America First dar... mai puternici împreună cu aliaţii

[ English Version HERE ]

Însă, spre deosebire de epoca certitudinii şi convenţionalului, specifică decadelor anterioare, de data aceasta, rutina obişnuită a dispărut în aşteptarea declaraţiilor şi reacţiilor preşedintelui Trump de pe parcursul summit-ului.

La summit-ul NATO din 11-12 iulie a.c., prima reuniune multilaterală majoră de după ultima reuniune a G7 din Canada, preşedintele Trump se va întâlni cu liderii aliaţilor NATO.

O întâlnire a naţiunilor care împărtăşesc astăzi valorile democraţiei liberale şi care s-au angajat în efortul de combatere imediată şi fermă a ameninţărilor la adresa acestor valori, chiar la originea lor, aşa cum vedem astăzi în Afganistan sau Libia, în Siria sau Balcani, dar şi pe întinsul mărilor pentru combaterea pirateriei.

Cu toate acestea, interogările pe care pare că le adresează astăzi preşedintele Trump instituţiilor fundamentale ale sistemului internaţional, pe care Statele Unite l-au creat şi susţinut după cel de-al Doilea Război Mondial, care a făcut posibile comerţul liber, securitatea comună şi deciziile majore colective, i-au determinat pe majoritatea liderilor europeni şi nu numai, să îşi exprime îngrijorarea cu privire la politicile administraţiei actuale.

Chiar dacă şi anterior, dar mai ales după prăbuşirea Uniunii Sovietice, au existat controverse şi dezacorduri în cadrul NATO, unele cu greu aplanate, de această dată situaţia este total diferită.

Nu este un secret faptul că preşedintele american Donald Trump manifestă o doză de neîncredere cu privire la eficienţa Uniunii Europene şi NATO. Dezacordurile preşedintelui SUA cu unii dintre liderii cheie (Angela Merkel, Theresa May, Justin Trudeau şi chiar cu Emmanuel Macron, cu care are acum o relaţie destul de rece faţă de cea cordială anterioară) şi atitudinea ce pare uneori ostilă faţă de alianţă par să aibă argumente greu de conciliat. Coroborat cu presiunile exercitate de Rusia în spaţiul limitrof al NATO, relaţia transatlantică poate atinge un punct de inflexiune.

O repetare a comportamentului preşedintelui Trump de la summit-ul G7 din Canada, care fost urmat de întâlnirea călduroasă cu liderul nord-coreean Kim Jong un, prin ratarea summit-ului NATO, urmată de o posibilă întâlnire concesivă cu preşedintele Putin, poate genera cea mai profundă criză din existenţa de 70 de ani a Alianţei. Îngrijorările survin pe fondul posibilelor aranjamente ce pot fi stabilite pe timpul întrevederii dintre preşedinţii Trump şi Putin.

Deşi nu este în interesul nimănui să ne reîntoarcem la Războiul Rece, eventualitatea anunţului privind retragerea semnificativă a trupelor americane din Europa, diminuarea fondurilor Comandamentului European al SUA sau oprirea exerciţiilor cu membrii estici ai NATO, pe care Rusia le consideră ca fiind „provocatoare” (pe modelul pauzei decise în cazul exerciţiilor militare cu Coreea de Sud) constituie temeri care pot fi considerate justificate.

Mai mult, o gamă de provocări internaţionale, de la relaţiile cu Rusia, China şi Orientul Mijlociu până la probleme precum migraţia globală, rolul organizaţiilor multilaterale şi comerţul liber, nu vor găsi o rezolvare dacă se schimbă cursul politicii SUA faţă de NATO, UE şi alte instituţii-cheie.

În acest context, liderii europeni sunt obligaţi să ia în calcul o posibilă degradare a peisajului strategic în Europa. Deşi administraţia Trump nu a amendat sau nu s-a retras din relaţia transatlantică, mulţi lideri europeni par a fi incomodaţi de politica externă „America First” a administraţiei Trump, iar unii se întreabă dacă Statele Unite vor rămâne un partener pe care se poate conta în 2018 şi în continuare.

