Alegerile prezidenţiale din SUA şi viitorul statelor europene

Statele lumii urmăresc în aceste zile evoluţia campaniei electorale din SUA, care se desfăşoară în vremuri total neobişnuite, pe timpul crizei provocate de virusul SARS-CoV-2. Statele europene par a fi printre cele mai interesate în anticiparea rezultatului votului de pe 3 noiembrie din SUA.

La data scrierii articolului, sondajele de opinie arată că Biden se află cu 6-7% înaintea lui Trump. Dacă în competiţie cu candidatul democrat nu s-ar afla Trump, s-ar putea spune că acest procent este decisiv. Având în vedere faptul că impredictibilitatea este una dintre caracteristicile comportamentale a lui Trump, cu câteva zile înainte de vot, ambii candidaţi par a avea şanse egale. Nu se cunosc încă efectele dezvăluirilor Casei Albe referitoare la afacerile, considerate ca ilegale, ale lui Biden şi fiului acestuia, într-o serie de state ale lumii.  Dacă ar vota doar locuitorii Europei, probabil Trump ar pierde alegerile. În America, însă, el este văzut de unii ca un cowboy care spune întotdeauna adevărul şi care a reuşit să readucă bunăstarea americanilor.

În general, apariţia crizelor pe timpul campaniilor electorale poate să fie o şansă pentru  candidatul aflat la putere, care are la dispoziţie toate mijloacele de acţiune. Modul dezastruos în care Trump a gestionat criza COVID-19 este, pentru acesta, mai degrabă o piatră de moară legată de gât, decât o şansă.

În aceste circumstanţe, Biden şi Trump par a avea şanse apropiate de a câştiga alegerile din SUA. Oricare dintre cei doi candidaţi va trebui să conducă America într-o  perioadă deosebit de grea, sub ameninţarea competiţiei marilor puteri, în condiţii de pandemie şi post pandemie.

Pentru statele Europei rezultatul alegerilor din SUA este determinant pentru evoluţia lor politică, cel puţin în următorii 4 ani. Relaţia transatlantică este esenţială pentru securitatea tuturor statelor europene. Limitele Franţei în domeniul Apărării, exact acela în care Parisul avea veleităţi de lider european, au fost relevate de dificultăţile neaşteptate pe care aceasta le are în Mali. Eşecul statelor UE din această ţară africană a scos din nou în evidenţă faptul că NATO, cu SUA ca lider, reprezintă unica soluţie de apărare a Europei, în care armata europeană este tot mai mult o utopie.

Sfârşitul Războiului Rece, căderea Zidului Berlinului şi implozia imperiului sovietic au arătat că relaţia transatlantică este unica soluţie de succes a Europei în  competiţia marilor puteri. Strategia de Securitate Naţională a SUA, din 2017, scoate în evidenţă   această competiţie ca fiind principala ameninţare de securitate la adresa SUA. Printre competitori se numără China şi Rusia, ca o prezenţă naturală, şi Uniunea Europeană (din punct de vedere economic), ca prezenţă artificială, temporară.

UE nu are o strategie coerentă nici faţă de Rusia şi nici faţă de SUA, la fel cum Washingtonul nu are nici el o strategie a dezvoltării relaţiilor sale cu UE şi Rusia.

În aceste condiţii, Administraţia Trump a avut poziţii contradictorii cu Franţa şi Germania  pe aspecte legate de contribuţiile financiare la NATO, apărarea europeană sau de relaţiile comerciale între statele aflate pe cele două ţărmuri ale Atlanticului. Acestea au apărut, surprinzător, între SUA şi o Europă unificată, încurajată de faptul că poate ajunge a doua mare putere economică a lumii. Uniunea Europeană consideră că este mai puţin dependentă de sprijinul de securitate al SUA şi îşi doreşte o politică externă independentă. Statele din estul Europei, cu o experienţă dureroasă în relaţiile cu Rusia, sunt conştiente că atât timp cât politica SUA faţă de Rusia este una în forţă, statele Baltice şi cele ale fostului Tratat de la Varşovia pot să se dezvolte fără a fi prea mult influenţate de ameninţarea rusă.  

Cei doi candidaţi la preşedinţia SUA vor avea, conform declaraţiilor lor, poziţii diferite faţă de Europa. Politica SUA faţă de Europa va depinde şi de politica Moscovei faţă de restul Europei. Cu cât Rusia va fi mai agresivă faţă de statele aflate în zona  near abroad , cu atât acestea văzând pasivitatea europeană, vor solicita sprijinul SUA. Deschiderea unor baze militare ale SUA în Polonia şi România reprezintă implicarea robustă a Washingtonului în strategia referitoare la competiţia marilor puteri. Politica de blocare, în forţă, a intenţiilor Rusiei, care a fost lansată şi urmată de Trump ar putea continua, în cazul în care acesta ar fi reales preşedinte al SUA. Biden este mai dispus să negocieze cu Moscova, dar nu poate să scadă ritmul de operaţionalizare a bazelor militare ale SUA din estul Europei întrucât aceasta ar însemna un pas înapoi în faţa principalului competitor.

