ALEGERILE parlamentare din ISRAEL | Ce a fost dificil a trecut. Ce e greu de-abia urmează

Sondajele care au nimerit potul

Predicţiile au fost corecte, atât pe timpul campaniei electorale, cât şi în seara alegerilor. Perioada de cinci luni care a trecut de la precedentele alegeri nu a putut schimba prea mult din lista „suspecţilor de serviciu”, adică a partidelor aliniate pentru noul ciclu electoral.

Cele câteva necunoscute care păreau să aducă incertitudini în aceste alegeri au fost şi ele conform prognozelor:

● pariul lui Avigdor Lieberman, liderul partidului secular Yisrael Beytenu, cel care a provocat aceste alegeri, a fost unul câştigător. Formaţiunea politică reprezentativă pentru foştii imigranţi din spaţiul sovietic şi est-european, adânc seculară şi intens de dreapta  a devenit, mai evident decât anterior, catarama politică de care trebuie să se lege orice coaliţie. Şi, da, partidul aproape şi-a dublat numărul de voturi şi deputaţi;

● Benjamin Netanyahu a fost din nou peste tot, încercând toate tacticile de convingere - unde avea pe cine, sau de descurajare - unde era nevoie, pentru a se poziţiona drept liderul indispensabil de care ţara are nevoie. Chiar şi la Putin a fost pentru o fotografie, cu preţul unei aşteptări de trei ore în antecamera de la Soci, până când liderul rus a rezolvat o problemă urgentă în Dagestan. Cu preşedintele Trump urma să se întâlnească după alegeri, pe timpul sesiunii Adunării Generale a ONU, un rendez-vous cu două săptămâni înainte ar fi fost cam mult;

● Benny Gantz a continuat să se prezinte drept soluţia alternativă şi morală, mai ales acest din urmă lucru, la cei zece ani trecuţi sub premierul Netanyahu. Aceeaşi viziune de securitate pentru Israel, într-o altă abordare. Acelaşi parteneriat cu SUA, dar mai instituţionalizat, mai puţin personalizat. Aceeaşi optică privind relaţiile cu palestinienii, inclusiv privind anexarea Ariei C din Cisiordania, dar fără accentele politice şi plusând mai mult asupra nevoilor de securitate. Poziţionarea a fost în continuare de centru, fără a exclude stânga, fără a închide uşile către dreapta. Singura uşă închisă, cel puţin declarativ, a fost în faţa lui Netanyahu. Pentru că mesajul principal al coaliţiei Albastru şi Alb / Kahol Lavan a fost unul simplu: Israelul trebuie să meargă pe aceeaşi cale, dar fără Netayahu;

● coaliţia ad-hoc secular-religioasă creată pentru a trece pragul Knesset-ului, condusă în premieră de o femeie, Ayelet Shaked, a reuşit acest lucru, drept pentru care a şi încetat să mai existe după ce numărătoarea voturilor a arătat că obiectivul a fost atins. Ayelet Shaked a redevenit seculară, continuând ca preşedinte al Noii Drepte, cele două formaţiuni religioase provizoriu partenere, Tkuma şi Casa Evreiască, revenind, şi ele, alături de electoratul lor credincios. Alianţa a durat din 29 iulie până în 17 septembrie, plus o oră. Atât a fost nevoie după închiderea urnelor pentru a desfiinţa această construcţie cu scop electoral;

 ● comunitatea arabă israeliană a stat în expectativă până în ultimul moment, apreciind că atât o victorie a lui Netanyahu, cât şi una a lui Gantz, înseamnă acelaşi lucru pentru cei aproximativ 20% de arabi care sunt în prezent cetăţeni israelieni. De aceea, prezenta la vot părea să se îndrepte către un nivel similar celui de la alegerile din aprilie. Două acţiuni au schimbat, însă, acest lucru: 1) partidele arabe s-au unit într-o listă comună, chiar astfel denumită electoral, Lista Unită, ceea ce a adăugat un plus de atractivitate alegătorilor arabi israelieni şi 2) Netanyahu a încercat şi de această dată descurajarea acestora, prin încercările de a aproba instalarea de camere video în circumscripţiile electorale majoritar arabe. Efectul a fost însă invers celui preconizat, alegătorii arabi prezentându-se într-un număr semnificativ mai mare decât la alegerile anterioare, Lista Unită redevenind a treia formaţiune din Knesset, repetând astfel succesul din anul 2015.

