Alegerile parlamentare din Iran. Viitorul preşedintelui Rouhani sună complicat

Structura de putere în Iran

În Republica Islamică, puterea revine, în cele din urmă, liderului suprem, care dispune de dreptul de veto în toate problemele de interes ale statului şi are autoritatea de a-l demite pe preşedinte. În timp ce, teoretic, Adunarea Experţilor îl poate demite pe liderul suprem în condiţiile în care activitatea acestuia este contrară sistemului islamic şi intereselor lui, acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. Toţi candidaţii la alegerile prezidenţiale, parlamentare şi pentru Adunarea Experţilor sunt validaţi de Consiliul Gardienilor Constituţiei, instituţie puternic influenţată de liderul suprem, care numeşte jumătate din membrii acesteia. Consiliul este, de asemenea, însărcinat cu revizuirea oricărei legi adoptate de Parlament pentru a se asigura că aceasta este conformă cu Constituţia şi principiile islamice.

În pofida tendinţelor autoritariste consacrate de această configuraţie instituţională, menită să protejeze natura islamică a republicii, participarea la alegeri a fost anterior semnificativă. Chiar dacă participarea la alegerile prezidenţiale a fost întotdeauna mai mare, peste 62% din cetăţenii cu drept de vot au participat şi la ultimele alegeri pentru Majlis.

Ori de câte ori iranienii au votat pentru un preşedinte reformist, procesul de verificare şi validare a candidaţilor de către Consiliul Gardienilor a căutat să asigure că reformiştii vor accede în număr restrâns în următorul parlament. În timp ce numeroşi reformişti au decis să nu se înscrie la alegerile de săptămâna viitoare, peste jumătate din candidaţii care s-au înregistrat nu a trecut procesul de verificare al Consiliului, inclusiv 90 de membri actuali ai Majlis.

Speranţe care s-au pierdut

Înaintea alegerilor parlamentare de vinerea viitoare, deziluzia este larg răspândită în rândul alegătorilor iranieni. Acordul nuclear pe care Teheranul l-a încheiat în 2015 mai stă agăţat doar de un fir, iar economia este afectată de sancţiuni americane fără precedent. În întreaga ţară, forţele de securitate s-au confruntat cu protestatarii nemulţumiţi de condiţiile economice şi politice. Deşi Iranul şi SUA au reuşit să depăşească momentele critice care le-au adus în pragul războiului, tensiunile rămân la un nivel ridicat.

Susţinătorii preşedintelui Hassan Rouhani, conservatori moderaţi şi reformişti, sunt epuizaţi, frustraţi şi din ce în ce mai lipsiţi de speranţă. Mulţi dintre ei ar putea să aleagă să rămână acasă mai degrabă decât să participe la scrutinul din 21 februarie, în condiţiile în care majoritatea din cele 290 de locuri din Parlament par a fi deja destinate conservatorilor prin procesul de selecţie a candidaţilor. În schimb, evoluţiile din ultimii doi ani au favorizat fracţiunile politice conservatoare din Iran, care îl învinovăţesc pe preşedintele Hassan Rouhani, un politician ales pentru prima dată în 2013 şi care a promovat o agendă a reformelor economice şi a unei potenţiale reduceri a tensiunilor cu SUA pentru scoaterea din izolare şi dezvoltarea ţării, pentru eşecul de a îndeplini ceea ce a promis.

Situaţia este în contrast puternic cu ultimele alegeri din Iran (prezidenţiale, în 2017), când Rouhani a câştigat un al doilea mandat de preşedinte. Chiar dacă iranienii erau neliniştiţi de politica ce urma să fie adoptată de noua administraţie a preşedintelui Donald Trump, a existat un curent larg de optimism în rândul susţinătorilor lui Rouhani că Iranul ar putea folosi în continuare Acordul nuclear pentru a-şi reabilita economia şi dezvolta relaţiile diplomatice cu Washingtonul, îndepărtând spectrul războiului. Însă nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Administraţia Trump s-a retras unilateral din Acordul nuclear, în 2018, a re-impus sancţiuni dure şi a adoptat altele noi la adresa Teheranului. Banca Mondială estimează o contractare cu 9% în 2019 a  economiei Iranului şi prognozează o creştere zero pentru acest an şi un procent pentru 2021, deşi sancţiunile suplimentare ar putea să diminueze această proiecţie.

