Alegeri în Israel | Singurătatea premierului de cursă lungă

Cei 11 alergători din Liga Mare în competiţia electorală

Dintr-un total de aproximativ 30 de partide şi grupări politice intrate în campanie, doar 11 au şanse de a depăşi pragul electoral de 3,25% şi de a avea o reprezentare de cel puţin 4 deputaţi în Knesset. Nu vor fi neapărat aceleaşi 11 formaţiuni reprezentate în prezent (de fapt 10, dar mişcările electorale au produs schimbări şi în aritmetica parlamentară) pentru că în cele câteva luni de negocieri post electorale, transformate din nou în campanie electorală, au avut loc o serie de evoluţii care pot altera clasamentul rezultatelor, mai ales în partea de jos a acestuia.

1.     Likud - Formaţiunea prim-ministrului Benjamin Netanyahu. Promovează politici dure în relaţiile cu Iran, Siria, relaţiile cu palestinienii. Majoritar, este împotriva creării unui stat palestinian, iar în abordările recente ale premierului a fost avansată şi propunerea anexării implantărilor israeliene din Cisiordania. Netanyahu este aşteptat însă în această toamnă şi de trei potenţiale dosare de corupţie care depind - deşi poate nu ar trebui, nu-i aşa? – de rezultatul alegerilor. Partidul a absorbit formaţiunea Kulanu, a ministrului de finanţe Moshe Kahlon dar, cu toate acestea, ar putea pierde câteva mandate la noile alegeri.

2.     Kahol Lavan – Coaliţia generalilor, „Albastru şi Alb”. Este condusă bicefal de fostul şef al armatei israeliene, generalul Benny Gantz, şi de fostul ministru de finanţe, Yair Lapid. Ar fi trebui să fie un trio, pentru că s-a format şi prin înglobarea formaţiunii politice conduse de un alt fost şef al armatei şi ministru al apărării, Moshe Yaalon, dar ar fi fost deja prea mult pentru un mediu politic care acceptă doar lideri puternici şi conduceri personalizate. I s-a prezis o viaţă scurtă, care să nu treacă de alegerile din  aprilie, dar, cu toate acestea, continuă în aceeaşi formulă şi, probabil, va avea cam aceeaşi prestanţă electorală. Ceea ce, ca şi în cazul Likud, cu care va împărţi din nou podiumul rezultatelor, va însemna câteva mandate în minus faţă de alegerile anterioare. Este pentru negocieri cu palestinienii dar tot de pe poziţii de forţă. Gantz a anunţat că este pregătit pentru anumite concesii teritoriale, dar nu neapărat şi pentru o statalitate palestiniană.

3.     Dreapta Unită – Conservatorii religioşi conduşi de o femeie seculară. Coaliţia este o regrupare a câtorva partide de dreapta, religioase, care anterior fuseseră fragmentate tocmai de „tinerii lupi” ai dreptei israeliene, Ayelet Shaked şi Naftali Bennett. Ratarea pragului electoral (au lipsit 0,03% din voturi!), atât de noua formaţiune a acestora, Hayamin Hehadash, şi reultatul sub aşteptări obţinut de partidele religioase canibalizate de aceştia, au impus un moment de reflecţie pragmatică care a dus la concluzia că întregul este mai mare decât suma părţilor. Astfel, la noile alegeri, Noua Dreaptă, împreuna cu Habayit Hayehudi (Casa Evreiască) şi Tkuma (Renaşterea), partide deja reprezentate minim în Kensset, vor merge pe o listă comună. Partea spectaculoasă este că cele trei partide religioase vor fi conduse de Ayelet Shaked, o femeie seculară, fost inginer IT, devenită peste noapte „cea mai puternică femeie din Israel” (cu excepţia, deocamdată, a doamnei Sara), „varianta feminină a lui Netanyahu” ...

4.     Lista Unită – Partidele majoritar arabe, lider Ayman Odeh. Mobilizate de rezultatele slabe obţinute în aprilie, cele două coaliţii de partide arabe şi israeliene de stînga (în total, patru partide) s-au unificat după modelul din 2015 şi participă împreună la alegeri. Obiectivul este o participare mai mare la vot a arabilor israelieni (doar 50% au votat în aprilie) şi obţinerea a 13-14 mandate, faţă de cele 10 din prezent. Aceasta ar permite o anumită scădere a reprezentării dreptei israeliene şi o creştere a stângii, dar, probabil, nu îndeajuns pentru o coaliţie de centru stânga. De altfel, niciodată partidele arabe israeliene nu au făcut parte dintr-o coaliţie guvernamentală.

