16 octombrie 2020

Alegerile prezidenţiale din SUA şi lipsa de interes faţă de Orientul Mijlociu

Sergiu Medar

Din prezentările publice ale celor doi candidaţi la preşedinţia SUA au apărut mari discrepanţe între Trump şi Biden, mai ales în domeniul politicii externe. Principiul “America First”, promovat de Trump, a dus la izolarea SUA şi la îndepărtarea principalilor săi aliaţi. Folosirea sa şi în această campanie electorală nu va mai avea succes. În ceea ce privesc interesele geostrategice se poate remarca, la ambele tabere, acelaşi dezinteres pentru Orientul Mijlociu, ceea ce duce la concluzia că politica SUA în această zonă nu va avea modificări majore în niciuna din variantele câştigătoare.

Sursă foto: Profimedia

Ziua de 3 noiembrie 2020 este un moment care va influenţa evoluţia politică, economică şi de securitate, internă şi externă a tuturor statelor lumii. Indiferent de stat, relaţia cu SUA domină strategiile de securitate naţională ale statelor. De aceea, preocuparea principală a analiştilor politici ai statelor lumii este aceea de a urmări evoluţia campaniei electorale pentru a identifica intenţiile politice, economice, sociale şi de securitate ale fiecăruia dintre cei doi candidaţi în cazul în care ar câştiga alegerile. Aceste state îşi fac deja studii de avertizare timpurie şi simulări referitoare la modul în care ar evolua situaţia din regiunea lor şi implicit a propriilor state.

În ceea ce priveşte politica externă a SUA, există o mare diferenţă între opţiunile lui Trump şi cele ale contracandidatului său Biden. Aceste diferenţe însă, nu sunt chiar atât de mari în Orientul Mijlociu faţă de alte zone geostrategice. 

Întotdeauna, zonele de interes din punct de vedere al resurselor naturale minerale sau de hidrocarburi au fost zone potenţial conflictuale. În argumentarea acestei afirmaţii se pot menţiona situaţia politică şi de securitate din Orientul Mijlociu la care, în ultima perioadă, se poate adăuga Mediterana de Est şi Marea Neagră.

Având în vedere faptul că pentru SUA, principala ameninţare de ordin strategic o constituie competiţia marilor puteri, resursele de minerale şi hidrocarburi nu mai prezintă acelaşi interes ca acum 10 ani. SUA nu mai este interesată major în resurse, ci mai degrabă, în destinaţia acestor resurse şi cum acestea influenţează celelalte state cu care se află în competiţie: China, Rusia, UE (din punct de vedere economic).

Urmărind poziţionarea celor doi candidaţi, Donald Trump, candidat din partea Partidului Republican, şi Joseph Biden, candidat din partea Partidului Democrat, analiştii au putut identifica posibila evoluţie a politicii SUA faţă de regiunile menţionate şi, de aici, deciziile ce vor fi luate.

Cu aproximativ 3 săptămâni înainte de alegeri, Biden deţine un avantaj de aproximativ 10% faţă de Trump. Sistemul electoral american, însă, nu respectă întru totul rezultatul votului popular.  Aşa a fost în anul 2016, când Trump a fost ales preşedinte de către electori, deşi Hillary Clinton a câştigat votul popular. De aceea acest avans al lui Biden nu poate fi considerat ca fiind decisiv.

Indiferent de Administraţia, democrată sau republicană, care va conduce la Casa Albă obiectivele acesteia privind Orientul Mijlociu (OM) vor fi apropiate, cuprinzând: blocarea programului nuclear al Iranului, rezolvarea conflictului dintre Israel şi Palestina, consolidarea sprijinului acordat de SUA aliaţilor din Golf, dar şi pentru Egipt şi Iordania, stabilizarea situaţiei din Libia şi Irak, prevenirea formării unei posibile alianţe a Rusiei cu Siria şi Iranul. Toate aceste obiective au importanţă strategică şi ele sunt identice pentru cei doi candidaţi. Diferă însă modul în care aceştia abordează atingerea lor.

În cazul în care Trump va fi ales preşedinte, acesta va păstra cu statele OM o politică din ce în ce mai distantă, însoţită de mesaje şi acţiuni agresive asupra Iranului. Biden, cu multă experienţă în zonă, ca şi membru al Senatului SUA, şi ca vicepreşedinte al SUA pe timpul Administraţiei Obama, ar adopta o politică externă mai nuanţată în regiune.

Iranul va fi în continuare principalul adversar al SUA în regiune, indiferent cine va fi ales preşedinte. Ca argumente ale afirmaţiei privind poziţionarea viitoare a Administraţiei  stau: 1/. retragerea SUA, unilateral, în mai 2018,  din Acordul Nuclear semnat de Iran cu fostul preşedinte Obama în anul 2015, urmată de 2/. impunerea de sancţiuni economice ale SUA atât Iranului cât şi partenerilor săi de afaceri. Ca replică la această măsură, Iranul a declarat că nu va respecta nici un fel de acorduri sau restricţii ce vizează materialul nuclear pe care-l produce. Consecutiv acestei politici americane agresive, Iranul a atacat o serie de instalaţii petroliere din Arabia Saudită, aliat al SUA, urmată de asasinarea liderului militar iranian, Qassem Soleimani din ordinul lui Trump. În replică la acest act de agresiune, Iranul a bombardat, cu rachete, baze militare ale SUA de pe teritoriul Irakului.

Având ca scop atingerea aceloraşi obiective, Biden, în situaţia în care va deveni lider la Casa Albă, va căuta să reactiveze Acordul Nuclear şi să reia negocierile cu Teheranul.

