01 decembrie 2020

Aliaţi şi inamici ai României, cei dintotdeauna şi cei de acum

Sandu Valentin Mateiu

Deşi este în război, în Afganistan, România nu are inamici, ci doar un singur adversar, Rusia putinistă, şi acesta în urma apartenenţei noastre la NATO. Dar nu este greu să ne imaginăm, privind spre Kiev şi Chişinău, cum ar fi fost, dacă nu eram membri ai Alianţei. În rest, avem aliaţi şi prieteni, respectiv SUA şi membrii UE. Totuşi, unii dintre noi au îndoieli şi fac analogii cu trecutul pentru a şi le justifica, evitând să se gândească la vulnerabilităţi, care ţin de noi. Să privim înapoi şi să răspundem la câteva întrebări: „cine suntem şi de unde venim” şi, în continuare, „care ne-au fost alianţele şi inamicii şi de ce i-am avut”. În titlu pare să se ascundă o îndoială - „ne va apăra Alianţa şi UE de pericole?”. Răspunsul este: „da, dar numai dacă vom fi aliaţi cu noi înşine şi cu valorile care ne-au creat ca naţiune şi ca stat”. Elita noastră, nu numai cea politică, va trebui să le respecte cu stricteţe, nu doar să le afirme, reducând astfel vulnerabilităţile din prezent.

Sursă foto: Mediafax

Cine suntem şi de unde venim?

Suntem o naţiune şi un stat unic în Europa prin înseşi trăsăturile care ne definesc identitatea naţională şi statul. Geopolitica s-a jucat cu noi, încă de la apariţia noastră ca naţiune, respectiv ca stat. Caracterul nostru naţional este unic, noi fiind una dintre puţinele naţiuni europene care nu s-au născut în urma unei cuceriri barbare suprapuse moştenirii imperiului roman.

Suntem o naţiune majoritar ortodoxă şi latină, într-o mare slavă (alături de maghiari, având, şi ei, un caracter naţional la fel de unic). Conaţionalii noştri greco-catolici au avut un rolul fundamental în lansarea noastră în modernitate, prin identificarea trăsăturii naţionale care ne leagă de Occident, latinitatea. Păstrând caracterul ortodox, statul nostru s-a născut, de la început, ca unul occidental: democraţie, stat de drept şi instituţii de tip occidental. Astfel, am ales să ne supunem normei, nu unui om, iar asta ne face, politic vorbind, parte a civilizaţiei europene.

Ortodoxia, care ne dă caracterul şi puterea (am rămas etnia majoritară în Ardeal pentru că eram „ereticii ortodocşi”), s-a unit, benefic, cu occidentul din noi, latinitatea şi caracterul democratic al instituţiilor statului. Să menţionăm că ortodoxia a generat multe valori, nu şi democraţie, însă noi am existat, când am fost independenţi şi suverani, doar ca stat de drept şi democratic. Democraţia este valoarea la care ne-am raportat mereu, chiar şi atunci când am avut un sistem politic impus de ocupant.

Dacă avem un geniu, acesta este „geniul supravieţuirii”: am rămas în istorie, chiar dacă am fost, mai mereu, confruntaţi cu pericole existenţiale. Am ştiut să convieţuim paşnic alături de o etnie catolico-calvină, maghiarii, una luterană, germanii, şi una mozaică, evreii. Pentru a supravieţui, ne-am adaptat, îndeajuns pentru „scoate capul” între mari centre de putere (acuzaţi fiind că suntem o trestie, la care replica ar fi că suntem una gânditoare, cum ar fi spus Pascal). Poate ne-am plecat capul, dar niciodată până la nivelul la care să ne pierdem identitatea. Ne-am cumpărat supravieţuirea cu durere, cu sudoare, cu tribut: am luptat atât cât puteam între cei mari, am dat grâu pentru Înalta Poartă, petrol pentru un întreg război mondial şi tot ce-am avut, pentru ocupantul recent, dar care, până şi el, şi-a retras trupele de la noi.

Am prins orice oportunitate, de la cea a obţinerii neatârnării şi reîntregirii (cu teritoriile în care am fost, dintotdeauna, majoritari), la cea a modernizării ca societate (constituţii, legi, educaţie şi economie la nivel european). Ne-a plăcut să credem că suntem caracterizaţi de omenie, asta însemnând o aşezare în lume respectând valorile noastre şi pe cel de lângă noi, la fel sau diferit de noi. În modernitate, am creat, fără să fim campioni, triada care aduce succesul: naţiune civilizată (respectând normele şi având un anumit grad de educare), clasă mijlocie productivă şi creativă (nu parazită) şi elită responsabilă (prin faptă, nu prin vorbe).

