Alegerile locale din Turcia / Cine câştigă Istanbulul, câştigă Turcia

În Turcia fiecare rundă de alegeri devine referendum • Un semnal politic pentru următorii patru ani • O campanie electorală pentru „supravieţuirea naţională” • Mesajul purtătorului de cuvânt • Ce urmează? 

În Turcia fiecare rundă de alegeri devine referendum

...nu de ieri, alaltăieri, ci începând cam din anul 1994, de când preşedintele actual, Recep Tayyip Erdogan, a câştigat primul său mandat de primar al oraşului Istanbul şi a fost propulsat pentru scena politică naţională. Orientarea sa politică nouă, de promovare a valorilor islamice într-un stat declarat secular de însuşi fondatorul său şi al Turciei moderne, precum şi modelul economic ales, o economie de piaţă în sprijinul marilor proiecte, au produs puternice schimbări interne, au avut parte atât de adeziuni în masă, cât şi de contestări asemenea. Pe măsură ce Erdogan şi-a impus autoritatea în Turcia, fiecare consultare electorală a devenit una personalizată, de măsurare a încrederii publice în orientarea promovată de primarul Erdogan, de premierul Erdogan, de preşedintele de astăzi, şi de ieri, al Turciei, desigur Erdogan. Astfel că şi aceste alegeri locale, desfăşurate duminică, 31 martie, la doar un an după asumarea mandatului prezidenţial cu puteri extinse, conform amendamentelor constituţionale aprobate în anul 2018, au fost despre reprezentare locală, dar, în acelaşi timp, şi despre un vot de încredere în politicile preşedintelui Turciei. Ultima ocazie, până la următoarele alegeri din anul 2023, pentru alegătorii turci de a transmite ceva liderului lor. Conform rezultatelor, încă parţiale la acest moment, mesajul nu este cel asteptat la  Ak Saray / Palatul Alb, palatul prezidenţial din Ankara.

O campanie electorală pentru „supravieţuirea naţională”

Pentru că ultimii ani au fost sub semnul unor schimbări destul de dramatice în economia turcă, cu o inflaţie record, dar şi cu un şomaj în creştere, mesajele electorale ale Coaliţiei Poporului (formată din Partidului Justiţiei şi Dezvoltării, al preşedintelui Erdogan, şi Partidul Mişcarea Naţionalistă, condusă de Devlet Bahçeli) s-au orientat către obişnuitele teme naţionaliste, de acuzare a opoziţiei de pactizare cu „teroriştii”, de prezentare a alegerilor ca un moment decisiv pentru „supravieţuirea ţării”. Candidaţii principali ai opoziţiei au fost acuzaţi de fapte produse anterior alegerilor şi ameninţaţi - cazul ilustrativ este cel al câştigătorului alegerilor din Ankara, Mansur Yavaş – că este posibilă invalidarea mandatului acestora, practică deja exersată anterior de autorităţile turce.

Opoziţia, formată în primul rând de Coaliţia Naţiunii (Partidul Republican al Poporului, condus de Kemal Kılıçdaroğlu, împreună cu Partidul Binelui, fondat de Meral Akşener) a răspuns, criticând guvernul pentru măsurile economice cu impact negativ în dezvoltarea ţării, pentru utilizarea discreţionară a fondurilor publice şi pentru corupţia în creştere.

Într-o ţară unde presa este controlată în proporţie de 95% de către executiv, mesajul opoziţiei a plecat cu un handicap major, atenuat însă de realitatea cotidiană a unor probleme economice care sunt resimţite mai ales la nivelul alegătorului urban. Măsurile cu iz electoral luate direct de către preşedinte, de a combate lipsa unor produse agricole în marile oraşe (numai în Ankara şi Istanbul au fost create 150 de pieţe volante, cu preţuri reduse la principalele alimente), nu au putut surmonta percepţia, înregistrată şi de publicaţii occidentale, că „preţul cepei” ar putea conta aritmetica electorală.

Preşedintele a plusat în campania electorală prin utilizarea materialelor video înregistrate pe timpul atacului terorist de la Christchurch, Noua Zeelandă, şi cu trimiteri la victoria de la Gallipoli, din anul 1915, cea care a permis, ulterior, ascensiunea lui Kemal Atatürk, pentru a demonstra că există un sentiment anti-musulman, prin extensie şi anti-turc, în anumite state, ceea ce a atras şi reacţii negative internaţionale.