Chiar şi în aceste condiţii, candidatul democrat nu va putea să accepte o apropiere de statul care a pătruns violent şi fără nici un fel de avertizare internaţională în Crimeea, Donbas, Siria, Libia sau Belarus  şi care duce în interiorul ţării o politică de încălcare a drepturilor omului, susţinută de asasinate atât pe propriul teritoriu cât şi în afara ţării. Atitudinea agresivă a Rusiei, atât în politica externă, cât şi în interiorul ţării, este identică cu cea a fostului imperiu sovietic, iar Vladimir Putin a părăsit complet principiile democratice la care, de fapt, nu a aderat niciodată cu adevărat.

Pe de altă parte, Germania şi Franţa par a încerca să aibă, în anumite limite, o atitudine mai conciliantă faţă de Rusia. Limitele sunt stabilite de amplitudinea agresivităţii acesteia la adresa altor state democratice. De exemplu, cele două puteri europene, împreună cu alte state membre ale UE, au păstrat sancţiunile impuse Rusiei după intervenţia brutală în Crimeea, amplificate după acelaşi gen de încălcare a legislaţiei internaţionale în sud-estul Ucrainei, păstrate după încercările de asasinare a lui Skripal şi Navalnâi, intervenţia în Belarus, ca să nu mai amintim de nenumăratele atacuri cibernetice asupra sistemelor informatice din aproape toate statele membre UE şi SUA. Se poate observa că, pe măsură ce poziţia SUA faţă de Rusia devine mai fermă, cu atât Franţa şi Germania se poziţionează şi pe alte domenii, pe poziţie diferită de cea a Washingtonului.

Franţa este statul european care a încercat să se apropie cât mai mult de Rusia, astfel încât Macron i-a promis lui Putin reluarea necondiţionată a angajamentelor reciproce şi construirea unei Europe unite de la Lisabona la Vladivostok. Aceasta, în condiţiile în care analiştii lui Putin consideră Europa ca o peninsulă a Eurasiei.  Însă, neputând să se dezică de aliaţii europeni, Franţa a votat, totuşi, pentru impunerea de noi sancţiuni Moscovei în urma otrăvirii liderului opoziţiei ruse Alexei Navalnâi. Totuşi, relaţia se păstrează astfel încât nu poate fi o coincidenţă faptul că interesele Rusiei şi Franţei se suprapun atunci când este vorba de Libia, Armenia sau Turcia.

La rândul ei, Germania este presată de SUA pentru a renunţa la proiectul Nord Stream 2, Angela Merkel putând cu greu rezista în acelaşi timp şi lobby-ului rus, condus de fostul cancelar Schroeder. Cancelarul german solicită o soluţie europeană  tocmai pentru a reacţiona la presiunea americană. Este destul de târziu pentru a găsi o soluţie pentru a opri acest proiect care este aproape de finalizare. Având în vedere legislaţia, deja votată în Congresul SUA, de aplicare unilaterală de sancţiuni atât Germaniei, cât şi celorlalte state care au participat la realizarea conductei, orice variantă s-ar alege, ea ar duce la tensionarea relaţiilor deja  divergente între SUA şi Europa. 

În cazul în care Biden ar fi ales preşedinte al SUA, acesta, probabil, va face eforturi să refacă relaţia transatlantică renunţând la unele dintre măsurile de constrângere luate de Trump. La Conferinţa de Securitate de la Munchen, din februarie 2019, Biden a anunţat, în contextul analizei relaţiei transatlantice că, nu după mult timp, America va arăta altfel, iar relaţiile se vor reface. Candidatul democrat a avut aceeaşi poziţie proeuropeană şi pro NATO pe tot parcursul campaniei electorale.

Putin a dovedit că nu poate avea un comportament democratic şi oricât de conciliante ar fi statele occidentale, ele nu pot să treacă peste aceasta. Parisul şi Berlinul nu vor, însă, să-i dea satisfacţie lui Trump. În cazul în care  Biden ar deveni preşedinte, probabil concesiile făcute de ambele părţi ar aduce relaţia transatlantică pe direcţia ei naturală. În timp, aceleaşi ţări care acum par a fi în contradicţie vor găsi soluţia pentru ca atlantismul occidental să învingă revanşismul rus.   

În orice analiză referitoare la impactul prezent sau viitor al alegerilor prezidenţiale din SUA din 2020, trebuie să se ţină cont de faptul că în Germania, în 2021, se va alege noul cancelar, iar în Franţa, în 2022, noul preşedinte. Fiecare nou lider îşi va pune amprenta  pe politica externă a statului său şi implicit pe relaţiile transatlantice.