană a adoptat un set de măsuri coordonate, de natură diplomatică, prin intermediul Comisiei de Verificare Specială a Tratatului INF, cu caracter militar, prin alocarea de fonduri pentru dezvoltarea noilor sisteme cu capacităţi duale, respectiv prin impunerea de sancţiuni economice companiilor ruseşti participante la programele de înarmare ale Moscovei care intră sub incidenţa tratatului.

La 20 octombrie 2018, Preşedintele Donald Trump a anunţat ieşirea iminentă a SUA din Tratatul INF ca urmare a încălcării continue a prevederilor acestuia de Rusia, dar şi a preocupărilor cu privire la dezvoltarea neîngrădită de către China de noi sisteme de armament, care, în mod normal, ar face obiectul acordului. Conform unor estimări ale specialiştilor americani, 95% din totalul rachetelor chinezeşti ar putea intra sub incidenţa acordului INF, în situaţia în care Beijingul ar deveni parte semnatară. În nota anunţului lui Trump, Daniel Coats, directorul naţional al intelligence-ului Statelor Unite, a prezentat noi dovezi referitoare la dezvoltarea de către Rusia a unor instalaţii fixe şi mobile de lansare a rachetelor cu rază intermediară de acţiune, la finalul lunii noiembrie, pornind de la interpretarea efectelor testării de către Rusia a sistemului 9M729. După doar câteva zile, la 4 decembrie 2018, secretarul de Stat Mike Pompeo a transmis Moscovei ultimatumul administraţiei de la Casa Albă cu privire la suspendarea respectării obligaţiilor SUA care decurg din Tratatul INF, în situaţia în care Rusia nu se va conforma prevederilor acestuia în termen de 60 de zile.

În aceeaşi zi, purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe de la Moscova, Maria Zakharova a anunţat public că a intrat în posesia notei ambasadei SUA cu privire la decizia autorităţilor de la Washington. Cu acel prilej, Zakharova afirma că „doreşte să profite de ocazie pentru a reaminti că Rusia a declarat în mod repetat că este vizată de acuzaţii artificiale. Aşteptăm dovada care confirmă poziţia SUA. Dacă aceasta a fost prezentată membrilor NATO, de ce Statele Unite nu doresc să o pună la dispoziţia Rusiei? Vreau să accentuez că Rusia nu a primit de la nimeni, niciodată, vreun material, informaţie sau dovadă care să susţină că Moscova ar fi încălcat Tratatul INF sau că s-ar fi abătut, cu bună ştiinţă, de la prevederile sale. Noi reafirmăm angajamentul nostru neclintit pentru respectarea Tratatului INF, pe care îl considerăm una dintre pietrele de temelie ale stabilităţii strategice şi securităţii internaţionale. Rusia se opune categoric desfiinţării acestui cadru”. Totodată, Preşedintele Vladimir Putin declara, la 5 decembrie 2018, că Rusia va răspunde „simplu” acţiunilor SUA, prin „a face la fel”, în timp ce şeful statului major general al Federaţiei Ruse, generalul Valery Gerasimov, anunţa, pe un ton mult mai grav, că infrastructura militară americană de pe teritoriul statelor aliate europene va deveni ţinta capacităţilor militare ofensive ruseşti.

În cele două luni impuse de Statele Unite, au avut loc câteva întâlniri, la nivel de experţi, între reprezentanţii celor două părţi, însă fără niciun rezultat concret. Ca urmare, Preşedintele Donald Trump a anunţat, la 1 februarie 2019, suspendarea obligaţiilor ce revin SUA sub incidenţa Tratatului INF şi intenţia de ieşire din acesta în termen de şase luni. La scurt timp, Preşedintele Putin a anunţat măsuri „simetrice” din partea Federaţiei Ruse, în cadrul unei discuţii cu ministrul Afacerilor Externe, Sergei Lavrov, şi ministrul Apărării, Sergei Shoigu. Cu acest prilej, Putin menţiona că „toate propunerile noastre în acest domeniu rămân pe masă, la fel ca şi până acum. Suntem deschişi la negociere. […] Pornim de la premisa că nu vom disloca arme cu rază intermediară sau scurtă de acţiune, dacă vom dezvolta astfel de arme, nici în Europa, nici în altă parte, înainte ca armele americane de acest tip să fie dislocate în diferite regiuni ale lumii”. La Washington, mesajele autorităţilor de la Moscova sunt văzute ca parte a unei propagande subtile destinată deformării realităţii, construită pe „mituri”.

După o jumătate de an, la 2 august 2019, Tratatul INF a fost desfiinţat.

Ce va urma?

Colapsul Tratatului INF poate iniţia o nouă cursă a înarmărilor nucleare. Un asemenea deznodământ nu mai părea posibil la finalul Războiului Rece şi rămânea improbabil în urmă cu doar un deceniu, atunci când Statele Unite şi Rusia semnau Noul Tratat pentru Reducerea Armelor Strategice (Noul START). Disoluţia tratatului afectează, în primul rând, securitatea europeană, mai ales că armele cu rază intermediară de acţiune ale Rusiei nu pot atinge teritoriul Statelor Unite. Aceste arme vor viza interesele americane din Europa şi vor fi îndreptate împotriva ţintelor reprezentate de facilităţile militare ale NATO de pe continentul european. Operaţionalizarea noilor rachete cu rază medie de acţiune va amplifica semnificativ riscul escaladării nucleare în situaţia unui conflict. Iar germenii unui scenariu nuclear în Europa sunt din ce în ce mai prezenţi.

