Alegerile parlamentare din Liban - „Negociind supravieţuirea”

Perdanţii au fost sunniţii din „Mişcarea Viitorul” condusă de Saad Hariri, iar câştigătorul Hezbollah-ul, nu atât prin câştigul direct, cât prin locurile câştigate de aliaţii săi şiiţi. La creştini, voturile au mers spre „Forţele Libaneze”, marii adversari ai Hezbollah, perdanţii fiind aliaţii acestuia, „Mişcarea Liberă a Patrioţilor” a preşedintelui în exerciţiu, Michel Aoun. Ca o caracterizare generală, au câştigat extremele şi au pierdut cei dispuşi la compromis. Asta dacă nu chiar Hezbollah-ul se va arăta dispus la un compromis, ştiindu-se că Hassan Nasrallah este un lider inteligent şi viclean care ştie cum să apere interesele organizaţiei sale (una politică, militară, având rol social şi fiind, pentru multe state, organizaţie teroristă[1]). 

Deşi greu de implementat, o abordare pragmatică, precum şi impunerea de limite puterilor externe chiar de către sponsorizaţii lor libanezi ar putea duce spre o situaţie politică relativ calmă şi posibilitatea ca Libanul să scape de război. Primul pas ar putea fi chiar formarea guvernului. Având experienţă atât în jocuri politice complicate, dar şi în implicarea în războaie civile şi suportarea intervenţiilor externe, clasa politică libaneză ar putea să găsească o soluţie care să asigure continuarea existenţei paşnice, chiar dacă „pe muchie de cuţit”.

Contextul în care au avut loc alegerile

Contextul în care au avut loc alegerile, amânate de mai multe ori sub pretextul situaţiei de securitate dificile din regiune, este deosebit. Ţara se află într-o situaţie financiară gravă[2], existând întrebări privind angajamentul donatorilor de a mai susţine actualul curs, în lipsa implementării unor reforme. Viitorul guvern va avea de gestionat o situaţie economico-socială dificilă, apărând deja semne de disfuncţionalităţi[3].

Libanul nu se mai bucură de statutul de principală preocupare în regiune a puterilor externe care l-au sprijinit economic, deşi a rămas o problemă în sine. Sponsorii externi ai statului, respectiv ai armatei libaneze, în frunte cu SUA, au multe semne de întrebare în privinţa continuării ajutorului. Una din condiţiile din acordurilor care au adus pacea[4], dezarmarea Hezbollah-ului, nu a fost îndeplinită. Iar în ţară sunt peste un milion de refugiaţi sirieni.

Prezenţa la vot (49%) a fost redusă, un semn că cetăţenii nu au încredere într-o clasă politică feudală coruptă şi nu se aşteaptă ca votul lor să determine mari schimbări în administrarea ţării. Noul sistem de vot, mai complicat, nu a făcut decât să menţină reţele de clanuri şi familii, bazate pe patronaj.

Hezbollah, Hezbollah …

            Hezbollah a demonstrat că „face legea” în regiunile majoritar şiite şi nu numai acolo. Hezbollah a câştigat prin aliaţii săi, care şi-au mărit numărul de locuri în Parlament[5]. Acum, Hezbollah are nu numai posibilitatea de a bloca orice lege, având mai mult de o treime din locuri, dar deţine majoritatea în Parlament, ceea ce îi dă un cuvânt greu în formarea şi funcţionarea viitorului guvern. Deja au fost emise pretenţii, vizat fiind ministerul de finanţe.

