Alegerile parlamentare din Israel: Un referendum sub acoperire

De ce au fost aceste alegeri atât de diferite faţă de cele anterioare?

Când ai un prim-ministru, în fapt primul prim-ministru caruia urmează să îi fie prezentate, de către procurorul general al republicii, acuzaţii de corupţie, când acelaşi prim-ministru e şi cel care convoacă alegeri parlamentare anticipate, iar acelaşi prim-ministru, în cazul câştigării lor, devine politicianul care a deţinut cel mai mult timp, în istoria de 70 de ani a Statului Israel, mandatul de premier, scena politică şi electorală se încarcă, desigur, cu miză suplimentară. Dacă numele prim-ministrului, distribuit în rol principal, este Benjamin Netanyahu, spectatorii trebuie să se aştepte ca acesta să ia şi locul regizorului, să fie şi scenarist, eventual să şi decidă asupra spectatorilor care pot intra în sală.

Cât priveşte ceilalţi actori, aceştia au, la acest spectacol cu public, un handicap important: Netanyahu repetă replicile piesei politice de la Ierusalim de mai bine de 40 de ani. Cei mai mulţi dintre competitori de-abia s-au apucat să le înveţe: unii, acum câţiva ani, alţii, doar cu câteva luni în urmă.

Alegerile din 9 aprilie din Israel au fost diferite de cele anterioare nu doar pentru că ele au reprezentat o miză personală pentru premierul israelian, amplificată de perspectiva de a avea o întâlnire neplăcută cu justiţia, chiar în momentul în care se prefigura apogeul unei cariere politice excepţionale. Ele au fost marcate şi de o serie de evoluţii şi premiere politice care le-au adăugat o încărcătură suplimentară, politică şi socială, care a tensionat campania electorală:

● pentru prima dată, trei foşti şefi ai armatei israeliene s-au coalizat pentru a forma o alianţă politică menită să îl ducă pe cel mai tânăr dintre ei, Benny Gantz, în biroul de prim-ministru. Cum niciun politician israelian nu poate revendica un statut politic important dacă nu a demonstrat şi calităţi militare, nu a condus sau executat o operaţiune militară majoră, mobilizarea celor trei veterani militari (lui Gantz i s-au adăugat foştii generali Gabi Ashkenazi şi Moshe Yaalon) a fost impresionantă;

● pentru prima dată, bătălia politică s-a purtat numai pentru câştigarea dreptei. După ce, decenii de-a rândul, stânga israeliană a fost cea care a condus statul, a dus principalele războaie, a semnat principalele tratate de pace, perioada recentă a fost martora unei demobilizări accentuate a electoratului de stânga în faţa asaltului politicilor de dreapta implementate de Netanyahu. În absenţa unor figuri emblematice, stânga israeliană a ajuns la nivelul în care nu mai e sigură nici de trecerea pragului electoral;

● mai mult ca la orice campanie electorală anterioară, lupta politică a fost, de această dată, extrem de personalizată, fiind mai puţin despre programe (cele două principale forţe politice susţinând aceleaşi valori şi având aceleaşi optici privind securitatea Israelului), cât despre persoane, cât mai ales despre relaţia specială creată între electoratul israelian şi Netanyahu.

Alegerile au avut, astfel, şi o accentuată tentă de referendum în politicile premierului, în timpul mandatelor căruia securitatea, puterea economică, relevanţa internaţională ale ţării au crescut impresionant, dar cu preţul creării unor falii sociale şi economice care divizează, în prezent, profund societatea israeliană.

65 la 55, minus 10

Rezultatul alegerilor, încă parţial (97% din voturi numărate la acest moment), este sintetizat în formula de mai sus. Potenţiala nouă coaliţie condusă de Benjamin Netanyahu va dispune de 65 de mandate / faţă de 61 în prezent, minimul necesar pentru o majoritate parlamentară. Principalul competitor, Alianţa „Albastru şi Alb”, a lui Benny Gantz şi Yair Lapid, împreună cu celelalte partide care au trecut pragul de intrare în Knesset, pot aduna 55 de mandate. Dar 10 vor aparţine formaţiunilor arabe israeliene. Iar cu acestea nimeni nu va face coaliţie, chiar dacă, potenţial, ar putea beneficia de sprijinul lor tacit. Deci scorul este, de fapt, 65 la 45, departe de speranţele celor care mizau pe victoria alternativei Gantz. Rezultatele finale sunt preconizate pentru vineri, dar cele câteva secţii de votare din circumscripţiile din armată, misiuni diplomatice, penitenciare nu mai pot schimba decât minor aceste cifre:

1. Likud (HaLikud) / 35 mandate / 26.83% din voturi;

2. Alianţa Albastru şi Alb (Kahol Lavan) / 35 mandate / 26.47% din voturi;

3. Shas (Shomeri Torah Sfaradim ) / 8 mandate / 6.08% din voturi;

4. Yahadut / Iudaismul Unit al Torei (Yahadut HaTora HaMeuhedet) / 8 mandate / 5.85% din voturi;

5. Hadash - Ta'al (HaHazit HaDemokratit LeShalom uLeShivion ) / 6 mandate / 4.54% din voturi;

6. Partidul Muncii din Israel (Mifleget HaAvoda HaYisrelit) / 6 mandate / 4.53% din voturi;

7. Israel Beitenu / Israel Casa Noastră / 5 mandate / 4.08% din voturi;

8. Dreapta Unită (Ihud Miflagot HaYamin) / 5 mandate / 3.76%  din voturi;

9. Meretz / Vigoarea / 4 mandate / 3.68% din voturi;

10. Kulanu / Noi toţi / 4 mandate / 3.59% din voturi;

11. Ra'am – Balad  (Brit Le'umit Demokratit) / 4 mandate / 3.38% din voturi.

Pe partea dreaptă a spectrului politic se situează partidele şi alianţele aflate pe poziţiile 1, 3, 4, 7, 8, 10. Pe centru, dar cu politici tot către dreapta, 2, având sprijin de la 6 şi 9. Poziţiile 5 şi 11 sunt ocupate de partide ale comunităţii arabilor israelieni (la 5, în cooperare cu Partidul Comunist Israelian).

Nu sunt prea multe de interpretat, alianţele sunt clare, dreapta are ascendentul cifrelor şi al puterii de persuasiune a premierului Netanyahu, opoziţia a rămas cu victoria de câteva ore oferită de sondajele din seara alegerilor. Şi cu speranţa că, până în vară, vor fi şi alte evoluţii, procurorul general va continua ancheta, poate unul din cele cinci partide din potenţiala coaliţie cu Likud va spune pas acestei colaborări (cel puţin unul dintre acestea are o poziţie anunţată deja de retragere din coaliţie dacă premierul va fi pus sub acuzare).

Dar cum s-a ajuns la acest rezultat?

O campanie electorală cum nu a mai fost alta

Conform observatorilor evoluţiilor politice din Israel, campania electorală a fost una dintre cele mai urâte din istoria recentă, pentru că nu a fost despre ideologii cât a fost despre persoane. S-au aplicat tactici din spectrul campaniilor psihologice, s-au scos pe piaţă dosare şi s-au transmis informaţii confidenţiale pentru discreditarea adversarului. Mai ales Netanyahu a utilizat un arsenal larg de mijloace pentru a demonstra că rămâne singurul care poate asigura securitatea Israelului, orice altă opţiune fiind un dezastru pentru ţară.

Problema unor astfel de campanii duse la limită este că, după ce se încheie, este dificil să revii la punctul zero, să încerci să construieşti consens, să uneşti o ţară. Invectivele nu sunt doar arme politice, le iei din panoplie când ai nevoie, le pui la loc când se încheie conflictul. Ele lasă urme şi nu numai în contul adversarilor politici, dar şi rândul electoratului acestora. Alegerile din aprilie 2019 au demonstrat capacităţile extraordinare de câştigător ale lui Netanyahu, dar au certificat şi efectele negative ale stilului politic al acestuia asupra coeziunii societăţii israeliene. Apelul la unitate, făcut în dimineaţa de după alegeri, când devenise clar că sunt mari şanse să obţină cel de-al cincilea mandat de premier, arată că acest risc a fost asumat şi că s-a trecut la aplicarea pansamentelor. Rănile sunt adânci şi vor avea nevoie de timp. Amărăciunea mesajului conţinut în scrisoarea deschisă către alegători a lui Gantz, nu este acoperită decât parţial de mesajul optimist al acestuia: „The skies may look overcast ... but they cannot conceal the sun of hope that we have brought to the Israeli people and society” / „Cerul pare acoperit de nori... dar ei nu pot ascunde soarele speranţei pe care am adus-o poporului şi societăţii israeliene”.