Schimbări în percepţia populaţiei

Tulburările din ultimele trei luni au pus şi mai multă presiune asupra Administraţiei Rouhani, ridicând mizele înaintea votului de săptămâna viitoare. În noiembrie anul trecut, decizia guvernului de a reduce subvenţiile la combustibil a provocat proteste în întreaga ţară. Forţele de securitate au reacţionat cu brutalitate, peste 300 de persoane fiind ucise, potrivit Amnesty Internaţional.

În ianuarie a.c., starea de spirit a populaţiei s-a schimbat dramatic ca urmare a uciderii generalului Qassem Suleimani, comandantul Forţei Quds (forţe de elită a Corpului Gărzilor Revoluţionare Islamice din Iran / CGRI care desfăşoară operaţiuni în afara graniţelor ţării), pe Aeroportul Internaţional Bagdad, într-un atac cu dronă ordonat de preşedintele american. Deşi Administraţia Trump a catalogat oficial CGRI ca grup terorist în 2019, mulţi iranieni îl văd pe Suleimani ca pe un erou de război care a luptat împotriva organizaţiei teroriste ”Statul Islamic în Irak şi Levant” şi a ajutat la ţinerea grupului salafisto-jihadist departe de graniţele Iranului. Într-o afişare a unităţii naţionale care, altfel, ar fi fost puţin probabilă în urma protestelor anterioare, un număr impresionant de persoane au participat la procesiunile funerare ale lui Suleimani. Uciderea lui Suleimani a sporit, de asemenea, sprijinul popular şi al conducerii politice pentru o poziţie de confruntare mai accentuată cu SUA, materializată în scurt timp prin lansarea a zeci de rachete balistice asupra bazelor militare din Irak care găzduiesc trupe americane.

La doar câteva ore după riposta iraniană, un alt eveniment i-a tulburat pe iranieni: doborârea accidentală a avionului ucrainean şi moartea celor 176 de persoane de la bord, mare parte conaţionali. A fost nevoie de trei zile pentru ca CGRI să-şi admită responsabilitatea într-o scuză televizată... Dar şi guvernul a susţinut în acelaşi timp că avionul s-a prăbuşit din cauze tehnice!

Iar protestatarii s-au revărsat din nou pe străzile oraşelor iraniene, înfuriaţi de încercările de ascundere a adevărului...

Drumul spre urne

Vinovaţi sau nu, din greşeală sau neputinţa de a acţiona altfel, reformiştii decontează toată această situaţie. Mulţi dintre susţinătorii iniţiali ai lui Rouhani i-au acuzat pe candidaţii aleşi la ultimul scrutin parlamentar (2016) că nu au făcut mai mult pentru a-i proteja pe protestatari în noiembrie şi i-au făcut responsabili pentru uciderea acestora, luând în considerare boicotarea alegerilor. Între timp, este probabil ca susţinătorii fracţiunilor relativ radicale, mobilizaţi de asasinarea lui Suleimani şi opoziţia faţă de Rouhani, să se îndrepte în valuri spre urne.

Întrucât nu există observatori internaţionali sau neutri la alegerile din Iran, statisticile furnizate de guvern privind nivelul de participare publică nu vor putea fi de încredere. Jurnaliştii străini vor fi admişi doar în zone special desemnate, în care se poate regiza uşor o imagine a secţiilor de votare aglomerate. Prognozele vehiculate în mass-media privind prezenţa la vot converg spre ideea unei participări reduse a alegătorilor, având în vedere protestele recente, precum şi nemulţumirea generală privind corupţia şi situaţia economică în deteriorare.