Un semnal politic pentru următorii patru ani

Următoarele alegeri vor fi abia peste patru ani. De aceea, votul alegătorilor turci a fost unul încărcat de semnificaţii, cât să ţină politicienii aproape de probleme cetăţenilor pentru această lungă perioadă. În ce măsură s-a reuşit acest lucru, vom vedea în perioada următoare. Deşi, la ora la care se scriu aceste rânduri, încă se numără voturile contestate sau cele declarate nule, rezultatele arată că opoziţia a înregistrat importante câştiguri mai ales la capitolul simbolistică politică, prin victorii în marile oraşe ale ţării, în timp ce puterea şi-a menţinut procentul de voturi obţinut la alegerile de anul trecut. Victoriile opoziţiei la Ankara şi Istanbul (unde încă se numără voturile) ar putea fi anulate de executiv prin măsuri administrative, dar ele au transmis deja mesajul că sistemul politic din Turcia funcţionează încă în limitele jocului democratic. Dacă aceste măsuri nu vor apare, iar victoria de la Istanbul a lui Ekrem İmamoğlu va fi confirmată, pierzătorul fiind chiar un fost prim ministru al Turciei, Binali Yıldırım, opoziţia va beneficia de un puternic start pentru viitoarele alegeri, chiar dacă ele trebuie să mai aştepte încă patru ani. De câştigat ar putea avea şi preşedintele Erdogan care ar mai pune în surdină din criticile interne şi, mai ales, internaţionale, privind autoritarismul regimului său. Dacă...

Altfel, avem următoarele evoluţii şi rezultate electorale:

• s-a demonstrat că alianţele electorale funcţionează bine, mai ales în cazul opoziţiei. Preluând modelul implementat de Erdogan, care a avut nevoie de o alianţă pentru a obţine, din primul tur, 50% din voturi la alegerile prezidenţiale de anul trecut, opoziţia a reuşit să acţioneze unită mai ales în marile oraşe, să sprijine candidaţi unici şi astfel să câştige în circumscripţii unde partidul lui Erdogan era la putere de decenii, cazul Ankarei, în primul rând;
• victoria de la Ankara a lui Mansur Yavaş întrerupe o perioadă de 25 de ani de guvernare locală a partidului de la putere şi este importantă şi pentru că Ankara, al doilea oraş al ţării, este inima Anatoliei, regiunea din care vin majoritatea votanţilor preşedintelui Erdogan. Desigur, Yavaş nu va avea un debut uşor în noua poziţie, pentru care a candidat deja a treia oară, fiind deschis deja un dosar penal pe numele lui;
• Partidul Republican al Poporului a recucerit zona sa electorală consacrată, provinciile de pe coasta Mării Egee şi Mării Mediterane, obţinând controlul, împreună cu partenerul său de coaliţie, Partidul Binelui, în o serie de lungă de localităţi importante, Adana, Antalya, Mersin, İzmir, Muğla, Çanakkale, Tekirdağ şi Edirne. La İzmir, fief tradiţional al partidului, diferenţa de voturi a fost de 20%, deşi puterea a dislocat în campania electorală locală un fost ministru. În total, 20 de provincii (dintr-un total de 81) sunt adjudecate de acest partid, cu şapte mai mult decât la alegerile locale anterioare;
• Partidul Justiţiei şi Dezvoltării şi partenerul său, Partidul Mişcarea Naţionalistă, au câştigat, aşa cum era de aşteptat, Anatolia Centrală şi Est, în total 52 de provincii. Alianţa dintre cele două formaţiuni politice nu s-a dovedit foarte utilă pentru partidul lui Erdogan, care a înregistrat pierderi (11 capitale provinciale),  unele chiar în defavoarea aliatului său (care a crescut de la opt mandate provinciale la 12);
• Partidul Democratic al Poporului, kurd, a rămas puternic în sud – estul Turciei, deşi rezultatele sale nu au fost foarte bune într-o zonă unde se votează mai ales pe criterii etnice. Strategia sa electorală a aavut două componente:

• facilitarea victoriei opoziţiei în marile oraşe din vestul ţării, prin neînscrierea în campanie a propriilor candidaţi. Electoratul kurd din Ankara şi Istanbul s-a dovedit hotărâtor pentru victoriile opoziţiei;
• obţinerea victoriei de către proprii candidaţi în provinciile cu populaţie kurdă semnificativă. Aici s-au înregistrat şi eşecuri în unele localităţi în care foştii primari kurzi au fost îndepărtaţi de către autorităţi, iar unii din cei numiţi administrativ au demonstrat, cu sprijinul executivului, desigur, că pot rezolva mai bine problemele locale;

• cooperarea dintre opoziţie şi principalul partid al minorităţii kurde nu a fost una explicită, mai ales că ramura reprezentată de Partidul Binelui este una naţionalistă, aşa cum se întâmplă şi în alianţa aflată la guvernare, unde Partidul Mişcarea Naţionalistă îşi respectă titulatura. Politicienii kurzii au ales doar răul mai mic pentru comunitatea pe care o reprezintă, alegerea fiind pur conjuncturală. Aceasta nu a împiedicat Coaliţia Poporului, la guvernare, să cheme alegătorii la vot pentru „supravieţuirea naţională” şi să acuze Coaliţia Naţiunii de cooperare cu „teroriştii”.