Un alt element determinant al campaniei electorale a fost utilizarea puterii reţelelor sociale, transmiterea mesajelor nu pe filiera clasică, cât prin intermediul social media. Alegătorii nu mai au încredere în mesajele de la tribună, de la mitingurile electorale, din articolele de campanie. Ei cred în cercul lor virtual de prieteni, iar cum cercurile se intersectează, se extind, se multiplică, mesajul este transmis instantaneu către un număr de beneficiari pe care nici cea mai bine organizată şi birocratică maşinărie electorală nu îl poate atinge.

În ziua alegerilor, cu mai multe ore înainte de închiderea urmelor, Netanyahu s-a deplasat pe plaja din Netanya pentru a transmite un mesaj alarmist celor care profitau de soarele cald al unei zile de sărbătoare: „Vreţi să vă treziţi mâine dimineaţă cu Yair Lapid (nr. 2 pe lista alianţei de opoziţie) ca şef al guvernului? Duceţi-vă şi votaţi Likud!”. Incursiunea pe nisip a fost în prezenţa a doar câţiva turişti, de-abia vizibili printre gărzile de corp, dar imaginile înregistrate şi apelul au ajuns în cîteva zeci de secunde la sute de mii de vizualizări. Poate un astfel de mesaj a făcut diferenţa între cifrele prezentate de sondajele de opinie realizate la orele 20.00 şi rezultatele votului încheiat la orele 22.00.

Liderul opoziţiei, Benny Gantz, a avut şi el parte de un incident mediatic, neprovocat, dar tot cu potenţiale consecinţe electorale pozitive. După votare, acesta a oprit pentru a ajuta un motociclist implicat într-un accident. Un trecător a înregistrat momentul cu telefonul mobil, l-a transmis on-line imediat şi fimuleţul (nu are decât 38 de secunde) a fost vizualizat, la fel, de sute de mii de oameni. Mulţi au fost, poate, convinşi de latura umană a acestuia nu datorită parcurgerii programului electoral, cât vizionării imaginilor respective.

Pe de altă parte, în timp ce s-a încercat mobilizarea alegătorilor evrei, în circumscripţiile organizate în comunităţile arabilor israelieni s-a acţionat invers, pentru descurajarea prezenţei la vot a acestora. Activiştii Likud din secţiile de votare au primit 1.200 de camere video miniaturale pentru a „monitoriza” procesul de vot. Informaţia a devenit publică, comisia electorală a intervenit, camerele au fost îndepărtate, dar efectul a fost în una din cele mai scăzute prezenţe la vot a arabilor israelieni. Iar reprezentarea parlamentară a scăzut şi ea cu 2 mandate.

Efectul Trump asupra alegerilor şi perioadei post-electorale

Nimic  nu a fost lăsat deoparte de către Beniamin Netanyahu în campania pentru obţinerea celui de-al cincilea mandat de prim-ministru. Dar elementul-cheie a fost exploatarea statutului său de lider internaţional, cu relaţii apropiate nu numai cu preşedintele SUA, Donald Trump, dar şi cu cel al Rusiei, Vladimir Putin. A fost o performanţă excepţională ca, în decurs de numai două săptămâni, în plină campanie electorală, Netanyahu să intre în agenda de întâlniri a celor doi pentru a primi nu numai mesaje politice de sprijin, dar şi ajutor concret.

Pe timpul vizitei sale la Washington, preşedintele Trump a semnat proclamaţia de recunoaştere a suveranităţii Israelului asupra Înălţimilor Golan, avându-l alături pe premierul israelian. Decizia a urmat unei serii lungi de alte acţiuni de acelaşi gen, printre care mutarea ambasadei SUA de la Tel Aviv la Ierusalim, retragerea SUA din Acordul nuclear cu Iranul, care au solidificat o relaţie personală între preşedintele Trump şi prim-ministrul israelian Netanyahu, al cărei debut a fost, probabil, în anii 80, atunci când acesta din urmă, în calitatea sa de ambasador israelian la ONU, cultiva cu succes relaţiile cu reprezentanţii lumii de afaceri ai SUA.  