Când am fost în izolare şi cu un sistem politic impus din exterior, vorbim de perioada comunistă, am încercat să supravieţuim, cu un anumit grad de succes. Însă, având valorile de bază estompate, am fost foarte aproape de un eşec major, intern şi extern. Chiar şi atunci, am avut mici perioade de relativă prosperitate, în care s-au mai respectat câteva criterii, dar adaptarea ne-a costat. Cât am reuşit şi cât am eşuat în această adaptare, s-a văzut după ‘89, în lungul drum de revenire, în libertate, către noi înşine. Trebuie să fim realişti, nu este loc de paseism: suntem cei care au ieşit din comunism, nu cei care au intrat, şi de aici plecăm spre viitor.  

Deşi la porţile Orientului, suntem, prin caracterul naţional şi prin însăşi naşterea statului român modern, indivizibil legaţi de Occident, existenţa noastră, ca stat şi ca naţiune, fiind pusă în pericol atunci când această legătură a fost tăiată. Politic, asta înseamnă că democraţia şi statul de drept reprezintă firescul intern, iar, în plan extern, că locul nostru este alături de cei la fel ca noi, în Alianţa transatlantică şi în Uniunea Europeană. Instinctul strategic naţional postcomunist nu s-a înşelat deloc  atunci când a fixat ca obiectiv integrarea în aceste structuri, deşi, intern, am avansat dureros de încet. Reciproc, de la „Declaraţia de la Paris” până la completa integrarea în cele două structuri, occidentalii au ştiut (uneori, mai bine decât noi) că locul nostru este, de drept, acolo.  

Geopolitic, suntem situaţi în „intersecţia Europei”

Alături de caracterul naţional, acesta este al doilea element definitoriu pentru existenţa, respectiv istoria noastră. Istoricul Brătianu spunea că existăm câtă vreme avem ieşirea la mare şi crestele Carpaţilor libere. Majoritatea popoarelor migratoare au trecut pe aici şi multe invazii ale Europei s-au făcut trecându-se pe la noi, atât dinspre est, cât şi dinspre sud. Dinspre est, continentul euro-asiatic comunică cu peninsula europeană prin două mari porţi, Polonia, în nord, şi România, în sud. Un invadator din inima Asiei întâlneşte, la noi, prima barieră naturală, Munţii Carpaţi. Ajungând în Poarta Focşanilor (Bessarabian Gap), Europa Centrală şi cea de Sud i se deschid în faţă. De fapt, încă de la Nistru începe „spaţiul mioritic”, în care „codrul e frate cu românul”, contrapus stepei.

Aşa a fost şi invazia tătară, lovind în regatul maghiar (care avansa către Gurile Dunării). În vidul creat, au apărut statele medievale româneşti, Ţara Românească şi Moldova, ambele cu legături dincolo de Carpaţi. Încă de la început, nu am venit, nu am cucerit, ci doar am fost acolo unde suntem şi acum. Vasali, prieteni sau duşmani, ne-am ridicat între regatul maghiar, cel polon şi imperiul otoman. Regatul polono-lituanian şi pericolul tătar ne-au izolat de continentul euro-asiatic. Când acestea au dispărut, am avut la frontieră puternica şi expansiva Rusie.

Dinspre sud, după ce trece de muntoasa peninsulă balcanică, un invadator ajunge la porţile Europei Centrale şi de Est. Aşa au ajuns şi otomanii, care au reprezentat ameninţarea principală în Evul Mediu. Am reuşit, prin luptă, dar şi prin diplomaţie şi tribut, să supravieţuim ca state medievale. Imperiul Otoman a fost polul de putere din sud care ne-a dictat existenţa, dispărând abia la începutul epocii moderne. Dinspre vest, am avut, după căderea regatului maghiar, un alt imperiu, Habsburgii avansând în detrimentul otomanilor, după ce Transilvania a avut epoca sa de glorie. Greco-catolicii şi modernizarea impusă de Viena ne-au adus, ca români, pe harta politică a Transilvaniei, deşi, încă de la primul recensământ austriac, reprezentam majoritatea. Prinşi între aceste trei mari centre de putere, Imperiul Otoman, cel Ţarist şi cel Habsburgic, am intrat în modernitate. Tocmai necesarul echilibru dintre acestea ne-a dat şansa existenţei, altfel am fi fost înghiţiţi de unul dintre ele.  