Mesajele electorale alarmiste au invocat, desigur, şi „puterile străine” care acţionează împotriva statului turc, a unităţii şi frontierelor sale. Două decenii de retorică de acest gen par, însă, a fi fost destul pentru un procent important din electoratul turc, mai ales cel din regiunile mai dezvoltate ale ţării, iar acesta pare a fie principalul mesaj transmis de electoratul turc pentru liderii actuali ai ţării.

Ce urmează?

Deocamdată, continuarea numărării voturilor. Datorită contestaţiilor depuse de Partidul Justiţiei şi Dezvoltării, la Istanbul încă se numără voturile. Şi nu numai. Conform preşedintelui Consiliului Electoral Suprem, judecătorul Sadi Güven, au fost contestate rezultatele alegerilor în 30 de oraşe, 51 de capitale de provincie, 922 de districte. Analiza acestor contestaţii, numărarea sau nu a voturilor, vor duce momentul anunţării rezultatelor finale cel mai devreme în jurul datei de 11 aprilie.

Eliberat de presiunea campaniei electorale, în care a făcut un adevărat tur de forţă, cu mitinguri electorale aproape in fiecare zi, preşedintele Erdogan ar putea decide adoptarea de măsuri de austeritate necesare pentru scăderea inflaţiei, dar şi reducerea tensiunilor cu partenerii occidentali, în primul rând cu SUA. Cele două problematici se completează şi o demonstrează scăderea bruscă a cotaţiei lirei turceşti, urmare a anunţului Pentagonului de suspendare a furnizării a unor echipamente militare din contractul Turciei pentru achiziţionarea avioanelor  F-35 Joint Strike Fighter.

Momentul acestui anunţ este probabil întâmplător, dar nu de întâmplare poate fi vorba atunci când, urmare a neîncrederii investitorilor străini, mai ales occidentali, sumele venite din afara ţării sunt din ce în ce mai reduse. Iar încrederea externă nu va fi câştigată dacă, în urma contestaţiilor depuse de Partidul Justiţiei şi Dezvoltării, o parte din candidaţii opoziţiei, declaraţi sau prefiguraţi iniţial drept câştigători ai alegerilor, vor pierde această poziţie.

Chiar şi dacă nu se va întâmpla acest lucru, aleşii din partea opoziţiei vor afla curând cum arată coabitarea cu un preşedinte căruia nu-i plac eşecurile.

Şi mai urmează Siria. La un miting electoral susţinut la Istanbul, preşedintele Erdogan a declarat: „Vom rezolva problema Siriei (operaţia împotriva forţelor kurde din nordul Siriei, n.n.) în teren, dacă este posibil, şi nu la masă (de negocieri, n.n.). Va fi prima sarcină după alegeri”.

Aşa cum declara, într-un mesaj pe twitter, purtătorul de cuvânt al preşedinţiei turce, İbrahim Kalın, anul 2023 este încă departe iar cei care prezic începutul sfârşitului pentru Erdogan greşesc profund: „Partidul a câştigat 44,3% din voturi iar coaliţia 51,6%. Mandatul lui Erdoğan este până în 2023. Fără alte alegeri. Unii ne servesc din nou povestea începutului sfârşitului pentru Erdoğan. Nu vor învăţa niciodată”. Şi Kalın a continuat: „Încetaţi prezentarea propriilor dorinţe drept fapte şi analize”.

Analiză a fost până aici.

Acum un  fapt: numărul suporterilor pe Twitter ai candidatului opoziţiei la Istanbul, Ekrem İmamoğlu, era cu o zi înainte de alegeri de 380.000. După două zile a depăşit 1 milion.

Dar şi o întoarcere la anul 1994, când actualul preşedinte Erdogan, atunci în vârstă de 40 de ani, câştiga alegerile locale din Istanbul cu un rezultat de 25,19%, din voturi, 973.704 în total. Desigur, într-un alt sistem electoral. Ekrem İmamoğlu, probabil viitorul primar al Istanbulului, are acum 49 de ani, a obţinut 4.159.650 de voturi, cu 28.000 mai multe decât candidatul sprijinit de Erdogan, reprezentând 48.79 % din total, faţă de 48.51%. Mai erau de numărat 0,25% din voturi.

Poate de aceea, în vizita făcută la Anıtkabir / Mausoleul fondatorului statului turc, Mustafa Kemal Atatürk, İmamoğlu  a semnat, în cartea de onoare cu titulatura İstanbul Büyükşehir Belediye Başkanı / Primar al Municipalităţii Metropolitane Istanbul.

Cine câştigă Istanbulul, câştigă Turcia. Iar până la alegerile următoare mai sunt doar patru ani.