Africa şi Europa - Un dialog dificil, dar necesar despre migranţi
Monitorul Apărării şi SecurităţiiOdată cu sosirea anotimpului cald, problema migraţiei a revenit în atenţia politicienilor din ţările aflate la graniţa de sud a UE, dar şi în atenţia forurilor de conducere ale UE. Primirea şi repartizarea imigranţilor între ţările membre rămâne o problemă ”spinoasă”, în condiţiile în care dincolo de lupta pentru convenirea unei poziţii comune, ţările UE vor trebui să găsească modalităţi noi şi mai eficiente de a comunica despre aceste procese, de a informa mai bine şi din timp populaţia şi, nu în ultimul rând, de a combate ştirile false sau alarmiste cu mai multă forţă. Între timp, după ce au susţinut ”Pactul Global pentru Migraţie şi Refugiaţi” al ONU, nouă state europene s-au retras din acest acord.
UE a susţinut pactul … apoi l-a abandonat
În timp ce în Africa, anul politic 2018 se încheia într-o notă optimistă dominată de finalizarea textului ”Pactul Global pentru Migraţie şi Refugiaţi”, document care reglementează procesul migraţionist la nivel global, în Europa a fost un sfârşit calendaristic cam sumbru. În a doua jumătate a anului 2018, nouă state europene şi-au retras sprijinul faţă de documentul amintit, al cărui text a fost negociat în perioada aprilie 2017 – iulie 2018 şi finalizat în iulie 2018.
Această ”strategie” a unor state membre ale UE a avut un impact negativ atât asupra respectivelor state, cât şi asupra întregului spaţiu comunitar, prin prisma credibilităţii în forurile internaţionale. Mai mult decât atât, această atitudine a demonstrat şi că procedura actuală de încheiere a unor astfel de acorduri de către UE - coordonare tehnică, runde de negocieri, dezbateri politice, semnarea acordului - nu mai este fezabilă. În consecinţă, astfel de procese politice trebuie să fie abordate după o nouă procedură. Această nevoie de schimbare este generată, în primul rând, de dorinţa unor câştiguri politice rapide care pot influenţa major, chiar în ultima clipă, unele negocieri care se desfăşoară timp îndelungat şi care au necesitat numeroase runde de mediere pentru ajungerea la un numitor comun cu partenerii de dialog. Cum vara este de-abia la mijloc, iar valul de migranţi pune o presiune în creştere asupra ţărilor aflate la graniţa sudică a UE, vom continua să fim martorii unor procese politice în Europa, în care, în mod inevitabil poziţiile divergente ale statelor membre vor continua să se manifeste.
Ştirile false stârnesc panică în rândul populaţiei…
”Toţi emigranţii africani doresc să traverseze Marea Mediterană şi să ajungă în Europa”. O ştire ”aruncată” în fluxul informaţional şi redistribuită masiv prin canalele media şi reţelele sociale. În aceste condiţii, o bună parte din europeni consideră această ştire ca adevărată. Dar oare chiar aceasta este realitatea?
”Liberalizarea” contrabandei de persoane din Libia a permis membrilor acestor reţele, dar şi grupărilor înarmate din această ţară, să se ”internaţionalizeze”, facilitând deplasarea ilegală peste graniţe nu numai pe continentul african, ci şi dincolo de graniţele acestuia. Un raport al ”Xchange.org” arată că Libia este unul din hub-urile principale ale traseelor către Europa ale migranţilor africani, oraşele Sabratha, Zawiya şi capitala Tripoli fiind punctele de plecare către continentul european. Alte puncte de îmbarcare sunt situate în unele oraşe de pe coasta Marocului, Tunisiei, Algeriei şi Egiptului. Un alt hub continental este Nigerul, mai precis oraşul Agadez, de unde emigranţii sunt călăuziţi către Libia.
Un alt raport, al aceleiaşi organizaţii, dat publicităţii în acest an, precizează că înainte de a începe călătoriile, 44% din migranţii intervievaţi şi-au exprimat intenţia de a rămâne în Africa (Libia, Algeria, Maroc, Niger), 43% intenţionau să meargă într-o ţară europeană, 11% au declarat că ar merge în orice loc care le poate oferi siguranţă şi 1% doreau să ajungă în SUA. Unul din patru migranţi (24%) a încercat să traverseze Marea Mediterană măcar o dată, dar nu au reuşit. Dintre aceştia, doar 29,9% îşi doresc să încerce din nou experienţa unei noi călătorii către ”o lume mai bună”.
Acelaşi raport menţionează că majoritatea respondenţilor declară că au părăsit ţările de origine pentru a scăpa de sărăcie, război şi atacuri teroriste, precum şi ca urmare a imposibilităţii găsirii unui loc de muncă sau a unor oportunităţi educaţionale. Alţi 8% au declarat că ”doresc să îşi realizeze visele”, de exemplu să devină jucători de fotbal. Alţi 5% au declarat că ”au dorit să încerce călătoria”, în timp ce câte 1% au răspuns că doresc să se alăture familiilor care deja au emigrat sau ca urmare a persecuţiilor politice.
În concluzie, putem afirma că zvonul conform căruia ”toţi migranţii africani doresc să traverseze Marea Mediterană şi să ajungă în Europa” este fals.
… în timp ce valul de migranţi este în scădere
Conform Organizaţiei Mondiale pentru Migraţie, în perioada ianuarie-iulie, numărul imigranţilor în Europa a scăzut cu 35% faţă de perioada similară a anului trecut. Astfel, de la începutul anului şi până la 23 iulie 2019 au ajuns pe continentul european 47.563 de emigranţi, din care 39.540 pe mare şi 8.023 pe uscat.