Din această perspectivă, liderii NATO îşi doresc ca summit-ul, dacă nu va avea parte de o izbucnire de temperament prezidenţial a preşedintelui Trump, să aducă soluţii şi consens pentru supravieţuirea Alianţei fără daune ireparabile, în scopul identificării soluţiilor la realităţile strategice şi tactice cu care se confruntă în prezent. Acestea includ misiunea din Afganistan, protejarea membrilor de pe flancul estic al Alianţei, un plan de abordare a problematicii Oceanului Arctic (unde Moscova este din ce în ce mai activă), precum şi rolul NATO în Orientul Mijlociu, în special lupta împotriva terorismului.

În mod ironic, toate acestea se întâmplă tocmai când efortul de creştere a cheltuielilor de apărare din partea europenilor şi a Canadei, este palpabil, conform graficului stabilit. Majoritatea membrilor NATO se apropie de obiectivele rezonabile de a cheltui două procente din produsul intern brut pentru apărare şi 20 la sută din acest buget pe echipamente moderne. Faptul că procesul nu se derulează mai repede, creează însă nemulţumiri şi reproşuri pe celălalt mal al Atlanticului.

Aceleaşi naţiuni, deşi în ultimele decenii au diminuat drastic cheltuielile pentru apărare, s-au angajat ca, până în anul 2024, să crească aceste cheltuieli până la 2% din produsul intern brut, iar unele dintre ele au atins deja acest prag. Cu toate că termenul este rezonabil, prin scrisoarea de avertisment adresată unor lideri NATO (ai Canadei, Belgiei, Italiei, Spaniei, Portugaliei, Luxemburgului, Norvegiei, Olandei şi Germaniei), preşedintele Trump pare a fi neliniştit, chiar dacă bugetul european pentru apărare se ridică la aproximativ 300 de miliarde de dolari pe an, reprezentând al doilea buget de apărare din lume după cel al Statelor Unite.

Şi totuşi, în mesajul către premierul norvegian, Erna Solberg, din 19 iunie, Trump a scris că, în ciuda rolului important al ţării sale în alianţă, Norvegia „rămâne singurul aliat al NATO care împarte graniţa cu Rusia şi care nu are un plan credibil de a cheltui 2% din PIB în domeniul apărării.”

Referitor la Germania, Trump consideră că, în afara refuzului acesteia de a-şi plăti cota în mod echitabil, cu repercusiuni asupra securităţii Alianţei, atitudinea Berlinului va constitui un exemplu negativ pentru validarea atitudinii unor aliaţi care nu intenţionează să-şi îndeplinească angajamentele privind cheltuielile militare.

Sugestia preşedintelui Trump că este pregătit să pretindă aliaţilor realizarea acestor obiective a fost întâmpinată de liderii NATO cu un anumit grad de îngrijorare şi, având în vedere poziţia sa recentă privind comerţul, această preocupare nu este chiar nefondată.

Dacă ne referim la evoluţia echipamentelor specifice, un alt subiect controversat, putem afirma că există ţări în Europa, precum Franţa, Germania, Marea Britanie sau Italia, care ating performanţele americane în acest domeniu, chiar dacă majoritatea statelor din NATO nu au această tehnologie.

Aşa cum, de-a lungul istoriei, au fost momente în care performanţele echipamentelor au marcat evoluţia războiului, astăzi, apariţia şi aprofundarea combinaţiei dintre inteligenţa artificială, învăţarea automată, capabilităţile cibernetice ofensive şi războiul electronic în spaţiul de luptă, sugerează că un nou moment al revoluţiei tehnice se apropie rapid. Din acest punct de vedere, pe lângă SUA, China şi Rusia, lideri în tehnologiile militare, Uniunea Europeană ar trebui să devină un actor important.