5.     Yisrael Beitenu – Partidul imigranţilor din spaţiul sovietic. Condus de Avigdor Lieberman, fost cetăţean moldovean, nu putea să fie decât o formaţiune seculară, aflată însă, ca şi partidele religioase, pe partea dreapta a spectrului politic israelian. Reasumarea secularismului de către Lieberman a avut ca obiectiv şi lărgirea ariei de suporteri în afara celui format tradiţional din  imigranţii ruşi şi sovietici, un calcul care, până la această oră funcţionează, sondajele preelectorale dublându-i zestrea de mandate. Ar mai trebui adăugat că Lieberman şi-a luat foarte în serios rolul de blocare a lui Benjamin Nenyahu în încercarea acestuia de a obţine cel de-al cincilea mandat de premier, strategia folosită acum fiind aceea de a căuta alternative pentru premier chiar în cadrul Likud sau anunţarea susţinerii unei „coaliţii naţionae”, dar fără Netanyahu.

6.     Uniunea Democratică – noua alianţă de centru stânga a lui Barak şi partidul Meretz. Reintrarea în arena politică a fostului premier nu s-a produs sub cele mai bune auspicii, datorită incertitudinii identităţii formaţiunii sale politice cât, mai ales, legăturilor cu Jeffrey Epstein, recent decedat în închisoare în SUA. Astfel că Barak a renunţat să insiste pentru a conduce noua alianţă (lider fiind, astfel, Nitzan Horowitz), iar poziţia sa pe locul 10 în lista de candidaţi arată şi cam care e orizontul de aşteptări al acesteia.

7.     Tora Unită – Formaţiunea evreilor ultraortdocşi / Haredim. Reprezintă comunitatea cea mai conservatoare a societăţii, aproximativ 20% din totalul populaţiei israeliene, 1,5 – 1,8 milioane de aderenţi, dar în creştere datorită ratei înalte a natalităţii. Este reprezentată constant în coaliţiile de guvernare, având, în general, opţiuni consonante cu cele ale dreptei israeliene în ceea ce priveşte probleme de securitate sau relaţiile cu palestinienii. În această perioadă, obiectivul este prezervarea dreptului tinerilor haredi de a nu executa serviciul militar, pentru a se dedica studiului religios. Problematica respectivă a fost cea care a provocat căderea, în primăvară, a guvernului Netanyahu şi care poate bloca, în continuare, formarea unei coaliţii de dreapta. Este condusă de adjunctul ministrului sănătăţii, Yaakov Litzman.

8.     Shas – Uniunea Observanţilor Tora de rit Sefard. Numele formaţiunii este un acronim (Shomeri Torah Sfaradim) care trimite direct la partea din comunitatea ortodoxă israeliană pe care o reprezintă, cea sefardică. Spre deosebire de ortodocşii israelieni care se regăsesc în Tora Unită şi care provin, în general din Europa, sefarzii sunt imigranţi israelieni din Orientul Mijlociu (unde au ajuns după expulzările medievale din Spania şi Portugalia). Ca şi Tora Unită, sunt o constantă a guvernărilor de dreapta, cum o anumită constanţă se remarcă şi în legăturile unora dintre liderii Shas cu dosarele de corupţie. Liderul formaţiunii este ministrul de interne Arye Dery.

9.     Alianţa Partidul Muncii – Geretz. Stânga în defensivă. Rezultatul slab de la alegerile din aprilie a obligat principalul partid al stângii să ia câteva măsuri. Schimbarea liderului Avi Gabbay şi readucerea în fruntea formaţiunii a fostului preşedinte Amir Peretz a fost una dintre ele. Alta a fost căutarea unor alianţe electorale. Cea cu Ehud Barak nu s-a potrivit cu orgoliul ambelor părţi, astfel că s-a ajuns la o uniune de conivenţă cu Gesher / Podul, o formaţiune de centru dreapta, care nu a trecut, în ciuda numelui, pragul electoral dar de la care se speră să aducă o creştere de câteva mandate. Şi cam atât cu speranţele electorale.

10.  Puterea Evreiască / Otzma Yehudit – Extrema dreaptă israeliană. O parte din partidele din această zonă politică au fost, periodic, blocate de Curtea Supremă pentru a participa la alegeri datorită mesajelor lor extreme, rasiste şi naţionaliste, dar, tot periodic, au fost şi ele utile în lupta electorală sau chiar în calculele post electorale.

11.  Zehut – Formaţiunea libertarienilor, „Balamaua” care era să fie, dar nu a fost, la alegerile din aprilie.  Este condusă de Moshe Feiglin şi are un program care cuprinde, la grămadă, măsuri de liberalizare a consumului de marijuana, anexarea teritoriilor palestiniene, piaţa liberă fără constrângeri fiscale, construirea celui de-al Treilea Templu, transformarea armatei israeliene într-o forţă militară bazată pe voluntariat.