Am apărut ca stat modern după ce puterile europene au învins Rusia în Războiul Crimeei, stopând avansul şi controlul rus asupra noastră. Unirea a creat o „barieră geopolitică” pe care Moscova nu a iertat-o niciodată, din cauză că i-a blocat drumul spre Balcani şi Europa Centrală.

Cu o elită şi cu o clasă mijlocie racordate la idealurile europene, Principatele Unite, precursoare României, au apărut ca stat european. Or fi fost „formele fără fond”, dar am intrat în ele fără să pierdem nimic din identitate, ci câştigând în consolidarea statului, a instituţiilor lui şi a societăţii. Încă de la începuturi, ne-am dezvoltat ca stat fiind cu ochii pe marile puteri occidentale, de care depindea destinul nostru. Napoleon al III-lea a fost printre creatorii României, iar alegerea unui rege german agreat de către Franţa a reprezentat o întărire a legăturilor cu cele două state. Monarhia, prin origine şi legături, şi elita, prin educaţie şi ideal, ne-au adus alături de marile puteri ale Occidentului.

Diferenţele lingvistice şi culturale au rămas, până astăzi, o barieră în legăturile noastre cu vecinii, pentru noi fiind mai aproape Parisul, Londra, Berlinul, Roma şi Madridul, decât Sofia, Kiev, Budapesta sau Belgradul. Integrarea în UE şi NATO ne-a adus mai aproape de Bulgaria şi Ungaria, în măsura în care a fost posibil. Bascularea spre Vest a Kievului, pe fondul problemelor cu Rusia, a adus şi Ucraina mai aproape de noi. Serbia, consumată de destinul său inter-iugoslav, rămâne prietenul de odinioară, aproape uitat acum. Republica Moldova rămâne rana noastră deschisă, atât de aproape prin legăturile etnice, lingvistico-culturale şi istorice, dar atât de departe, prin politica elitei sale.

Relaţiile cu Imperiul habsburgic, devenit austro-ungar, au fost determinate de realitatea din Ardeal, existenţa unei majorităţi române, fără drepturi politice, sub dominarea (reminiscenţă feudală) minorităţii maghiare. Aici, naşterea naţiunii moderne i-a opus pe maghiari românilor. De aici, un conflict care i-a făcut să fie în război de nenumărate ori. Există, totuşi, un element important în procesul de reconciliere: am putut trăi împreună, deşi Istoria a vrut ca triumful unei părţi să însemne eşecul celeilalte:

1) momentul 1848 a contrapus ideea unirii Transilvaniei cu Ungaria celei a românilor care şi-au cerut drepturile, legiunile lui Avram Iancu luptând alături de austrieci împotriva trupelor maghiare;

2) momentul 1867 a însemnat triumful maghiar şi începutul unei perioade grele pentru români (încercarea de maghiarizare forţată);

3) momentul 1918 a însemnat triumful românesc, început la 1 decembrie, dar o catastrofă pentru maghiari, continuat în războiul româno-ungar şi încheiat la Trianon; 4) Dictatul de la Viena, sub constrângere germano-italiană, a însemnat tragedie pentru români (majoritari în Ardealul de Nord) şi vremelnic triumf maghiar;

5) Tratatul de pace de la Paris a restabilit situaţia din perioada interbelică.

Maghiarii şi românii au fost duşmani în construcţia statului modern. Au avut câştig de cauză românii, pentru că în dreptul internaţional s-a impus principiului majorităţii (cele 14 punctele din declaraţia lui Woodrow Wilson), aşa cum, intern, s-a impus votul universal în democraţii.

Dezvoltarea într-un cadru democratic este unica soluţie, şi asta o ştim toţi cei responsabili - fie maghiari, fie români.

Cinci alianţe şi inamicii lor

Fiecare din alianţele noastre trebuie privită în stadiul şi contextul istoric în care s-a format. Fiecare dintre alianţe a avut ca obiectiv schimbarea raportului de forţe într-un context dat, în vederea atingerii unui obiectiv. Obiectivele noastre au fost justificate de un ideal naţional just, chiar şi atunci când am greşit alianţa. 

I.Alianţa cu Imperiul Ţarist împotriva Imperiului Otoman. Această alianţă militară a avut ca obiectiv obţinerea independenţei României faţă de Înalta Poartă. Înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei a reprezentat oportunitatea istorică a formării Principatelor Unite.