Victorie probabilă a conservatorilor

Conservatorii au beneficiat întotdeauna cel mai mult de participarea scăzută a cetăţenilor la vot. Ei speră într-un boicot al susţinătorilor reformiştilor şi mizează pe participarea milioanelor de oameni care au ieşit în stradă, fără precedent, pentru a-l jeli pe Suleimani. Tabăra reformistă, pe de altă parte, are o poziţie diferită. Multe dintre personalităţile lor recunoscute nu au reuşit / nu au dorit să se înregistreze la alegeri, iar altele au fost descalificate prin procesul de validare al Consiliului Gardienilor Constituţiei.

Acţiunile / măsurile adoptate până acum sugerează faptul că liderul suprem, ayatollahul Ali Khamenei, ar fi decis deja componenţa noului parlament pe baza nominalizărilor propriilor loialişti. Pe de altă parte, preşedintele Rouhani şi susţinătorii săi au realizat deja mai de mult că proprii candidaţi vor fi eliminaţi din viitoarea componenţă a parlamentului. Drept urmare, Rouhani nu are decât varianta exercitării de presiuni asupra lui Khamenei, prin Ministerul de Interne, responsabil de organizarea şi controlul alegerilor, ameninţând că va anunţa numărul real de participanţi. Speculând practica uzitată de a spori numărul de participanţi la alegeri, Rouhani are posibilitatea de a-şi asigura mai multe locuri în următorul parlament pentru susţinătorii săi. Însă nu va mai avea majoritatea...

Pe de altă parte, atât Khamenei, cât şi Rouhani, probabil îşi amintesc protestele din noiembrie anul trecut şi ianuarie a.c., care au contestat întregul regim şi s-ar putea să existe încă în stare latentă. Din acest motiv, toţi oficialii regimului (reformişti sau conservatori) sunt profund preocupaţi de situaţie şi adoptă o poziţie calculată în ceea ce priveşte alegerile.

În plus, odată cu îndepărtarea de momentul revoluţiei islamice, pare să fie din ce în ce mai clar că legitimitatea regimului s-a diminuat şi iranienii nu mai sunt dispuşi să participe la spectacole electorale. Liderul suprem este forţat să acţioneze,  dar situaţia explozivă din societatea iraniană nu îi permite lui Khamenei să ia decizii evident represive. Extinderea mişcărilor sociale şi a protestelor alimentate de creşterea costurilor şi inflaţiei, precum şi sporirea sancţiunilor sunt câteva dintre motive şi exemple.

În concluzie, cel mai probabil participarea la vot va fi “însemnată”, însă conservatorii vor controla Majlis-ul…

Viitorul lui Rouhani – de la demitere la demisie

În timp ce configuraţia Majlis-ului nu va determina în mod substanţial direcţia viitoare a Iranului (aceasta rămâne în mâinile liderului suprem), o tabără parlamentară conservatoare majoritară ar putea prezenta o ameninţare majoră pentru preşedintele Rouhani. Până acum, susţinătorii acestuia au avut o majoritate directă în Majlis. Dar retragerea SUA din Acordul nuclear şi re-impunerea sancţiunilor au fost o lovitură puternică asupra preşedinţiei sale. Chiar şi unii reformişti i-au cerut demisia lui Rouhani pe motivul gestionării greşite a mai multor crize: economia eşuată, corupţia, problemele de securitate şi, nu în ultimul rând, majorarea preţurilor la benzină, măsură care a generat cea mai puternică nemulţumire politică pe care Iranul a cunoscut-o de la revoluţie.