Cât de diferite vor fi alegerile din septembrie faţă de cele din aprilie?

Probabil, nu foarte diferite. În doar câteva luni şi într-un sezon estival, prea puţine lucruri se puteau schimba. Totuşi, pot fi făcute câteva observaţii:

-  principalele două partide şi grupări de partide, Likud şi Kahol Lavan, îşi menţin dominaţia scenei electorale, având împreună cam jumătate din opţiunile de vot. Insuficient pentru fiecare de a forma o coaliţie dacă se menţin actualele declaraţii de intenţii în care Likud este refuzat categoric de Kahol Lavan, dar şi invers, dacă secularistul şi oportunistul Avigdor Lieberman continuă să militeze pentru aprobarea Legii recrutării ca să-i aducă pe tinerii Haredi în serviciul militar, dacă stânga continuă să performeze slab;

-  promovarea unei femei, seculare pe deasupra, în fruntea conservatorilor religioşi, chiar dacă nu este decât o uniune electorală, demonstrează un spirit pragmatic neaşteptat, stimulat şi de nevoia de a creşte coeziunea dreptei, pentru a nu mai sta la „aroganţele unui partid balama”. În plan post electoral, un rezultat bun al acestei alianţe ar ajuta premierului Netanyahu, în ciuda relaţiilor tensionate care au urmat despărţirii politice de fosta sa colaboratoare, Ayelet Shaked, acuzată de lipsă de loialitate. Sau, poate, tocmai profilul politic în creştere al acesteia, deja considerate drept „noul Netanyahu”, a fost cel care a declanşat reacţia premierului, consiliat desigur şi de soţia sa, Sara, dezamăgită că ministrul justiţiei de la acea vreme (Shaked) nu a făcut destul ca să o absolve de acuzaţiile de corupţie;

-  Avigdor Lieberman se dovedeşte în continuare o nucă tare, inclusiv pentru atotputernicul Netanyahu, utilizând strategii diverse, oportuniste, pentru a-şi asigura sprijinul comunităţii evreilor imigraţi din spaţiul est european, dar şi pentru a lua voturi seculare atât de la dreapta, cât şi de la stânga spectrului politic. Sondajele pre electorale îi oferă un scor dublu faţă de alegerile din aprilie, dar cam aceeaşi era situaţia şi atunci când a decis, anul trecut, să rupă coaliţia guvernamentală. Declaraţiile sale politice abundă în sugestii de rezolvare a situaţiei, cele mai multe fiind condiţionate de scăderea profilului politic al actualului premier, cu care, se pare, Lieberman are de împărţit mai mult decât nişte voturi:

-        o alianţă Yisrael Beitenu cu Likud care să instituie o rotaţie la conducerea guvernului, pe sistemul coaliţiei adverse. Este maximul pe care Lieberman şi-l doreşte dar şansele de reuşită sunt aproape nule, propunerea fiind doar fluturată colateral, pentru a testa apele;

-        participarea la guvernare cu Likud, dar cu excluderea formaţiunilor religioase, pe care Lieberman le numeşte „mesianiste”, ceea ce e, la fel, aproape imposibil, în condiţiile în care acestea sunt aliaţii naturali ai dreptei, iar o astfel de mutare politică ar presupune şi o aritmetică post electorală complicată în care partidele religioase să obţină minimul de voturi posibil, iar Yisrael Beitenu să performeze peste aşteptări;

-        formarea unei mari coaliţii din Likud, Kahol Lavan şi Yisrael Beytenu, dar condiţionată şi aceasta de identificarea unui alt lider al Likud în locul lui Netanyahu, dacă acesta va refuza o astfel de construcţie politică. Lieberman a şi nominalizat, pentru a întoarce cuţitul în rană, câteva nume din fruntaşii Likud care l-ar putea înlocui pe actualul premier, dar aceştia s-au mobilizat rapid şi natural să nege aceste insinuări veninoase;

-  rezultatele sondajelor arată că se menţin loialităţile pro-partinice dar şi condiţionările ataşate acestora de la alegerile din aprilie 2019. Netanyahu va avea aceeaşi sarcină dificilă de a forma o coaliţie, dar publicul, majoritar de dreapta, nu doreşte nici o guvernare de uniune naţională. Dreapta ar obţine în total 67 de mandate, inclusiv rebelul Avigdor Lieberman cu 10 – 12 mandate, stânga va avea 53 de mandate, în care vor fi şi permanent ostracizaţii deputaţi israelieni arabi şi comuniştii. Noua Dreaptă este în scădere, de la 12 mandate prognozate la 11, partidele religioase Tora Unită şi Shas menţin un total de 15 mandate, Likud creşte sau scade câte un mandat, în funcţie de declaraţiile săptămânii, la fel şi concurenţa de centru dreapta Gantz&Co. Ehud Barak, probabil, nu va intra în parlament, locul 10 fiind deocamdată neeligibil, în timp ce Lista unită arabă ar câştiga unu – două mandate în plus, dar şi acelea condiţionate de o prezenţă sporită la vot.