Hezbollah a prezentat victoria ca pe o recunoaştere a politicii sale de „rezistenţă”. Aşa numeşte Hezbollah motivul invocat pentru a nu respecta angajamentul de dezarmare a aripii sale militare: menţinerea rezistenţei în faţa Israelului. Şi cum ar putea oare să o facă în momentul în care trupele sale luptă în Siria, fiind unul din aliaţii esenţiali ai regimului Bashar al Assad. Nerespectarea acordului va tensiona viaţa politică internă şi va provoca reacţia sponsorilor occidentali ai Libanului. Pe de altă parte, sponsorul Hezbollah-ului, Iranul nu are cum să aprobe nici cea mai mică intenţie în această direcţie, de vreme ce este într-un conflict cu Israelul: tocmai când deschide al doilea front, în Siria, de ce ar renunţa la posibilitatea de a îl redeschide pe cel din sudul Libanului, acceptând şi dispariţia celei mai bune „coloane a 5-a armate” pe care o are în regiune. Probabil, Hezbollah va amâna problema prin angajarea în discuţii care nu vor duce la nici un rezultat, la nevoie blocând în Parlament legislaţia, dar urmând şi o strategie de vizibilitate mai redusă ca şi organizaţie militară în Liban. În timp ce politic se va concentra pe stabilizare şi obţinerea de avantaje financiare maxime pentru şiiţi, militar va continua lupta în Siria şi îşi va consolida poziţiile din sudul Libanului (în măsura în care Israelul i-o va permite, una din ţintele principale ale aviaţiei israeliene în Siria fiind convoaiele de armament iranian şi sirian transferat Hezbollah-ului).

Pe termen scurt, se pune întrebarea dacă Hezbollah îl va mai accepta pe S.Hariri ca prim ministru. Hariri a dat dovadă de deschidere câtă vreme a fost la guvernare, dar el nu mai este strict necesar Hezbollah-ului, acesta având opţiunea unor sunniţi care îi sunt mai apropiaţi. Asta dacă Hezbollah uită de garanţia pe care o prezintă plasarea lui Hariri ca prim ministru pentru obţinerea sprijinului financiar occidental. Probabil, Nasrallah nu va uita. O a doua întrebare este dacă alianţa cu partidul preşedintelui M. Aoun va continua şi după ce acesta a fost principalul perdant în tabăra creştină. Aici răspunsul pare mai clar: probabil, va continua, baza de interese comune rămânând destul de solidă. 

Că pragmatismul Hezbollah va învinge sunt dovadă ultimele evoluţii: după ce tinerii şiiţi din Beirut au arătat ce simţeau, acoperind statuia lui Hariri tatăl cu un steag Hezbollah şi scandând „Beirutul e şiit”, calculele politice au vorbit: preşedintele Parlamentului, şiitul Nabih Berri, a declarat că Saad Hariri ar fi cea mai bună soluţie de prim ministru.

Sunniţii, perdanţi şi divizaţi       

În tabăra musulmană, sunniţi sunt perdanţi neţi, în frunte cu partidul fostului premier, Saad Hariri. Acestuia îi va fi greu să păstreze poziţia de prim ministru, deşi, în final, probabil că o va avea, rămânând politicianul cu cel mai mare sprijin politic din tabăra sunnită.

S. Hariri a plătit preţul a prea multor compromisuri. Mai întâi, a căutat compromisul cu şiiţii, ca prim ministru concentrându-se asupra problemelor economice şi trecând în planul doi iluzoria dezarmare a Hezbollah-ului. El a cedat în problema alegerii preşedintelui, permiţând alegerea aliatului creştin al Hezbollah-ului, Michel Aoun, având însă meritul că această soluţie a deblocat situaţia. A pierdut, însă, sprijinul Arabiei Saudite, tradiţionalul jucător sunnit în Liban şi unul dintre sponsorii de bază ai familiei Hariri. Episodul hilar cu Saad Hariri chemat la Riad, obligat să îşi dea demisia, eliberat, apoi, prin intervenţia Franţei, precum şi alte semnale[6] arată că principalul reprezentant al sunniţilor din Liban nu mai are sprijinul saudit. Iar Arabia Saudită nu poate pleca din Liban, putând fi doar neglijată o perioadă limitată, chiar şi în condiţiile ofensivei iraniene în întreaga regiune.

