Africa – la răscruce de interese americane si chineze

Un continent în căutarea unui model economic

Aşa cum Balcanii au fost văzuţi drept „buricul moale al Europei”, după o expresie celebră a lui Churchill, Africa este percepută astăzi drept continentul cel mai puţin protejat la noi experimente politice, economice şi, de ce nu, militare. Un număr de 54 sau 55 de state, depinde cine numără, eliberate mai de demult sau mai de curând de sub tutela unor state europene, cu instituţiile încă încercând şi ele să se elibereze de un trecut colonial şi, ulterior, autoritar, dictatorial, cu o creştere demografică mult deasupra mediei globale, sunt în căutarea unui model economic şi a unuia politic, care să le ducă spre prosperitate.

La acest punct, ofertele nu sunt foarte multe. Şi ele se bazează pe combinaţiile şi intensităţile cu care se adună câteva elemente: sistemul politic – democraţie sau regim autoritar, sistemul economic – economie de piaţa sau economie controlată, ideologie – capitalism, cu variantele lui, sau socialism, cu limitele lui, drepturile omului – protejate, restricţionate sau condiţionate. Şi mai sunt şi alte variabile care ţin de interese strategice şi oportunităţi de etapă, de resursele naţionale, de trecutul istoric.

Africa este un continent cu resurse imense dar şi cu povara unei percepţii de spaţiu subdezvoltat. O percepţie menţinută mai ales în Occident, unde, în timp, a devenit un handicap în a propune o nouă ofertă pentru perioada post colonială. Ceea ce, desigur, Beijingul a considerat că reprezintă o oportunitate pentru propriul model.

Flash-uri revelatoare pe retina africană

Nu este un secret faptul că Africa, în întreg, dar şi fiecare ţară africană, pe cont propriu, doreşte să fie abordată de pe poziţii de egalitate. Aceasta ar presupune ca nuanţele de tutelarism care încă mai există în relaţiile cu fostele puteri suzerane să dispară din dialogul bilateral. Aceasta ar însemna ca la Washington să fie mai puţin vorba despre un procent economic (2% din PIB-ul global, de 10 ori mai puţin decât cel al SUA, aceasta este contribuţia anuală Africii la averea lumii!), cât de o perspectivă de cooperare cu, în curând, o cincime din populaţia Terrei.

Abordarea Chinei, fariseică sau sinceră, este cu totul alta. Într-un recent interviu la televiziune, unul din invitaţi, director al unui institut de studii strategice de la Beijing, utiliza la fiecare frază sintagma „fraţii şi surorile africane”.

Câteva exemple, în continuare, privind diferenţele de abordare.

● În perioada 19-21 iunie 2019, a avut loc la Maputo, Mozambic, summit-ul economic SUA – Africa pentru promovarea conceptului „Africa Prosperă” / „Prosper Africa”, anunţat de John Bolton, fostul consilier pentru securitate naţională al preşedintelui Donald Trump, cu mai mult de şase luni înainte. 9 preşedinţi africani şi alţi înalţi oficiali din 25 de state africane au aşteptat întâlnirea cu un reprezentant al cabinetului Trump, cel mai probabil, din zona economică. Dar... secretarul Comerţului, Wilbur Ross, a anulat prezenţa sa la summit, invocând programul aglomerat.

● Un articol din Washington Post relevă o realitate comercială de pe străzile unui oraş din Senegal. Reclamele la produse sunt, în marea majoritate, în limba franceză dar şi, surpriză, cu ideograme chineze. Vânzători şi cumpărători comunică utilizând limbajul universal al gesturilor sau prin intermediul wolof, limba locală. Unul din vânzători afirmă: „O mulţime de chinezi care muncesc aici, vorbesc această limbă. Nu cunosc niciun american  care să o ştie”.

● În 2019, 1000 de tineri politicieni africani au fost invitaţi pentru cursuri în China. Ei se alătură celor câteva mii de studenţi care beneficiază de burse chineze pentru studii în diferite domenii. Numărul studenţilor anglofoni din state africane care studiază în China este, în prezent, mai mare decât al celor care o fac în statele unde limba de comunicare este engleza. Beijingul neagă că, prin aceste gesturi de curtoazie educaţională, încearcă să creeze noi elite africane. „Noi nu spunem partenerilor ce să facă. Doar oferim concepte pe care să le poată utiliza pentru a identifica propriile lor soluţii”, declară un diplomat chinez acreditat în Juba, Sudanul de Sud. Şi conchide: „Celor care merg în China nu le oferim lecţii despre democraţie”. Concluzia este subtilă, cu trimiteri pe malul celălalt al Atlanticului.

