Alegeri în Republica Moldova: poate visul european să continue?

* (O analiză pentru Monitorul Apărării şi Securităţii -MAS - de Andi Cristea, europarlamentar S&D, vicepreşedinte al Comisiei pentru Politică Externă - AFET a Parlamentului European, preşedinte ale Delegaţiei Parlamentului European la Comitetul Parlamentar de Asociere Uniunea Europeană- Republica Moldova)

La 10 ani de la lansarea Parteneriatului Estic, a cărui definiţie negativă este că nu reprezintă politica de extindere a Uniunii Europene, ne îndreptăm atenţia cu interes, precum în 2014, la alegerile parlamentare din 24 februarie din Republica Moldova. Privim cu interes şi cu speranţa că drumul spre vest al Republicii Moldova nu este reversibil. Procesul “asocierii politice şi integrăriieconomice” cu UE reprezintă în sine o provocare pentru Chişinău, de a se integra în sistemul european fără a avea la îndemână instrumentul aderării la UE.

În 2014 Republica Moldova era primul stat din Parteneriatul Estic care obţinea liberalizarea regimului de vize UE pentru cetăţenii săi. În acelaşi an, primul ministru Iurie Leancă semna la Bruxelles Acordul de Asociere şi Acordul de Liber Schimb cu UE care reprezenta din punct de vedere politic un nivel superior al relaţiilor politice cu Bruxelles-ul, iar din punct de vedere economic, în esenţă, eliminarea taxelor vamale. Dacă în 2014 aproximativ doua treimi din comerţul Republicii Moldova se realiza cu estul, în 2019, două treimi din comerţul amintit se realizează peste Prut, cu UE, cu Romania pe primul loc.Ar mai fi de menţionat ca la momentul actual, Comisia Europeană are propuneri care vizează Republica Moldova în ceea ce priveşte dezvoltarea viitoare a reţelei de autostrăzi europene, TEN-T. Au fost evoluţii pozitive, însăîntr-o lume în care percepţia contează mai mult decât realitatea, scandalul furtului miliardului a devenit elementul central din orice discuţie referitoare la Republica Moldova.

Republica Moldova este pentru UE unul din cele 16 state cuprinse în politica europeană de vecinătate - un partener, alături de care Bruxellesul doreşte să construiască şi să consolideze valorile europene consacrate – domnia legii, drepturile omului, independenţa justiţiei, lupta împotriva corupţiei etc. Dacă pentru Bruxelles, Republica Moldova este un partener si un stat asociat cătrecare au curs în ultimii zece de ani finanţări de peste o sută de milioane de euro, pentru Federaţia Rusă, ar reprezenta mai degrabă un teritoriu cu valoare de întrebuinţare geopolitică, unde taxele vamale sunt introduse peste noapte pentru a pedepsi orientarea pro-europeană, o zona tampon unde proiectul nu poate fi altul decât conservarea status-quo-ului actual, de ţară între doua sisteme.

Pentru România, Republica Moldova este şi va rămâne cel de-al doilea stat românesc pentru care o majoritate a românilor simt încă, din fericire, o datorie, având în vedere filonul identitar comun. Datoria istorică este dublată de un interes legitim, specific tuturor statelor de pe acest pământ, ca la graniţa lor, lucrurile să fie stabile, predictibile, şi potenţialul de surprize neplăcute sau provocări (graniţa de sârmă ghimpată sau expulzarea ambasadorului) să fie minim, într-o regiune unde conflictele îngheţate şi anexarea unilaterală de teritorii sunt o realitate.

Cetăţenii Republicii Moldova votează pentru un nou Parlament pe 24 februarie

Spre deosebire de 2014 când cei 101 deputaţi au fost aleşi pe listele partidelor, anul acesta jumătate din candidaţi sunt aleşi uninominal, iar cealaltă jumătate pe liste de partid, aşa cum se întâmplă şi în Germania.Noutatea sistemului electoral, mai precis alegerea pe colegii uninominale, are potenţial să producă rezultate surprinzătoare prin contrast cu rezultatele votului pe listă, unde cetăţenii votează partide, pe principiul – votam gospodarul, nu politicianul. Altfel spus, resursele organizaţionale şi umane ale partidelor vor influenta rezultatul în colegii uninominale, şi aici avantajul este al partidului aflat la guvernare, cu cel mai mare număr de primari.

Sondajele ne indică cu probabilitate sporită (episoadele când rezultatele au infirmat cercetările cantitative sunt numeroase) că în Parlamentul următor vor intra trei mari blocuri electorale:

– PSRM, partidul preşedintelui Dodon, care a fost în 3 ani o singură datăla Bruxelles şi de aproape 20 de ori la Moscova;

- Partidul Democrat condus de Vlad Plahotniuc, deţine majoritatea actualăşi guvernarea prin premierul Pavel Filip (Partener PES);

- Blocul electoral ACUM – Maia Sandu şi Andrei Năstase, aşa numita opoziţie anti-oligarhică (Partener PPE).

Conform sondajelor, PSRM ar lua cele mai multe mandate, însă majoritatea în parlament se va realiza foarte probabil, prin alianţa dintre oricare două blocuri electorale din cele trei.

Pentru cei obişnuiţi să gândească în clivajul geopolitic pro-europeni / pro-ruşi, faptul că există o retorică acerbă oligarhie (Plahotniuc) – opoziţie anti-oligarhică poate reprezenta o surpriză, însă cheia de înţelegere trebuie căutată în instrumentarul războiului hibrid şi antieuropean utilizat şi perfecţionat din 2014 încoace.

