America se apropie de criză

Am discutat recent despre problemele Chinei, despre capacitatea Rusiei de a învinge Ucraina, despre starea economică a Europei şi despre războaiele din Orientul Mijlociu. Toate acestea sunt extrem de importante, dar nu sunt la fel de esenţiale precum Statele Unite, ţara cu cea mai mare economie din lume şi cu o armată care, dacă este dislocată complet, poate fi decisivă.

Unii dintre voi s-ar putea să vă amintiţi modelul nostru de cicluri care semnalează acum probleme politice, sociale şi economice din ce în ce mai intense, care vor dura până la alegerile din 2028, când va fi ales un nou preşedinte şi, indiferent de dorinţele sale, va schimba dramatic direcţia ţării. Acum câteva luni, am crezut că nu va trebui să aşteptăm până 2028, ci că alegerile din 2024 ar putea semnala schimbarea.  Asta nu se întâmplă. Sau, mai exact, modelul istoric al schimbării la fiecare 50 de ani continuă. Ultimul moment de tranziţie a fost preşedinţia lui Reagan, care a început acum 43 de ani.

 Pentru a înţelege schimbările viitoare, este util să ne gândim la ultimul ciclu din anii 1970. Acel deceniu a fost marcat de un război cu impact semnificativ asupra economiei americane, combinat cu un embargo petrolier. Preşedintele Nixon a pus capăt legăturii dintre dolar şi aur, dar au apărut şomajul masiv, inflaţia dramatică şi ratele dobânzilor uimitor de mari. Exporturile din Japonia au şocat producătorii auto interni. Furia faţă de războiul din Vietnam a dus la conflicte sociale în Statele Unite, conflictul rasial transformându-se în revolte în Detroit la sfârşitul anilor 1960, iar în 1970 revoltele din campusul Kent State s-au transformat în moarte când studenţii au fost împuşcaţi de Garda Naţională. Până la urmă, preşedintele şi-a dat demisia pentru a evita acuzarea şi posibil închisoarea.

Haosul a crescut în anii 1970, dar situaţia economică a fost cea care l-a condus şi care a provocat haosul, preşedintele încercând să folosească modelul ultimului ciclu pentru a rezolva problemele. În timpul crizei, preşedintele Roosevelt a încercat să crească taxele pentru bogaţi şi corporaţii şi să canalizeze bani către săraci. Asta, plus al Doilea Război Mondial şi locurile de muncă pe care le-a creat, au pus capăt crizei. Continuarea acestui model în anii 1970 a creat însă o nouă problemă: o lipsă de capital de investiţii. Singura soluţie a fost transformarea, transferarea poverii fiscale de la clasa investitoare la clasele mijlocii şi inferioare, care au crescut vânzările corporative şi cererea pe piaţa de muncă. Preşedintele Carter şi Partidul Democrat s-au opus acestei inversări a modelului Roosevelt – ceea ce este normal pentru cei legaţi de ultimul ciclu – iar în 1980 Reagan a devenit preşedinte. Reagan a urmărit singura opţiune, care era transformarea codului fiscal. A funcţionat bine, dar acum acel ciclu s-a terminat. Au trecut aproape 50 de ani, iar trecerea la un nou model este inevitabilă.

Aşa cum criza economică a culminat în a doua jumătate a anilor 1970, împreună cu toate celelalte bătălii, acelaşi lucru se conturează acum, în anii 2020, şi va deveni cea mai intensă până la alegerile din 2028.

Ordinea completă a luptei nu este încă clară, cu excepţia crizei economice care se dezvoltă din cauza guvernului, care creează exces de bani şi inflaţie. Ca şi în cazul lui Carter, însă, nu este durabil. Alături de aceasta este şi suma uluitoare a datoriilor studenţilor, care se varsă în universităţi, permiţându-le să urmeze proiecte care le subminează misiunea de bază şi menţin tensiunea rasială. Problema esenţială este din nou relevanţa sistemului fiscal într-o realitate în schimbare, dar sistemul este doar coperta unei realităţi mult mai complexe.

Indiferent cine este ales preşedinte, va exista furie şi teamă în public, aşa cum a fost în 1980, când alegătorii au ales un actor ai cărui duşmani îl credeau un ignorant. Dar, în realitate, preşedintele prezidează; el nu guvernează. Este realitatea care provoacă acţiunea, iar un nou preşedinte va simţi presiunea şi va răspunde. Este important să nu se concentreze asupra preşedintelui însuşi, ci pe înţelegerea problemei. Pe măsură ce căutăm conducere, niciunul dintre candidaţii la preşedinţie nu va calma sistemul. Asta trebuie să vină mai târziu. Am mai vorbit despre asta, dar acum ne apropiem de criză.