Când uşa Africii s-a deschis, pe prag se afla doar China

Şi pentru că nu este vorba de democraţie, probabil nici de drepturile omului, nu rămâne decât economia. În timp ce populaţia Africii înregistrează cel mai înalt ritm de creştere, investiţiile externe sunt la nivelul cel mai scăzut pe glob, cu excepţia, poate a regiunii Asia Centrală. Iar China domină, în acest context, nu numai în domeniul investiţiilor, dar şi în cel al comerţului cu statele africane. Începând cu anul 2005, investiţiile şi construcţiile chineze în Africa au ajuns la un total de 2 trilioane de dolari. Un rezultat colateral este faptul că 7 din 20 de state cu ritmurile cele mai înalte de creştere economică sunt din Africa.

Fondul iniţial destinat Africii în cadrul megaproiectului „Belt and Road Initiative” / „Iniţiativa O centură şi Un Drum” este de 1 miliard de dolari, alte 60 de miliarde de dolari fiind oferite doar pe timpul reuniunii de anul trecut a Forumului pentru cooperarea China – Africa / Forum on China-Africa Cooperation (FOCAC), anunţul fiind făcut direct în faţa participanţilor de către preşedintele chinez, Xi Jinping. Spre deosebire de exemplul anterior din Mozambic, liderul de la Beijing nu a ocolit reuniunea, chiar a salutat noii membri ai forumului, Gambia, Sao Tome şi Principe şi Burkina Faso, în pofida faptului că aceştia nu se numără printre puterile economice ale continentului. Conform unei plastice imagini sugerate de o cunoscută publicaţie, continentul negru a rămas, timp de câteva zile, fără şefi de stat, marea majoritate participând la reuniunea de la Beijing. Doar 6 din cei 55 de preşedinţi şi şefi de stat din Africa au rămas acasă, trimiţând în loc premieri sau alţi demnitari, şi doar un stat, Eswatini  / fost Swaziland, neavând nicio reprezentare. Tânărul rege bantu Mswati III este singurul lider african care mai crede că Taiwanul este reprezentantul poporului chinez.

Desigur, se poate argumenta că cele 60 de miliarde sunt, unele împrumuturi, altele refinanţări. Cum e la fel de adevărat că pentru aceeaşi perioadă, 2018, SUA au oferit o sumă echivalentă care, majoritar, este constituită din granturi, bani care nu se mai returnează.

Dar, tot adevărat este, conform unei declaraţii făcute chiar de către asistentul secretarului de stat american, responsabil cu problemele Africii, Tibor Nagy,  că „de prea mult timp, atunci când Africa a deschis uşa investitorilor care băteau la uşă, a descoperit că în prag nu se afla decât China” / "for too long when investors have knocked on the door, and the Africans opened the door, the only person standing there was the Chinese". Spre deosebire de omologul său chinez, preşedintele Trump nu a vizitat Africa, misiunile diplomatice americane pe continent sunt încadrate la limita inferioară, gradul de reprezentare al şefilor de misiune nu este la nivelul „greilor”, al diplomaţilor cu experienţă, iar multe misiuni nu au ambasadori de la începutul mandatului actualei administraţii de la Washington.

De aceea, se pare că este nevoie de mai mult decât de optimismul afişat de diplomatul american care, în acelaşi interviu cu BBC, a declarat angajant: „Rolul meu este (să creez condiţiile pentru, n.n.) ca, atunci când va fi o bătaie la uşă, dincolo de prag să se afle şi un american” / „My job is to make sure when there's a knock on the door, there's an American as well".

De ce „Africa Prosper” are nevoie, totuşi, de mai mult decât de o reuniune în format restrâns

Până la acel moment, evocat anterior, SUA sunt obligate să ia contact cu câteva realităţi care nu îi sunt favorabile:

● se înregistrează deja o dominaţie chineză în proiectele de infrastructură ale Africii. Sunt şi explicaţii foarte logice pentru aceasta, dar care nu pot eluda ceea ce e vizibil din Eritreea până în Angola. Desigur, o economie centralizată, cum este încă economia Chinei, se mişcă altfel în marile proiecte de investiţii, decât una în care prevalează interesele şi finanţările private, cum se întâmplă în SUA. Guvernul american poate adopta măsuri fiscale sau legislative de accelerare sau compensare a investiţiilor, dar fondurile sunt ale companiilor independente. Pentru care, deocamdată, nu există un interes major în investiţiile din statele africane;

● datorită resurselor proprii, mai vechi sau nou descoperite, în două mari domenii, energia şi materialele rare, SUA nu mai sunt interesate, ca în perioada anterioară, să investească în statele africane producătoare de petrol şi alte materii prime. Importurile de petrol şi gaze ale SUA din Africa au scăzut de la 99,5 miliarde de dolari în 2008, la 17,6 miliarde de dolari în 2018;