Rezultatele la momentul celor 97,6% din voturile exprimate (au mai rămas cele ale militarilor şi diplomaţilor), sunt următoarele:

● Kahol Lavan – Coaliţia generalilor, „Albastru şi Alb” – 33 de mandate;

● Likud - Formaţiunea prim-ministrului Benjamin Netanyahu – 31 de mandate;

● Lista Unită – Partidele majoritar arabe, lider Ayman Odeh – 13 mandate;

● Shas – Uniunea Observanţilor Tora de rit Sefard – 9 mandate;

● Yisrael Beytenu – Partidul imigranţilor din spaţiul sovietic  - 8 mandate;

● Tora Unită – Formaţiunea evreilor ultraortdocşi / Haredim  - 8 madate;

● Yamina -Dreapta Unită – Conservatorii religioşi conduşi de Ayelet Shaked – 7 mandate;

● Alianţa Partidul Muncii – Gesher – 6 mandate;

● Uniunea Democratică – noua alianţă de centru stânga a lui Barak şi partidul Meretz – 5 mandate.

O campanie electorală cu repetiţie

Ca şi în martie - aprilie, pe timpul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare anterioare, Benjamin Netanyahu a încercat tot ce era posibil pentru a prelungi un mandat trecut deja de un deceniu, el însuşi un record, alături de faptul că este premierul cu cea mai lungă prezentă în fruntea executivului israelian, 20% din istoria de 70 de ani a ţării.

Monologul politic a fost acelaşi: declaraţii politice menite să inducă responsabilitate şi angajament, laolaltă cu scurgeri din dosare în justiţie, o retorică agresivă şi manipulativă, implicarea familiilor în scandalurile politice, jocuri politicianiste de culise, aruncarea problematicilor negative în curtea adversarilor.

Efectul a fost păstrarea liniilor de front dintre formaţiunile politice, cu un electorat prizonier şi relativ stabil numeric, dar care nu a mai fost atât de disciplinat la chemarea liderilor, simţind deja oboseala acestei lupte electorale şi apropiindu-se de limita sa de toleranţă a mesajelor politice.

Deşi rezultatele acestor alegeri nu sunt foarte diferite de cele anterioare, mesajul acestora este conţinut în tendinţele pe care le transmit:

● populaţia a obosit să mai participe la încă o campanie electorală. Problema noului executiv trebuie rezolvată cu ceea ce a rezultat din aceste alegeri;

● încet-încet, Netanyahu nu mai reprezintă un atu pentru dreapta israeliană, nu mai este indispensabil. Dreapta este deja majoritară în spectrul politic israelian, iar o figură politică receptată drept conflictuală, deşi genială în extragerea de dividende din această abordare, pare a nu mai fi pe profilul momentului.

Despre ce au fost aceste alegeri

Primul răspuns este uşor de dat, în condiţiile în care alegerile, începând cu cele din aprilie, au fost, aşa cum s-a arătat anterior şi în Monitorul Apărării şi Securităţii, „un referendum sub acoperire”. Un referendum despre persoana primului ministru Benjamin Netanyahu:

● dacă va continua să fie personalitatea dominantă a politicii israeliene;

● dacă va reuşi să obţină, o dată cu succesul în alegeri, şi imunitatea necesară pentru „întâlnirile” promise de procurorul general;

● dacă va continua programul de întărire a dreptei - până la punctul în care aceasta va fi nu doar majoritară, dar şi dominatoare, în societatea israeliană, dar şi de marginalizare a stângii – până la momentul în care aceasta va dispare prin irelevanţă în contemporaneitate, rămânând doar cu paginile de istorie ale creării statului evreu.