Retragerea forţelor SUA din Europa reprezintă o altă temă abordată de preşedintele Trump, în contextul privind angajamentele americane în străinătate. Pornind de la faptul că la sfârşitul Războiului Rece, SUA avea aproape 400.000 de militari în Europa şi astăzi mai sunt doar 65.000, raportul devine ridicol mai ales că aceste trupe nu sunt folosite numai ca forţe de descurajare împotriva Rusiei, ci reprezintă contingente americane antrenate pentru a acţiona în Afganistan şi Orientul Mijlociu. Chiar dacă oficialii militari americani consideră că activitatea de revizuire a dimensiunii dislocărilor este o activitate de rutină pentru analiza cost-beneficiu a prezenţei forţelor potrivite în locul potrivit, este evident faptul că aceste discuţii au avut loc pe fondul intensificării tensiunilor dintre Trump şi cancelarul german Angela Merkel.

Provocările din ce în ce mai mari din partea Chinei fac ca SUA, singura forţă militară cu valenţe mondiale, să simtă efectele unei supraîncărcări strategice. Din acest punct de vedere, europenii ar trebui să contribuie mai mult la diminuarea efortului SUA în cazul în care, aceştia, îşi vor menţine credibil angajamentul pentru securitatea şi apărarea Europei.

Dacă adăugăm la aceste abordări şi faptul că preşedintele Trump intenţionează să se întâlnească cu preşedintele Putin, la Helsinki, Finlanda (16 iulie, a.c.) la câteva zile după summit, situaţia este sugestivă. Tratarea cu ambiguitate a problemelor privind intervenţia Rusiei în alegerile din SUA, sugestia prin care Crimeea este parte a Rusiei, precum şi posibilitatea ca întâlnirea să aibă loc fără participarea experţilor, amplifică îngrijorarea liderilor europeni privind posibilele evoluţii geostrategice.

Un alt aspect care frământă liderii europeni (majoritatea membri NATO) îl reprezintă impactul angajamentului UE faţă de NATO şi cum poate fi recalibrată relaţia UE-NATO pentru a se asigura că nu se va ajunge la alterarea relaţiei transatlantice.

În acelaşi timp, UE se confruntă cu mai multe provocări interne cum ar fi: Brexit-ul, preocupările legate de supremaţia legii în Polonia şi Ungaria, gestionarea problemei migraţiei şi secesionismului catalan. Astfel de probleme acaparează atenţia UE şi ar putea limita capacitatea sa de a colabora cu Statele Unite pe probleme de politică externă.

În ciuda potenţialelor provocări cu care se confruntă relaţiile transatlantice în 2018, majoritatea guvernelor europene văd legăturile politice şi economice, cu Statele Unite ca o piatră de temelie a relaţiilor externe şi a politicilor de securitate. Mulţi factori de decizie europeni speră să păstreze parteneriatul cu Statele Unite în privinţa unor aspecte cum ar fi: cooperarea în elaborarea deciziilor de securitate, sprijinirea instituţiilor multilaterale, securitatea, combaterea terorismului, promovarea şi securitatea cibernetică, rezolvarea crizei din Ucraina.

Chiar dacă ultimele evenimente: reuniunea G7, conflictul comercial şi taxele americane pe aluminiu şi oţel, fac ca temerile privind o posibilă continuare, în acelaşi mod, a discuţiilor privind cheltuielile militare la summit-ul NATO, să devină din ce în ce mai reale, o abordare echilibrată pentru aplanarea disensiunilor existente deja va fi un câştig pentru Alianţă, în ansamblul ei.

În acest context, europenii se vor găsi în situaţia dificilă de a alege între alterarea relaţiilor transatlantice sau menţinerea acestora doar din raţiuni de securitate.

Acum a venit momentul ca, la nivel NATO, printr-un efort de înţelepciune şi creativitate, susţinut de o viziune politică realistă, aceste abordări divergente să ia sfârşit, iar efectele acestora să fie remediate.