Probabil niciun alt lider internaţional nu se poate lăuda cu un bilanţ de 5 întâlniri cu preşedintele Trump, în cei doi ani de mandat, sau cu 13 întâlniri cu preşedintele Putin, în decursul a 4 ani. Comentatorii cu vederi critice la adresa premierului israelian pun acest succes şi pe seama unei chimii de grup a celor trei, care, în ciuda diferenţelor de ideologie şi a poziţionărilor deseori adverse în problematici internaţionale, au în comun o relaţie cu puterea, construită pe aceleaşi principii de forţă şi autoritate.

La succesul electoral al lui Netanyahu şi-a adus contribuţia şi Putin, care nu numai că a permis anterior o mare libertate de acţiune Israelului în atacarea unor ţinte iraniene de pe teritoriul Siriei, dar a acţionat şi ca agent electoral al premierului israelian prin predarea, cu câteva zile înainte de scrutin, a rămăşitelor pământeşti ale unui soldat israelian dispărut acum 37 de ani în Liban. Gest simbolic în condiţiile în care principalul său adversar politic, generalul Gantz, a fost şi ultimul militar israelian care s-a retras din Liban.

„Efectul Trump”, benefic pentru câştigarea alegerilor, ar putea veni, însă la pachet cu costuri ulterioare pentru premierul israelian, cel mai devreme, probabil, odată cu anunţarea noului plan de pace propus de administraţia de la Casa Albă. Urmează un an în care Trump intră, la rândul său, în campanie electorală şi serviciul trebuie întors. Prin politicile sale, Netanyahu şi-a îndepărtat o parte a comunităţii evreieşti din SUA, oricum tradiţional mai aproape de Partidul Democrat. Preşedintele american va avea, însă, nevoie (şi) de sprijinul acestei comunităţi pentru a spera la un al doilea mandat. Un plan de pace care să poată fi discutat cu reprezentanţii palestinienilor, să primească şi sprijinul statelor arabe, va presupune concesii din partea israeliană. Cu o zonă de dreapta atât de puternică în societatea israeliană, în reprezentarea politică, numai un lider de statura premierului israelian ar putea furniza şi sprijini aceste concesii. Aşa cum au făcut-o, la timpul lor, şi alţi premieri puternici de dinaintea sa, conform unei sintagme sintetice: „Stânga câştigă războiul, dreapta propune pacea”.

Pentru lansarea acestui plan a fost evocată, în cercuri media şi analitice, data de 14 mai, Ziua Independenţei statului Israel. Aceasta este însă doar la o zi distanţă de al-Nabka, Ziua Catastrofei, aniversare tragică pentru comunitatea arabă palestiniană. Un plan de pace ale cărui prevederi să permită un dialog între cele două comunităţi, chiar în perioada menţionată, pare, la acest moment, de domeniul imposibilului. Evoluţiile următoare vor fi răspunsul la întrebarea privind consecinţele votului dat pe 9 aprilie 2019 pentru relaţiile israeliano – palestiniene.

Urmează desemnarea de către preşedintele Rivlin a candidatului pentru postul de prim-ministru

La consultările ce urmează – şi care vor fi transmise în direct – preşedintele israelian va pune doar o singură întrebare delegaţiilor partidelor intrate în noul Knesset: pe cine sprijiniţi pentru postul de prim-ministru al Israelului? Cine va fi în topul preferinţelor, este nominalizat de preşedinte şi are la dispoziţie 28 de zile pentru a forma o coaliţie şi a prezenta un guvern. Poate chiar şi două săptămâni în plus, dacă misiunea se dovedeşte complicată.

În anul 2009, Netanyahu a pierdut alegerile dar a câştigat mandatul pentru că formaţiunea câştigătoare de atunci, Kadima, şi liderul acesteia, Tzipi Livni, nu au reuşit să formeze o coaliţie majoritară. Atunci Likud a avut 27 de deputaţi, acum, după toate datele la acest moment, va dispune de 35. Plus alte 5 partide de dreapta care sunt aliaţii săi naturali din zona de dreapta.

Preşedintele Reuven Rivlin poate decide cum consideră potrivit, fiind de altfel singura decizie politică majoră pe care poate să o ia în cursul mandatului său mai mult ceremonial. În cursul zilei de vineri se preconizează anunţarea rezultatelor finale, iar săptămâna viitoare vor avea loc consultări cu partidele.

Referendumul desfăşurat pe 9 aprilie 2019, sub forma alegerilor generale, s-a încheiat. Câştigătorul, premierul Beniamin Netanyahu, este aşteptat să îşi ridice premiul.