Al doilea răspuns este despre viitorul instituţiilor publice din Israel, în special cele din domeniul juridic. Executivul realizat în jurul Likud a avut numeroase dispute cu structuri ale statului, în special din domeniul juridic dar şi al securităţii, pe motive care ţin de abordarea ideologică a funcţionării statale – dreapta considerând că anumite sisteme de autocontrol instituţional gen „avocatul poporului”, media, chiar şi serviciile de informaţii, frânează luarea şi aplicarea deciziilor. Au fost însă şi motive personale, mai ales cele care au implicat persoana prim ministrului vis-a-vis de solicitările venite de la procuratură, poliţie, de la organizaţii de apărare a drepturilor civile sau de dialog inter-comunitar. Şi parlamentul ţării a simţit această presiune. Chiar şi alegerile din septembrie au fost convocate ca urmare a forţării unui vot al Knesset-ului, după alegerile anterioare, pentru a-l lipsi pe preşedintele ţării de posibilitatea de a înmâna mandatul de candidat pentru formarea executivului unui alt candidat.

Al treilea răspuns este despre relaţiile cu palestinienii, cei care locuiesc în teritoriile denumite „ocupate” chiar de către o serie de organizaţii internaţionale. Problematica a fost abordată doar tangenţial în actuala campanie electorală, până la momentul în care premierul Netanyahu a făcut anunţul despre posibila anexare a porţiunii adiacente Mării Moarte din teritoriul Cisiordaniei (aproximativ 28% din Cisiordania, jumătate din Aria C, delimitată de Acordurile de la Oslo), cu doar o săptămână înainte de alegeri şi cu scopul a aduce la Likud şi voturile coloniştilor evrei din această regiune. Iar acest anunţ a venit, aproape la pachet, cu încercarea de reintroducere a camerelor video în secţiile de votare din circumscripţiile arabe israeliene, aşa cum s-a procedat la alegerile anterioare.

Voturile coloniştilor nu au venit atâtea câte s-a sperat, în schimb s-a redeschis discuţia despre ce fel de stat va fi Israelul, în condiţiile în care cea mai mare parte a teritoriului dintre Valea Iordanului şi Marea Mediterană se va afla în interiorul graniţelor israeliene sau sub responsabilitatea sa. Iar ceasul demografic face tic-tac, tic-tac. Pentru democraţia israeliană, chiar cu caracterul ei specific impus de nevoile de securitate, e o provocare căreia politicienii trebuie să-i găsească o soluţie.

Un al patrulea răspuns este despre rolul religiei în societatea israeliană. Şi nu este vorba doar de controversa legată de ne/recrutarea tinerilor ultra-ortodocşi în armata israeliană, care a blocat realizarea unui executiv post alegerile din aprilie 2019, nici de încercarea de acaparare a discursului secular de către Avigdor Lieberman. Direcţionarea societăţii israeliene majoritar către dreapta este un rezultat al influenţei din ce în ce mai mari a partidelor religioase în viaţa politică internă. Pactul făcut de Likud / Netanyahu cu acestea a slăbit şi înstrăinat stânga israeliană, prin neputinţa acesteia de a mai ajunge  în preajma puterii, a făcut din centrul secular o zonă nefrecventabilă (Yair Lapid, co-lider al alianţei Kahol Lavan, preşedinte al partidului secular Yesh Atid / Avem viitor a fost principala sperietoare electorală a lui Netanyahu), a schimbat şi natura relaţiilor cu principala comunitate din diaspora evreiască, cea din SUA. Moştenirea religioasă şi pragmatismul au fost întotdeauna valori care s-au echilibrat în comunitatea israeliană. Iar acest echilibru este nevoie, probabil, să fie reconfirmat la anumite intervale istorice.

Viitorul sună complicat

Mai departe, primul pas oficial va fi făcut duminică, prin declanşarea consultărilor cu preşedintele Reuven Rivlin. Neoficial, acesta le-a solicitat deja celor doi lideri, pe timpul ceremoniei desfăşurate joi în memoria fostului premier şi preşedinte al Israelului, Shimon Peres, să găsească o soluţie cât mai curând posibil pentru un nou guvern.