Întoarcerea conservatorilor la controlul absolut al legislativului l-ar putea pune pe Rouhani în pericol de a fi pus sub acuzaţie şi demis din funcţie de către Majlis, la fel ca primul preşedinte ales al Republicii Islamice, Abolhassan Banisadr. Deşi Banisadr avea legături strânse cu ayatollahul Ruhollah Khomeini, liderul suprem la acea vreme, Khomeini a susţinut totuşi acuzaţiile împotriva lui Banisadr, din cauza încercărilor acestuia de a reduce puterile tot mai mari ale Gărzii Revoluţionare. care l-au pus în contradicţie cu clericii conducători.

Dar Rouhani s-a distanţat din ce în ce mai mult în public de liderul suprem actual, ayatollahul Khamenei, şi a criticat Consiliul Gardienilor Constituţiei. În ultimele sale discursuri şi-a arătat frustrarea faţă de Consiliu şi prerogativele acestuia de validare a candidaţilor, subliniind că alegerea a devenit de fapt o numire. Unele voci ale administraţiei sale solicită alegeri libere, fără procesul de verificare a candidaţilor de către Consiliu, aşa cum a fost cazul la primele alegeri după revoluţie, când Banisadr a câştigat preşedinţia. Altele solicită chiar ca Rouhani să iniţieze o reformă a puterilor Consiliului. Astfel de cereri nu pot schimba prea multe, nu pentru că sunt inutile, ci pentru că membrii Consiliului au mandatul de a revizui toată legislaţia nouă emisă de Parlament. Chiar dacă Rouhani ar primi un astfel de proiect de lege aprobat înainte ca noul Majlis să fie învestit în luna mai, acesta ar fi, fără îndoială, blocat de acelaşi Consiliu ale cărui prerogative încearcă să le restricţioneze. Până la urmă, Rouhani critică un sistem electoral menit să asigure continuarea cu succes a Republicii Islamice - acelaşi sistem care l-a făcut preşedinte.

Problema depăşeşte însă nemulţumirea politică a lui Rouhani. Deşi au fost lupte de putere între liderul suprem şi preşedinte şi în trecut, situaţia actuală este diferită deoarece Rouhani a fost considerat anterior un candidat pentru a deveni următorul lider suprem. Există încă o şansă slabă de a se întâmpla, în ipoteza în care Khamenei (grav bolnav) ar muri în timp ce Rouhani este încă preşedinte, acesta având autoritatea de a asigura prerogativele liderului suprem până când Adunarea Experţilor va alege un succesor. La urma urmei, acesta este modul în care Khamenei însuşi a devenit lider suprem: el a fost preşedinte la moartea lui Khomeini.

Din aceste motive, un Majlis conservator ar putea acţiona rapid pentru a-l demite pe Rouhani...

Solicitări pentru ca Rouhani să demisioneze au fost auzite pentru prima dată după protestele din decembrie 2017 şi apoi propagate de conservatori până când Khamenei a intervenit şi a exclus un astfel de curs. Reformiştii au fost însă cei care au adus din nou în discuţie, în primăvara anului trecut, varianta unei posibile demisii a lui Rouhani.

Dat fiind pierderea încrederii publice, demonstrată de proteste, Rouhani ar fi trebuit să demisioneze şi să solicite noi alegeri atât pentru preşedinte, cât şi pentru parlament. Dacă demisia lui va fi respinsă, atunci ar trebui să i se dea o mână liberă pentru a-şi urmări obiectivele. Dar acest scenariu este încă puţin probabil...

După alegeri, evoluţii previzibile

Un nou parlament controlat de conservatori ar putea prevesti o schimbare similară la viitoarele alegeri prezidenţiale din 2021. Cu excepţia cazului în care Republica Islamică va aduce schimbări structurale fundamentale şi va revizui politicile strategice actuale, protestele vor reveni la scară mai mare pentru a submina întreaga legitimitate, culminând cu răsturnarea sau prăbuşirea ei.

Fără îndoială, anul 2020 va fi un an dificil pentru economia şi politica iraniană, poate mai dur decât 2019. Prin urmare, coordonatele rămân aproape aceleaşi...