Alianţa cu Rusia s-a justificat prin oportunitatea de a ne obţine independenţa. Am luptat alături de Rusia şi am fost învingători. Am obţinut Dobrogea de nord, dar am pierdut sudul Basarabiei în favoarea aliatului rus. Pe fondul acestei dezamăgiri, neîncrederea faţă de Rusia a crescut, devenind o constantă.

Relaţiile cu Imperiul Otoman s-au încheiat atunci când ne-am cucerit independenţa. Turcia modernă a restabilit relaţiile pe alte baze, Ankara fiind, acum, un aliat şi un prieten, indiferent de evoluţiile sale în era Erdogan.

Alianţa cu Rusia şi-a atins scopul, dar avea la bază doar o coincidenţă temporară de interese: noi, independenţa, Rusia… Constantinopolul. Marile puteri europene au intervenit pentru a tempera cursa Rusiei în Balcani. Noi am învăţat lecţia că o alianţă trebuie să aibă şi o bază politică, nu numai una militară, iar Rusia autocrată nu reprezenta un aliat în care să ai încredere.

II. Alianţa cu Antanta în Primul Război Mondial. Am intrat în al primul război mondial pentru a îndeplini obiectivul naţional al unirii tuturor românilor. Deşi aveam un tratat secret cu Puterile Centrale, ţara nu a vrut să intre în război în 1914. Carol I a fost afectat de faptul că nu şi-a ţinut cuvântul dat, dar a ascultat de voinţa elitei exprimată în Consiliul de coroană. Am decis să plecăm cu Antanta, pe fondul orientării în favoarea Franţei şi Marii Britanii, democraţiile pe care le admiram, elita şi monarhia asumându-şi această alianţă, dar nu în majoritate (progermanii şi antiruşii au fost, pe drept, sceptici). Aşa am devenit duşmanii Germaniei şi am suferit înfrângerea îngrozitoare din 1916, pierzând Dobrogea, Oltenia şi Muntenia. Din nou, au apărut întrebări despre loialitatea aliatului rus. Deşi trupele ruse şi-au făcut, în general, datoria, reticenţa Comandamentului rus de a coopera pentru apărarea României a dat naştere la întrebări: este oare o întâmplare că trupele ruse s-au angajat serios în luptă numai după ce Ţara Românească era sub germani, Dobrogea sub bulgari şi doar Moldova liberă? Parcă seamănă cu o împărţire a României, visul imperiilor vecine.

Am renăscut în 1917, s-a luptat exemplar, dar, după ce am rămas singuri (Rusia s-a prăbuşit în revoluţia bolşevică), a trebuit să ne recunoaştem învinşi, încheind Pacea de la Buftea. Înfrângerea Germaniei pe frontul de vest ne-a adus în avantaj: ne-am unit cu Ardealul, nu printr-un acord secret implementat în baza unei victorii militare, ci în urma unei decizii politice a majorităţii (adunarea de la 1 decembrie) şi a unui principiu politic internaţional just (declaraţia Wilson).

Am avut şi războiul româno-maghiar, poate pentru că cele două state nu au putut trece de acest moment decât printr-o înfruntarea directă. Unirea cu Basarabia a determinat ostilitatea regimului bolşevic, iar cea cu Ardealul, revizionismul maghiar. Chiar dacă victorioasă, această alianţă ne-a arătat precaritatea asumării unei înţelegeri cu Rusia ţaristă, prăbuşită apoi în anarhia revoluţiei, şi soliditatea legăturii cu francezii şi anglo-saxonii. Alianţele care au urmat au făcut parte din planul de stopare al avansului sovietic ("cordon sanitaire", Polonia şi România) şi îngrădirea Germaniei revanşarde. Moscova şi Budapesta şi-au pregătit revanşa, iar Bucureştiul s-a pregătit pentru următoarea rundă mizând pe democraţiile occidentale.    