Soluţia există, a fost impusă chiar de condiţionările pre şi post electorale ale lui Avigdor Lieberman, şi se numeşte „coaliţia naţională”. Ea a fost îmbrăţişată imediat de către liderii Kahol Lavan, iar către faza finală a numărării voturilor, când ecartul dintre Likud şi coaliţia generalilor se dusese deja la două mandate, şi de către Benjamin Netanyahu. Este soluţia agreată şi de electorat. Conform lui Gantz, 80% din abordările politice ale principalelor două formaţiuni politice sunt similare. Dar... există câteva mici probleme, care pot răsturna acest scenariu:

● Gantz a declarat că acceptă o coaliţie cu Likud dar fără Netanyahu. Premierul şi-a asigurat, prin semnătură, loialitatea întregii liste a candidaţilor partidului. Vor continua aceştia să-l sprijine în continuare?;

● dacă se acceptă principiul rotaţiei la conducerea guvernului, chiar şi cu Netanyahu în fruntea Likud, cine va fi primul? Pentru Netanyahu, cu perspectiva „întâlnirii” din octombrie cu procurorul general, orice altă variantă decât a primei părţi a mandatului va fi o înfrângere. Pentru Gantz, potenţialul câştigător al alegerilor, orice altă variantă decât conducerea de la început a executivului va fi o înfrângere. Şi, problemă suplimentară, cum se va rezolva în Alianţa Albastru şi Alb această situaţie, acolo fiind deja convenit un mecanism rotaţional între cei doi lideri, Gantz şi Lapid?;

● Netanyahu vrea să intre în coaliţie la pachet cu partidele religioase cu care Likud este aliat. Este ceea ce Avigdor Lieberman a afirmat că nu acceptă. Cine va fi cel sacrificat pe altarul „interesului naţional”?;

 ● dacă se realizează o înţelegere între cele două mari formaţiuni politice, împreună având 64 de mandate, cu 3 mai mult decât cele necesare, va mai fi nevoie de „balamale” pentru noul executiv?

Aceasta din urmă e mai puţin o problemă, cât o potenţială consecinţă colaterală în cazul în care cei doi „B” ai politicii israeliene ajung la un acord. O altă consecinţă colaterală ar putea fi şi premiera ca liderul opoziţiei să devină Ayman Odeh, liderul Listei Unite, pro-arabii israelieni. Chiar şi simbolic, prin faptul că această formaţiune va cea mai mare rămasă în afara guvernării.

Scenariile pentru un nou executiv sunt mult mai multe, dar ele presupun ca loialităţile de stânga sau de dreapta să intre în zona gri, a nevoii de „stabilitate pentru interesul ţării”. Netanyahu a mai condus guverne în care au existat formaţiuni de stânga, iar Gantz  este în fruntea unei alianţe de centru dreapta care nu exclude, astfel, cooperarea cu partidele aflate printre fidelii Likud.

Duminică încep consultările cu preşedintele Rivlin. Invitaţiile au fost trimise de şeful de cabinet, încă de joi. Partidele chemate la discuţii vor transmite numele celui pe care îl doresc să primească primul mandat de negociere. Deocamdată singurul nume anunţat (de către Avigdor Lieberman, dar nu foarte public, prin consilieri) este cel al lui Gantz. Se prefigurează astfel 5 nominalizări pentru Gantz şi 4 nominalizări pentru Netanyahu.

Marţi, preşedintele poate anunţa candidatul propus pentru a încerca realizarea unei coaliţii de guvernare. Candidatul are la dispoziţie şase săptămâni pentru a veni în faţa Knesset-ului cu o propunere de executiv.

Dacă nu reuşeşte, preşedintele mai poate propune un alt candidat. Acesta va avea la dispoziţie 28 de zile pentru a forma un cabinet şi a-l aduce în faţa parlamentului.

Dacă nici acesta nu reuşeşte, ne vedem în februarie!