Fără dubiu, încă o dată după 2009 şi 2014, opţiunea europeană însăşi este testată la vot. Din păcate, frontul pro-european este mai divizat ca niciodată, ceea ce dă muniţie PSRM - partidul preşedintelui Dodon.

Deşi normale în orice democraţie, atacurile si demonizările concurenţei politice sunt duse la paroxism peste Prut. Adesea, apelurile europene că nu trebuie depăşite anumite limite care să facă orice coaliţie ulterioară imposibilă,sunt trimise, din păcate, în derizoriu. Diferenţierea este importantă, dar şi mai important este contrastul comun cu PSRM.

Ultimii trei ani au adus mai multă linişte în politica moldovenească decât eram poate obişnuiţi. Unii văd şi partea rea din spatele acestei linişti, acuzândcontrolul. Pe de altă parte, mulţi ne aducem aminte de criza politică, socială şi economică din 2015 şi cu siguranţă nimeni nu îşi doreşte repetareaepisoadelor de instabilitate, si avem multe de enumerat – aprilie 2009, repetarea alegerilor din 2010, criza guvernamentală din interiorul Alianţeipentru Integrare Europeana din 2013 etc. Din 2014 până în 2016 Chişinăul a avut 6 premieri, cu tot cu cei interimari. Altfel spus, în istoria recentă, crizele au reprezentat mai degrabă regula decât excepţia.

În 2016, Guvernul Filip a venit la putere într-un context foarte complicat, şi are meritul de a fi stabilizat economic şi social ţara. Îndeplinirea foii de parcurs europene la finalul anului 2016, semnarea acordului cu Fondul Monetar International, deschiderea biroului de informare NATO la Chişinău, decizia din 2017 a Comisiei Europene de a oferi asistenţă macrofinanciară şi reluarea finanţărilor europene tăiate în 2015 sunt elemente pozitive clare care dovedesc existenţa voinţei politice în direcţia bună.

În 2018 am asistat, din păcate, la răcirea relaţiei cu UE, urmare a deciziei de anulare a alegerilor parţiale anticipate pentru primăria Chişinăului, câştigatede Andrei Năstase.

Evident, mai este mult până departe, iar Chişinăul are suficient de muncă pentru a avea instituţii puternice, o justiţie independentă, un mediu de afaceri şi o piaţă a muncii care să aducă venituri mai mari pentru cetăţeni. Ultimele reacţii din Parlamentul European faţă de guvernanţi au fost marcate şi de pasiunile politice (o majoritate în PE are partide-corespondent în opoziţie),dincolo de reproşuri legitime privind situaţia post-alegerile de la Chişinău.

Tensiunea dintre blocul ACUM şi PD, ca principali vectori ai proiectului european, are o istorie lungă şi efecte nu foarte încurajatoare. Ce s-a întâmplat în alegerile parţiale de la Chişinău a complicat şi mai mult ecuaţia.Cred însă că această campanie electorală, din februarie, trebuie să fie mai mult decât despre cine reprezintă mai bine publicul pro-european. Cu cât mai intensă este bătălia dintre cele două forţe, cu atât mai puţin se discută despre proiectul falimentar pe care îl propune PSRM. Până la urmă, scopul este acelaşi: împiedicarea socialiştilor pro-ruşi să pună mâna pe toată puterea şi să arunce la gunoi tot ce s-a realizat cu atâta muncă după revoluţia din 2009. Politica înseamnă şi compromis daca există "raison d'Etat".

Personal, îmi doresc să văd cum atât cei de la blocul ACUM, cât şi cei de la PD vin cu idei care să răspundă priorităţilor oamenilor care sunt similare cu cele din România; salarii, pensii, locuri de muncă, infrastructură, servicii publice de calitate, lupta împotriva corupţiei. Doar legând aceste probleme de măsuri concrete şi de cum poate Europa face lucrurile mai uşoare se poate depăşi sofisticata propagandă pro-rusă care pune în sarcina UE şi a politicienilor de această orientare toate problemele ţării.

O viziune pozitivă pentru Moldova şi contrastul cu socialiştii sunt ingredientele care pot reduce pericolul rusificării politice a Republicii Moldova. Nu este momentul discuţiei despre coaliţii post-electorale - pentru că, aşa cum arată sondajele de opinie, niciun partid nu poate obţine majoritatea de unul singur, dar nu ar fi rău ca declaraţiile să fie (mai) ponderate. Cuvintele grele pot deraia un proiect politic comun care înseamnă, în esenţă, bunăstare europeană pentru cetăţenii de peste Prut.

Fiecare partid politic românesc, dincolo de instituţiile statului, poate avansa cu abilitate cauza Republicii Moldova. Ajutând acolo unde poate, promovând economia şi proiectul politic al integrării europene, fiind insistenţi pentru o viitoare perspectivă de aderare, punând resurse în proiecte publice sau încurajând capitalul românesc să treacă Prutul mai des. Suntem aici să ajutăm dacă ni se cere, nu să dăm lecţii, dar e important să avertizam asupra importanţei decenţei şi a liniilor roşii europene. Speranţa noastră este că atât liderii politici din Republica Moldova, cât şi cetăţenii, vor continua să dea credit Europei - chiar dacă e o cursa solicitantă de maraton, nu sprint.

După cinci ani de când gestionez dosarul european al Republicii Moldova din funcţia de preşedinte al delegaţiei Parlamentului European, răspunsul meu este: da, proiectul şi visul european al Republicii Moldova pot continua, dar mingea e în terenul lor. Modul în care o joacă va arată cine este parte a soluţiei şi cine este parte a problemei.