Cele mai afectate state sunt Grecia (22.032 imigranţi) şi Spania (15.457), urmate de Italia (3.552) şi Malta (1.474). Diferenţa până la 47.563 este împărţită între Bulgaria, România şi state din Balcanii de Vest.
De asemenea, în aceeaşi perioadă de referinţă, numărul migranţilor decedaţi pe mare a scăzut cu aproximativ 55% (de la 1.517 la 686) faţă de perioada similară a anului trecut. Dintre aceştia, 426 şi-au pierdut viaţa pe ruta central mediteraneană, 206 pe ruta vestică şi 54 pe ruta estică.
La sfârşitul lunii mai, aproximativ 13.300 de migranţi şi refugiaţi erau rezidenţi ai centrelor de primire din ţările din Balcanii de Vest, în timp ce în Grecia se aflau peste 68.700 de imigranţi, iar în Italia alte 112.906 de persoane.
Revenind la politică … priorităţile rămân şi ele... divergente
Dinamica deseori contradictorie a politicii UE şi a statelor membre continuă să afecteze viaţa migranţilor care vor să ajungă în spaţiul comunitar, dar şi a fragilelor state din vestul Balcanilor. Divergenţele politice, creşterea sentimentelor naţionaliste şi populiste, soluţiile ad-hoc de primire şi repartizare a migranţilor şi refugiaţilor care traversează Marea Mediterană continuă şi în acest an. Încercările din 2018 de a găsi compromisuri acceptabile pentru a reforma principiul Dublin II (care atribuie responsabilităţi, apreciate drept nejustificate, statelor membre ale UE cu frontierele externe) au eşuat. Se pare că nu există o soluţie clară privind strategia de urmat şi acest lucru, probabil, nu o să se schimbe curând. Găsirea unui sistem operaţional, echitabil de partajare a responsabilităţii pentru migranţii şi refugiaţii sosiţi în Europa va rămâne astfel una dintre cele mai dificile priorităţi pentru UE în 2019.
Pe lângă această provocare, opiniile publice negative privind imigranţii au alimentat politici mai restrictive în unele state membre UE, în condiţiile în care guvernele trebuie să facă un ”slalom” printre promisiunile de a reduce primirea emigranţilor cu nevoia de a-şi acoperi deficitul de forţă de muncă din străinătate. Imigraţia pentru muncă versus imigraţia ilegală va continua să fie un subiect pe agenda politică europeană şi în 2019.
În tot acest timp, pe 19 iulie 2019, vice-premierul italian, Matteo Salvini, afirma, pe pagina sa de Facebook, că ”alegerile (privind măsurile de gestionare a problemei migranţilor, n.n.) se fac doar la Paris şi Berlin. Ajunge! Italia nu mai este dispusă să-i accepte pe toţi imigranţii care vin în Europa”. Mesajul vice-premierului italian a fost emis în contextul în care miniştrii de interne din UE, care s-au reunit la Helsinki, la mijlocul lunii iulie, nu au reuşit să ajungă la un consens în privinţa „mecanismului de solidaritate” privind repartizarea solicitanţilor de azil care ajung la ţărmurile blocului comunitar.
Ulterior (22 iulie 2019), miniştrii de externe şi de interne din statele membre UE s-au reunit la Paris. În urma întâlnirii, preşedintele francez, Emmanuel Macron, anunţa că ”14 state membre au convenit asupra unui nou mecanism de solidaritate”, propus de Germania şi Franţa, referitor la alocarea migranţilor şi refugiaţilor în cadrul blocului comunitar. Vice-premierul italian, ministru de interne, în acelaşi timp, a refuzat să participe la întâlnire.
La numai o săptămână, la solicitarea vice-premierului italian, unei nave a Gărzii de Coastă italiene, care transporta 135 de migranţi salvaţi în Marea Mediterană, i s-a permis intrarea într-un port sicilian, dar fără a debarca persoanele salvate, până când UE nu va decide asupra repartiţiei acestora între statele membre. Pe 29 iulie, vice-premierul a decis debarcarea minorilor.
Concluzii
În ciuda dezbaterii continue asupra migraţiei în dezbaterile europene, considerăm că discuţiile ar trebui orientate şi spre modalităţile de ”încurajare” a parteneriatelor reale şi egale cu ţări din Africa. Mai precis, este vorba de îmbunătăţirea dialogului cu partenerii africani privind dezvoltarea durabilă şi sporirea oportunităţilor pentru tineret. Unele state membre ale UE par să fi adoptat deja această strategie. Reuniunea ministerială în format ”5 + 5” din Malta, de la începutul acestui an, ideile actuale ale vice-premierului Salvini de a elabora un plan de dezvoltare pentru (sau cu?) Africa dincolo de migraţie şi sisteme de ajutor sunt câteva din exemplele care pot fi enumerate în acest sens.
Cu toate acestea, accentul pus pe dezvoltarea Africii, oferind în acelaşi timp o serie de oportunităţi, nu este altruist. Implicarea mai profundă a UE în Africa ar putea asigura statelor comunitare atât o securitate sporită ca urmare a scăderii migraţiei şi stingerii focarelor de instabilitate, cât şi oportunităţi în investiţii (deşi China şi Rusia … din nou … sunt potenţiali concurenţi) şi recrutarea forţei locale de muncă.
O astfel de abordare câştigă din ce în ce mai mulţi adepţi şi este în consens cu ideea fondatorilor proiectului european şi anume că ”destinul Europei este strâns legat de Africa”.