Apoi, S. Hariri a jucat la mai multe capete în campania electorală, inclusiv cerând alegătorilor săi să îi acorde sprijin „prietenului său creştin, Gibran Bassil”, ginerele lui M.Aoun şi lider al „Mişcării Libere a Patrioţilor”, aliat al Hezbollah-ului, uitând complet că a fost parte a alianţei „14 Martie” alături de „Forţele Libaneze”. Compromisul este una, ceea ce a fost perceput ca o trădare, este alta. Astfel, acţiunile sale au avut efect de bumerang. Mai grav, în tabăra votanţilor musulmani, Hezbollah nu s-a arătat dispus la concesii preelectorale. Nu degeaba, Saad Hariri a acuzat faptul că s-a confruntat, mai ales în Beirut, cu o „conspiraţie concertată de Hezbollah”, care i-a sprijinit pe rivalii săi sunniţi.

Dar dacă compromisurile sale au avut efect negativ în campania electorală, ele ar putea da rezultate pozitive post alegeri, în discuţiile ce au loc acum. Primul semnal pozitiv şiit a venit de la N. Berri. Nici cel din partea lui M. Aoun nu poate fi interpretat ca fiindu-i ostil, iar discuţiile telefonice dintre preşedinţii Franţei şi Iranului nu pot fi decât semnale încurajatoare pentru S.Hariri.  

Problema rămâne însă: pot sunniţii accepta o înfrângere serioasă în politica internă venită din partea şiiţilor sponsorizaţi de Iran? Memoria colectivă nu poate uita regula de aur a păcii în Liban: de fiecare dată când o comunitate confesională a dorit întreaga putere a izbucnit războiul civil. Înfrângerea sunniţilor independenţi de Hezbollah nu poate fi trecută uşor cu vederea. Aceasta ar putea să se amplifice dacă vor fi promovaţi în noul guvern sunniţi pro-Hezbollah, respectiv pro-sirieni.

Tensiunile inter-musulmane, respectiv cele inter-sunnite, ar putea creşte, din moment ce decalajul economic şi educaţional dintre sunniţi şi şiiţi se menţine, argumentul forte al acestora din urmă fiind doar organizarea armată sponsorizată extern. De altfel, singurul loc unde au izbucnit conflicte de stradă după alegeri, au fost între sunniţi, în Beirut, forţele de securitate libaneze fiind dislocate pentru a calma situaţia. 

Creştinii

            În tabăra creştină, „Mişcarea Liberă a Patrioţilor” a lui M. Aoun a pierdut în favoarea ”Forţele Libaneze” conduse de Samir Geagea, care şi-au dublat numărul de locuri în Parlament. Din nou, raportarea se face la Hezbollah, deşi rivalităţile intercreştine au propria lor istorie. M. Aoun plăteşte preţul unei prea mari apropieri de Hezbollah, apărând pentru mulţi creştini nu cel care a găsit o soluţie de compromis şi a menţinut pacea internă, ci ca un complice în acapararea puterii politice şi militare în Liban de către Hezbollah. M. Aoun a perceput semnalul: după alegeri, a chemat libanezii la unitate şi a propus discutarea strategiei de apărare, care nu înseamnă altceva decât relansarea discuţiilor despre dezarmarea Hezbollah.

Prin însăşi structura sistemului politic libanez, M. Aoun are, în continuare, un as în mânecă: Hezbollah poate avea majoritate în Parlament numai datorită alianţei sale cu M. Aoun. Chiar şi relaţionarea Hezbollah-ului cu armata libaneză trece prin M. Aoun şi asta nu numai pentru că acesta este preşedinte. Fie şi din raţiuni de securitate naţională (evitarea unui atac israelian asupra întregului Liban, menţinerea sponsorizării externe a armatei libaneze), M. Aoun ar putea urmări să impună limite Hezbollah-ului ca şi organizaţie militară. Cu un asemenea demers, ar avea posibilitatea să recâştige încrederea creştinilor.