Netanyahu şi cei 40 de loialişti Likud

Primii 40 de candidaţi de pe lista Likud pentru alegerile din septembrie, fără excepţie, au semnat, la iniţiativa colegului lor, David Bitan, membru Likud al Knesset-ului, o scrisoare adresată prim ministrului prin care îşi reafirmă loialitatea şi declară că nu au nicio intenţie de a-l înlocui după alegeri. Se pare că eforturile lui Lieberman de a semăna vânt în tabăra dreptei israeliene nu au fost fără rezultat, Netanyahu simţind necesar să-i fie reconfirmat sprijinul politic intern şi prin  acest gest extrem. „Noi, semnatarii, candidaţi pentru cel de-al 22-lea Knesset, accentuăm faptul că decizia noastră (post-electorală, n.n.) nu va fi influenţată de nicio altă parte. Indiferent de rezultatul alegerilor, prim ministrul şi preşedintele partidului, Benjamin Netanyahu, este singurul candidat al Likud. Şi nu va exista un alt candidat”.

Aflat în defensivă, Netanyahu este însă pregătit - şi înarmat politic cum nu a fost niciun alt premier din istoria Israelului – să facă ceea ce ştie cel mai bine: să câştige bătăliile anunţate deja drept dificile, pierdute sau imposibil de luptat. Se mai pot întâmpla şi accidente, aşa cum a fost în perioada post electorală de după aprilie 2019, când a câştigat alegerile dar a pierdut, ulterior, negocierile, dar, în general, cu cât situaţia este mai complicată, cu atât Netanyahu este mai mult în elementul său.

În luna care a mai rămas până la alegerile din 17 septembrie, războiul său politic va include:

-  continuarea subminării alianţei Albastru şi Alb, a relaţiei dintre cei doi co-preşedinţi, Benny Gantz şi Yair Lapid. Deocamdată fără succes în ceea ce priveşte unitatea alianţei, dar având consecinţe în planul credibilităţii politicilor de centru dreapta propuse de aceasta;

-  specularea unor variante inedite privind opţiunile sale post – electorale, printre care chiar şi o coaliţie cu Partidul Muncii fiind vehiculată, semn al unei flexibilităţi extreme a lui Netanyahu, dar şi a fragilităţii poziţiei sale;

-  atacarea alianţei Barak – Meretz care încearcă să rupă alegători din „dreapta moale / soft right” a Likud;

-  atacarea continuă a lui Lieberman şi manevrarea câmpului electoral al dreptei pentru a putea obţine 61 de mandate fără voturile Yisrael Beitenu;

-  identificarea de alte modalităţi de presiune asupra comunităţii arabilor israelieni (este posibil ca prezenţa camerelor de supraveghere, descurajante pentru votanţii arabi, să nu mai fie permisă de Comisia Electorală Centrală, la recomandarea Procurorului General) pentru reduce numărul acestora la vot şi reprezentarea în Knesset, înregistrată automat în contul părţii stângi a spectrului politic;

-  va încerca să arunce blamul chemării sale în justiţie în direcţia celor care, altfel, sunt stâlpii independenţei justiţiei dar care, în caracterizarea lui Netanyahu, fac jocuri politice atunci când au decis continuarea traseului dosarului pentru corupţie al premierului. Chiar dacă electoratul ataşat Likud este convins de această versiune şi nu e influenţat de acuzarea liderului dreptei israeliene, o situaţie complicată post electorală va deveni şi mai complicată dacă se va înregistra şi audierea preliminară din octombrie, un ultim obstacol pentru Netanyahu în drumul către banca acuzării.

Unde, slabă consolare, nu va fi singur, un număr respectabil de membri Knesset, reprezentanţi ai Likud, chiar ai partidelor religioase, cu toţii sprijinind actuala coaliţie de guvernare, se află în aceeaşi situaţie, acuzaţi de un „evantai” larg de încălcări ale legii: fraudă, corupţie fiind cel mai des întâlnite.

Este un semn al epuizării actualei formule de guvernare. Dar şi o situaţie de impas, întrucât, aşa cum arată lucrurile la acest moment, sub umbra personalităţii şi capacităţii de luptă a lui Netanyahu, alternativa politică a crescut firavă şi lipsită de spiritul victoriei.

Sau, poate, generalii din Alianţa Albastru şi Alb pot şi vor să contrazică această perspectivă.