Chiar dacă naţiunile europene sunt, în principiu, de acord cu cererea americană privind contribuţia mai mare pentru apărarea proprie, nu vor accepta să fie tratate ca adversare sau un pericol la adresa securităţii SUA. O astfel de atitudine ar putea avea implicaţii strategice mai severe, mai ales dacă încurajează ţări precum Rusia, China sau Iran să încerce să exploateze diviziunile occidentale, cu consecinţe potenţial periculoase pentru pacea mondială.

În joc este viitorul unei alianţe care a păstrat stabilitatea şi prosperitatea occidentală în ultimele şapte decenii şi care s-a dovedit a fi o familie transatlantică unită.

Argumente precum angajamentul majorităţii aliaţilor pentru atingerea nivelului agreat pentru cheltuieli de apărare, demersul UE de a utiliza parte din bugetul său pentru finanţarea cercetării şi dezvoltării militare, iniţiativa de facilitare a mobilităţii forţelor pe continent, precum şi încercarea de degrevare a efortului american din Irak prin constituirea programului de instruire a forţelor de securitate irakiene în lupta împotriva statului islamic, pot tempera entuziasmul vulcanic al preşedintelui Trump.

Cu toate acestea, europenii nu pot, pur şi simplu, să cumpere angajamente americane prin creşterea cheltuielilor pentru apărare, iar NATO nu se poate susţine ca o alianţă politică dacă este privită doar în termeni tranzacţionali.

Având în vedere relaţia transatlantică actuală, va fi de datoria europenilor să prezinte o viziune clară şi convingătoare despre ceea ce reprezintă NATO în secolul XXI.

De asemenea, europenii trebuie să transmită un mesaj de unitate pentru a fi luaţi în serios de administraţia Trump şi, din acest punct de vedere, statele europene au nevoie de o abordare strategică comună pentru a răspunde acestor provocări.

Pornind de la scopul NATO, de a proteja libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi, apărarea colectivă este esenţa Alianţei şi creează un spirit de solidaritate şi coeziune între membri. NATO întruchipează legătura transatlantică prin care securitatea Americii de Nord este legată de securitatea Europei realizându-se astfel, prin contribuţia membrilor săi, stabilitatea în spaţiul euro-atlantic.

Prin urmare, priorităţile europene ar trebui să includă un angajament mai mare faţă de propria securitate, făcut vizibil prin cheltuielile de apărare, constituirea eventual a unui pilon european în cadrul NATO şi, nu în ultimul rând, prin lansarea unei iniţiative pe tema controlului armamentelor care ar ajuta la prevenirea riscului unui conflict major.

Dacă la această atitudine conciliantă adăugăm faptul că SUA şi-au dublat alocarea bugetară pentru Iniţiativa Europeană de Reasigurare, (Reassurance European Initiative - REI), are amplasate forţele sale în Europa de est, a readus tancurile americane pe continent şi asigură un comandament pentru protejarea liniilor maritime de comunicaţii la Atlantic, confirmă faptul că Washingtonul, în ciuda unor abordări contondente, urmăreşte menţinerea unei alianţe de succes.

O desfăşurare calmă şi eficientă a discuţiilor pe timpul summit-ului va crea cadrul propice unor convorbiri productive între preşedinţii Trump şi Putin ce vor avea loc la Helsinki. Discuţiile pe teme extrem de actuale (neproliferarea armamentului nuclear şi controlul armamentelor, diminuarea tensiunilor care au fost amplificate de dislocările de sisteme de apărare antirachetă ale SUA în Europa, securitatea informatică, modalităţile de a pune capăt, treptat, războiului sancţiunilor, prevenirea activităţilor militare periculoase, relaţia NATO – Rusia, Ucraina, Siria, Libia, zona Arctică etc.), fără a aştepta evoluţii magice, pot face ca problemele fundamentale care antagonizează cele două ţări să evolueze pozitiv de aici înainte, în beneficiul întregii lumi.

Să sperăm că, în ciuda divergenţelor profunde pe multe probleme, a tensiunilor care domină relaţiile la nivel înalt, a altor factori care clatină relaţia transatlantică, summit-ul NATO din 11-12 iulie, va produce rezultate pozitive, concrete şi tangibile.