III. Alianţa cu Reichul nazist împotriva URSS, urmată de cea cu Naţiunile Unite împotriva Reichului. În 1940, alături de Polonia, am primit garanţii de securitate din partea aliaţilor noştri din Vest. Dar, imediat după căderea Franţei şi izolarea Marii Britanii, am pierdut Basarabia (în urma unui act de război, ultimatumul sovietic) şi Ardealul ( prin Dictatul de la Viena, în urma presiunii italiano-germane). Carol al II-lea a încercat o reorientare conjuncturală a politicii externe, dar era prea târziu. Situaţia politică externă a influenţat-o pe cea internă, dictatura militară a lui Antonescu decizând să înceapă războiul alături de Reich împotriva URSS. Practic, eram în război cu URSS pentru Basarabia încă de la ultimatumul din 1940, dar decizia lui Antonescu de a trece Nistrul ne-a trimis într-un război în care nu aveam un obiectiv naţional, alături de un aliat care avea ca obiectiv exterminarea unei rase. Promisiunea că vom reprimi Ardealul de Nord, dacă câştigăm în Est, era o cacealma pe care Hitler a jucat-o nu numai cu Antonescu, ci, în sens contrar, şi cu Horty.

Înfrângerile militare din Est au determinat puterea constituţională, regele, şi elita democratică, să întoarcă armele, alăturându-ne Naţiunilor Unite. În realitate, am luptat alături de sovietici şi…am fost declarată ţară învinsă. Obiectivul naţional just a fost atins la vest, revenirea Transilvaniei de Nord, în timp ce, la est, Basarabia a plătit un preţ uriaş, suferind cel mai crunt regim de deportări. Aliaţii occidentali nu au putut face nimic pentru a-şi salva aliaţii din est, nici măcar Polonia, pentru care intraseră în război. Dincolo de bileţelul lui Churchill, care reflecta, chiar şi el, această neputinţă, era imposibilitatea politico-militară de a începe un război cu sovieticii.

IV. Tratatul de la Varşovia. Pentru România, a urmat o perioadă unică în istoria ei, când nu am mai fost conduşi de valorile naţionale, ci de cele ale puterii ocupante. Ne-am adaptat, iar liderii comunişti români au început jocul geopolitic imediat ce au avut posibilitatea, jucând împotriva URSS cartea Chinei şi pe cea a Vestului (Franţa, SUA, exact inamicii alianţei din care făceam parte). În Tratatul de la Varşovia am fost „oaia neagră”, mai ales după non-participarea noastră la invazia sovietică în Cehoslovacia. Însă, în izolare, am ajuns pe marginea prăpastiei, în 1989 fiind gata, gata să fim obiectul unei intervenţii militare, al unor evenimente interne în Ardeal, care au atras atenţia opiniei mondiale asupra unei false „incapacităţi de convieţuire între maghiari şi români”, şi al pericolului unui acord care cerea încuviinţarea Moscovei pentru accederea noastră în NATO. Nu a fost să fie aşa, am supravieţuit momentului şi ne-am urmat instinctul naţional: spre modelul democratic şi spre Vest, către occidentali, cu care avem baze principiale solide pentru o alianţă politico-militară durabilă.

V. Alianţa din prezent. Acum suntem parte a NATO, alianţă politico-militară cu o puternică bază principială (democraţii unite pentru a se apăra de o agresiune) şi UE (un superstat în devenire al europenilor). Ce ne apărăm în această Alianţă? Ca întotdeauna, interesele fundamentale: de securitate (independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială) şi politice (democraţia consfinţită în Constituţie). Este această alianţă altfel decât altele? Da, prin faptul că include democraţii care se apără împotriva oricărei ameninţări externe, care le ameninţă interesele fundamentale, inclusiv modul de viaţă democratic. Concret, de cine ne apără această Alianţă? Astăzi, de Rusia putinistă, cu sfera ei de influenţă, mâine... de cine ştie ce ameninţare. Nu va fi război între NATO şi Rusia, descurajarea fiind opţiunea ambelor părţi.

Expansiunea rusă rămâne un element de continuitate, ca şi eşecul Rusiei în implementarea unui regim politic democratic. Întrebarea dacă, în vest, avem duşmani, este pusă prost. Maghiarii şi românii pot trăi împreună, iar soluţia pentru înţelegere o ştim cu toţii: „ne-a pus Dumnezeu împreună, o să trăim împreună” aşa cum am făcut-o, mai mereu, în istorie. Politic, evoluând ca democraţie, vom găsi soluţii care să ne apropie. Fie şi bancul „de ce se organizează alegeri în România? Pentru ca să se ştie cu cine guvernează UDMR” spune multe despre nivelul de democraţie şi înţelegere la care am ajuns. Fireşte, sincopele arată existenţa unor curente subterane, un episod precum „Jó napot” ridicând întrebări privind transparenţa promovării unor interese. Însă nici acestea, nici politica regimului naţionalist autoritar al lui Viktor Orban nu justifică, nici pe departe, ideea unui duşman la vest, tocmai pentru că percepem minoritatea maghiară din România ca fiind „a noastră” în sensul respectului şi responsabilităţii. Este adevărat, suntem, încă, departe de a ne bucura împreună de 1 decembrie 1918, dar suntem infinit mai departe de ideea unor relaţii conflictuale deschise.