Ambii candidaţi la funcţia de Preşedinte, în cursul campaniei electorale, şi-au declarat intenţiile de a aduce acasă militarii americani dislocaţi în afara ţării. Pe această temă, actualul preşedinte a fost contrazis de elitele militare ale Pentagonului care au afirmat că, încă, nu sunt îndeplinite condiţiile de creare a unor zone stabilizate în zonele de retragere a trupelor americane. Trump a jignit liderii militari acuzându-i de faptul că susţin afacerile firmelor de armament şi vor prelungirea războaielor.

Referitor la participarea trupelor SUA la operaţiunile din Afganistan trebuie menţionat faptul că Administraţia Obama a redus numărul de trupe dislocate cu 8.500 de militari în 2015. În primul an al administraţiei Trump au mai fost retraşi 14.000 militari, iar în septembrie 2019 la acest număr s-au mai adăugat  5000 de militari.

În Irak, retragerea trupelor americane a fost mult mai accelerată. Dacă între 2003 – 2011 în ţară erau 150.000 de militari ai SUA, în prezent numărul acestora a scăzut la 6.000.

Biden are cu totul altă atitudine faţă de intervenţia militară a trupelor SUA, sprijinind-o în anumite regiuni ale globului, dar şi condamnând-o în altele. Ca şi Trump, el consideră că SUA nu trebuie să rezolve conflicte oriunde pe glob. În acelaşi timp, însă, retragerea forţelor americane dintr-o regiune trebuie să fie cu răspundere, prin asigurarea faptului că situaţia ar putea fi reversibilă şi atunci preţul plătit în vieţi omeneşti şi bani ar deveni inutil. Biden, spre deosebire de Trump a declarat că nu va retrage, în totalitate, trupele SUA din OM lăsând doar acele trupe ce ar putea face faţă unor atacuri ale Al-Qaida sau Statului Islamic din Irak şi Levant.

Cel mai mare succes al politicii externe a Administraţiei Trump a fost, fără îndoială, semnarea la Washington a Acordurilor Abraham între Israel, Emiratele Arabe Unite şi Bahrein. Alegerea momentului semnării acordului a fost analizată cu mare atenţie, pentru a fi cu câteva luni înainte de alegeri, aducând astfel un determinant capital politic în favoarea preşedintelui în funcţie. Deşi a avut un puternic sprijin mediatic, evenimentul a trecut, practic, neobservat de alegători, având în vedere preocuparea majoră a acestora în faţa pandemiei cu SARS CoV 2.

Indiferent cine va fi noul preşedinte al SUA, Israelul va primi, în continuare, acelaşi sprijin consistent din partea Washingtonului, care, ca şi în perioada Trump, va avea relaţiile cu Israelul ca  una din primele preocupări de politică externă. În această relaţie, în care planul lui Netanyahu este de a recupera 30% din teritoriile din West Bank, pierzătorii vor fi palestinienii. În timpul actualei administraţii, Washingtonul a recunoscut Ierusalimul ca şi capitală a Israelului şi a mutat aici ambasada SUA.

În cazul în care Biden ar fi ales preşedinte, el nu va putea muta, din nou, ambasada SUA  la Tel Aviv, iar Ierusalimul nu va deveni capitala palestinienilor, aşa cum aceştia şi-ar dori. Singurul lucru pe care-l va putea face, este de a temporiza transferul de teritorii palestiniene din West Bank către Israel. În felul acesta, Biden, care susţine soluţia a două state,  va fi obligat să urmeze abordările lui Trump în relaţia cu Israelul.

În ceea ce priveşte Siria, aceasta este considerată de Trump „un tărâm al nisipului şi al morţii”, arătând astfel lipsa de consideraţie faţă de această ţară, cât si lipsa de compasiune faţă de poporul său. De aceea, a lăsat ca soarta acestei ţări să fie decisă de alte state: Rusia, Turcia şi Iran. Dacă Biden va fi noul locuitor la Casa Albă, probabil această atitudine nu se va schimba prea mult. SUA i-a încurajat prea mult pe aliaţii actuali ai Siriei să asigure securitatea ţării, astfel că o schimbare a situaţiei Siriei în favoarea SUA este practic imposibilă. Probabil, oricare dintre cei doi va fi preşedinte al SUA, apolitica de indiferenţă a SUA faţă de Siria şi Liban va continua.

În ceea ce priveşte relaţiile SUA cu Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, şi Egiptul indiferent dacă la Washington este o administraţie republicană sau un democrată, poziţia SUA faţă de aceste ţări nu ar suferi prea multe schimbări. Trebuie menţionată însă o posibilă răcire a relaţiilor cu Arabia Saudită în cazul unei Administraţii Biden. Statele menţionate, ca şi statele Golfului sau celelalte state din apropierea Canalului de Suez, au profitat de politica mercantilă a lui Trump şi au urmărit abordarea relaţiei cu SUA doar în matrice economică.

Analiza atitudinii celor doi candidaţi faţă de Orientul Mijlociu nu mai scoate în evidenţă acelaşi interes major al SUA faţă de această regiune, aşa cum era cu10-12 ani în urmă. De altfel interesul imediat al  Washingtonului în domeniul politicii externe, este, pe o perioadă nedeterminată de timp, rezolvarea problemelor provocate de pandemia cu noul coronavirus şi, în continuare, priorităţile geostrategice  ale SUA se îndreaptă către Europa, zona Indo-Pacifică şi America Latină, iar Orientul Mijlociu devine doar a patra prioritate a SUA pe plan extern.