Pe de altă parte, ”Forţele Libaneze” nu pot, pentru moment, decât să continue retorica, neavând puterea de a modifica prea mult raportul general de forţe din Parlament. Chiar dacă M.Aoun ar rupe alianţa cu Hezbollah, aceasta are „puterea pasivă” de a bloca legislaţia defavorabilă, având mai mult de o treime din voturi. Pentru moment, vocea dialogului pare a fi cea care aduce pacea, după ce cea a confruntării cu Hezbollah a adus voturi.    

Ce va urma

            Fiecare parte îşi va apăra cu fermitate poziţiile cucerite. Nu vor fi cedări în vederea interesului comun dacă acesta nu se vor reflectă în avantaje pentru baza electorală, chiar dacă tensiunile vor creşte şi pericolul ca sponsorii externi să nu mai fie generoşi se va adăuga celui al unei situaţii economice dificile. Dintre aceştia, Franţa pare să îşi menţină rolul de jucător-mediator tradiţional, politica actuală a SUA fiind mult prea apropiată de interesele de securitate ale Israelului pentru a fi înclinată spre compromis. Arabia Saudită, prinsă în rivalitatea strategică cu Iranul (transformată, la nivel tactic, în atac cu rachete balistice iraniene lansate de către rebelii Houti) va avea prea puţină deschidere spre compromis în Liban unde are încă un cuvânt de spus.

            Responsabilitatea revine marelui jucător intern, Hezbollah-ul, ajuns la culmea puterii sale, dar care îşi atinge limitele. Depinzând de Iran într-o măsură care nu lasă loc de prea mare independenţă, va găsi oare resursele să fie mai mult o organizaţie politică libaneză decât un instrument militar al Iranului? Pentru că „rezistenţa” sa nu mai este de facto împotriva Israelului în Libanul de Sud, ci împotriva sunniţilor sirieni şi, alături de Iran, din Siria împotriva Israelului. În Liban, armele sale defilează mai mult spre a îi „convinge” pe adversarii politici. Va putea oare Hezbollah să îşi menţină angajarea militară alături de Iran localizată doar în Siria? Va accepta Israelul acest lucru?  Va avea H. Nasrallah resursele să spună nu dacă Iranul îi va cere să deschidă frontul din Libanul de Sud, în măsura în care lupta împotriva Israelului pe frontul sirian nu va merge (şi nu merge de loc bine) ? În final, victoria politică din Liban, ca şi cea militară din Siria are un preţ: tinerii şiiţi din Liban sunt cei care luptă şi mor în război, nu sunniţii libanezi care nu pot decât să îi urască şi mai tare pe aceştia pentru ceea ce fac în Siria.   

Politica de „dezangajare” a jucătorilor externi, cea care a garantat pacea internă şi externă, va fi greu de continuat: Iranul este în război cu Israelul, Israelul a pus egal între Liban şi Hezbollah şi va acţiona ca atare atunci când situaţia o va cere, iar SUA au o politică fără compromis la adresa Iranului, care lasă puţin loc pentru tolerarea unui Hezbollah care domină Libanul. Chiar puterea occidentală care mediază cu Iranul, Franţa, se opune acţiunilor politice şi militare hegemonice ale acestui stat în regiune, dialogul dintre ele având limite serioase. Doar teama de ieşire de sub control a conflictelor din regiune ar putea să limiteze ambiţiile acestora, mai ales cele ale Iranului.

Libanul este „oglinda” Orientului Mijlociu, rivalităţile regionale reflectându-se imediat în viaţa politică de aici, iar tensiunile escaladând uşor spre conflict. Dar poate chiar esenţa sistemul politico-social feudal libanez, cu marile clanuri şi familii dominând grupurile confesionale va face ca starea de echilibru fragil care a asigurat pacea să continue. Vor reuşii oare libanezii să oprească incendiul care se întinde în regiune la frontierele lor, tocmai prin faptul că înainte de a fi şiiţi, sunniţi sau creştini, sunt o naţiune? Până acum au arătat că pot. Spre binele lor, trebuie să o arate în continuare. Apelul grupului internaţional de sprijin adresat Libanului poartă în subsidiar acest mesaj.