Pericolul nuclear care planează asupra Europei conduce la divizarea oficialilor şi experţilor de securitate de pe cele două maluri ale Atlanticului, în pofida consensului privind încălcarea prevederilor Tratatului INF de către Rusia. Retragerea Statelor Unite din tratat nu este văzută ca o soluţie viabilă de mulţi analişti europeni, care consideră că această decizie nu conferă nicio garanţie cu privire la evoluţia viitoare a evenimentelor, nu numai în ceea ce priveşte rachetele cu rază intermediară, dar şi pe cele strategice aflate sub controlul Noului START.

Pe de altă parte, experţii de peste ocean consideră că Statele Unite nu mai pot accepta limitări pe care numai le mai respectă numai partea americană. Şi aici nu este vorba numai despre Rusia, dar şi despre China sau Iran. Efectele proliferării noilor sisteme de rachete se pot observa atât în Europa, cât şi în Pacific, acolo unde „aderenţa SUA la Tratatul INF a erodat deja supremaţia americană”, după cum declara anul trecut fostul comandant al Comandamentului SUA din Pacific. Analiştii militari americani consideră că forţele armate au intrat într-un nou un tip de competiţie asimetrică, pe care nu o pot câştiga în absenţa capabilităţilor adecvate. De altfel, Pentagonul a anunţat deja că va testa luna aceasta o rachetă cu rază de acţiune de 1 000 km şi a solicitat un buget de 10 milioane de dolari pentru dezvoltarea unor astfel de sisteme în cursul anului viitor.

Reacţia NATO la decizia SUA de retragere din tratat a fost relativ rezervată. Anunţul din octombrie anul trecut al Preşedintelui Trump a creat nelinişte la nivelul unor aliaţi europeni, deja nemulţumiţi de tonul administraţiei americane în chestiunea creşterii bugetelor destinate apărării comune. Pentru a menţine tensiunile cu Moscova la un nivel controlabil, NATO a anunţat că nu va găzdui arme care intră sub incidenţa Tratatului INF pe teritoriul aliaţilor europeni. Măsurile aliate se vor limita la extinderea exerciţiilor militare, creşterea capacităţilor de apărare antirachetă, aplicarea de măsuri de intelligence, supraveghere şi recunoaştere, precum şi la utilizarea capabilităţilor convenţionale existente. Secretarul General al Alianţei, Jens Stoltenberg, a declarat că „răspunsul la disoluţia Tratatului INF va avea măsură şi va fi responsabil”. În acest context, Stoltenberg a afirmat că „tratatul a fost denunţat din cauza operaţionalizării de către Rusia a sistemului de rachete SSC-8”, care are potenţialul de „a face mult mai facilă utilizarea armelor nucleare în cazul unui conflict armat”. Totodată, secretarul general a subliniat că „toţi aliaţii NATO sunt de acord că aceste rachete încalcă Tratatul INF” şi că „toţi aliaţii susţin decizia SUA de retragere din acord”, menţionând că „niciun tratat internaţional nu poate produce efectele scontate dacă este respectat doar de o singură parte. Rusia poartă întreaga responsabilitate pentru disoluţia tratatului”.

În concluzie ...

Disoluţia Tratatului INF poate fi privită şi ca un nou pas spre dezintegrarea ordinii globale stabilită la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Regulile de funcţionare ale sistemului internaţional şi-au pierdut treptat capacitatea de a mai asigura soluţii la problemele din ce în ce mai complexe de securitate ale ultimilor ani. Nevoia de reformă a sistemului a fost clamată de mai multe ori pe parcursul deceniilor scurse de la sfârşitul Războiului Rece, însă astăzi pare mai evident decât oricând că devine din ce în ce mai greu ca vechile instrumente, fie acestea formate instituţionale sau mecanisme de cooperare, să mai asigure stabilitate la nivelul unei societăţi care a intrat în a patra revoluţie industrială.

În acest context, cea mai mare îngrijorare provine din faptul că, în prezent, nu mai există nimic pentru a umple vidul creat de colapsul Tratatului INF. Odată cu tratatul, au dispărut normele şi mecanismele de supraveghere şi control care permiteau reglarea continuă a echilibrului de putere în Europa. Lumea profund realistă a capacităţilor de forţă militară nu poate funcţiona după regulile liberale de funcţionare a economiei sau comerţului. Legitatea supremă în această lume este aceea că absenţa unei autorităţi universale trebuie susţinută cu reguli. Normele sunt înscrise în acorduri. Legile războiului, scrise şi nescrise, urmăresc limitarea efectelor dezastrului produs de un conflict militar. Absenţa unui astfel de cadru poate avea consecinţe inimaginabile. Din păcate, în situaţia utilizării armelor, costurile se măsoară în pierderi de vieţi omeneşti. Rămâne de văzut cine va deconta nota de plată a eventualului eşec al comunităţii internaţionale în ţinerea sub control a unei curse previzibile a înarmărilor nucleare, în noua lume fără reguli în care am intrat, cu toţii, la data de 2 august 2019.