Unde cred că suntem?

Suntem în momentul în care, împreună, ne bucurăm de ceea ce avem, de la libertate şi prosperitate, la un viitor comun european. Fireşte, fiecare şi toţi împreună trebuie să progresăm. Fără un progres democratic în politică, unul productiv-creator în social şi unul în responsabilitate al elitelor, dar şi al cetăţeanului, nu vom avea parte de un viitor care să ne aducă linişte. Alianţa cu noi înşine este cea mai importantă, dacă vrem să avem viaţă lungă în structurile europene şi euro-atlantice.

În timp ce ne bucurăm de cea mai lungă perioadă de pace şi prosperitate din istoria noastră, vulnerabilităţile se amplifică: pierdem cea mai importantă resursă, tinerii noştri, care pleacă din ţară, deoarece statul nu le asigură posibilitatea unui trai normal, cu tot ceea ce ţine de o şansă dată pe bază de norme şi criterii. Cei rămaşi în ţară nu au acces la educaţie, ci doar la diplome.

Riscăm ca, în competiţia globală, să devenim irelevanţi, aşa cum nu am fost niciodată în istoria noastră (mereu am avut un argument cu care să câştigăm sau măcar să ne cumpărăm pacea). Cu mult înainte să ne punem întrebarea despre aliaţii noştri, care îşi fac şi îşi vor face datoria faţă de România, va trebui să ne întrebăm dacă ne-o facem noi faţă de ţara noastră: nu perorând dragostea de ţară şi parazitând-o cu interese personale promovate împotriva interesului comun, ci respectând în tăcere legile scrise şi nescrise ale acestei ţări. Avem nevoie să iubim România, aşa cum au făcut-o mereu românii, nu să îi urâm pe alţii pentru a fi noi înşine şi să trăim în pace alături de ceilalţi. Vom reuşi, fără îndoială, aşa cum am reuşit, mereu, în istorie. Se spune că am avut noroc. Probabil, dar norocul ţi-l mai faci şi tu. Dovada concretă: imediat ce ne-am respectat cadrul democratic intern, am devenit serioşi şi frecventabil la nivel european. Iar dacă preşedintele Biden va face un turneu în Europa de Est, probabil Bucureştiul nu va fi ocolit.

În plan extern, pentru prima dată în istoria sa, România nu are inamici declaraţi şi este aliata marilor puteri occidentale, fie că vorbim de SUA şi Marea Britanie, de Franţa (tradiţional prietenă, dar reticentă faţă de graba noastră de integrare) şi de Germania (prin jocul istoriei, inamic în două războaie mondiale, dar putere europeană cea mai strâns legată direct de noi[i]). Avem un adversar, Rusia putinistă, faţă de care singura soluţie este dialogul: fireşte, în termeni de respect reciproc. Probabil, după ce ne vom fi cheltuit energia şi banii pentru descurajare, Rusia va găsi o cale de convieţuire neconflictuală cu Vestul, în particular, cu Alianţa.

În ceea ce priveşte Republica Moldova, problema poate fi rezolvată dacă ambele părţi respectă independenţa, suveranitatea, integritatea teritorială şi regimul politic al acesteia. Probabil, aşa şi se va întâmpla în final.

Însă, nu trebuie uitat, în lume avem o competiţie, chiar dacă nu una conflictuală. Iar dacă vrem să rămânem în ea, trebuie să fim noi înşine. Altfel, nici nu e nevoie de vreun inamic ca să eşuăm, iar de eşec nu ne scapă nicio alianţă.


[i] Astfel, am avut minoritatea germană (care se întoarce, să sperăm în număr semnificativ), care ne-a legat mereu şi cu care majoritatea românească a avut relaţii bune. Poate că germanii s-au uitat mai mult la cum am ieşit din comunism (realitatea imediată contează), dar nu pot uita faptul că, atunci când au fost la greu, ne-am purtat omeneşte: suntem una dintre puţinele state care nu şi-au expulzat minoritatea germană după 1945.