● există însă un produs, în special al Africii de Nord, Cornului Africii şi Sahelului, pe care SUA nu doresc să-l importe şi fac tot posibilul să-l izoleze: terorismul. Aici, într-adevăr, SUA concentrează importante resurse umane şi financiare, militare şi civile, tehnologice şi virtuale. Programe speciale de cooperare cu structurile antiteroriste din o serie de state africane, antrenarea structurilor locale, o strategie de lucru cu partenerii din NATO, cu structurile ONU şi UE, toate sunt puse în operă pentru acest fenomen să fie monitorizat, slăbit sau chiar anihilat. Structura care se ocupă de aceste operaţii, dar şi de dislocările americane de trupe pentru alte misiuni pe continent (cu excepţia Egiptului), de la Libia, la Niger, Mali sau Chad, este AFRICOM, unul din cele 11 comandamente principale ale Armatei SUA, dislocat la... Stuttgart, Germania;

● deşi sunt printre părinţii fondatori ai economiei de piaţă, SUA au reglementări economice şi fiscale care îngreunează cooperarea cu entităţi mai puţin interesate să se conforme standardelor internaţionale. În multe zone din Africa nu e deajuns să te poziţionezi în faţa uşii pentru a se deschide. Există o zonă gri, specifică statelor cu culturi tribale sau regimuri autoritare, în care managementul chinez, pe traseele de câştigare a bunăvoinţei oficialilor locali, pare a fi superior celui american;

● în logica paragrafului anterior, modelul chinez de economie şi control social este mai atractiv pentru liderii africani. Saltul economic realizat de China pare multora dintre aceştia a fi accesibil şi altor state, dacă importă acest model, fără a lua în calcul imensele diferenţe dintre societatea chineză, est asiatică în general, şi restul lumii, în primul rând în ceea ce priveşte disciplina muncii şi puterea de sacrificiu. Chiar dacă Beijingul conştientizează abordările utopice ale unora dintre partenerii săi, continuă să îi sprijine, poate chiar să îi încurajeze, în imitarea măsurilor luate de China pe drumul reformelor.

Astfel, de la implicarea ideologică din anii 70, când printre puţinele acţiuni de politică externă ale ţării s-a aflat şi sprijinirea mişcărilor de stânga din o serie de state africane, s-a revenit la o nouă operaţie de transfer de expertiză, de această dată cu reuşitele socialismului cu caracteristici chineze, de fapt un capitalism cu aceleaşi caracteristici.

Două modele economice la preţul unuia singur. Ce poate fi mai atrăgător pentru un continent care vrea să treacă foarte rapid peste ştacheta subdezvoltării;

● desigur, liderii africani sunt conştienţi că o dată cu produsele şi serviciile chineze vine şi o datorie naţională în creştere, care în alte părţi (Sri Lanka) se plăteşte prin închirieri pe termen lung a infrastructurii locale. Consumatorii africani ştiu că există şi produse mai bune calitativ decât cele chinezeşti, că serviciile oferite de companiile chineze nu sunt întotdeauna la nivelul celor occidentale, că standardele de producţie impuse de companiile chineze în manufacturile locale sau în prezervarea mediului natural nu sunt nici ele ceea ce ar trebui să fie într-o economie modernă. Probabil, nu sunt nici la nivelul din China.

Şi mai ştiu liderii africani că promovarea Chinei în interiorul economiilor naţionale se face în detrimentul altor state interesate, unele cu tehnologii şi rezultate superioare, cum sunt SUA şi ţările europene. Cu toate acestea, prezenţa Chinei este văzută ca o oportunitate pentru că furnizează rapid fonduri şi pentru că nu impune condiţionări asupra priorităţilor locale. Şi oferă şi o perspectivă pe termen lung. Ceea ce desele schimbări de opţiuni politice de la Washington par a descuraja. De aceea, oricât de bine fundamentat economic este programul „Africa Prosper”, fără o abordare politică agresivă, coerentă şi pe termen lung, nu va avea succes. Iar investitorul american va rămâne în pragul uşii, aşteptând să se deschidă.

„Realitatea este că niciun alt stat în afară de China nu oferă un parteneriat pe termen lung” / "The reality is that no one but the Chinese offers a long-term partnership". O spune preşedintele Djibouti, Ismail Omar Guelleh, cel aflat de 20 de ani la conducerea minusculului, dar atât de căutatului stat din Golful Tadjoura, Cornul Africii. Un preşedinte care a câştigat alegerile prezidenţiale din 2005 cu 100% din voturi, ştie, desigur, ce spune;

● şi mai este componenta militară şi de securitate. Încet, încet, misiunile ONU / Departamentul Operaţii de Menţinere a Păcii dislocate în Africa sunt populate cu contingente chineze. În Sudanul de Sud, în Darfur / Sudan, militarii chinezi au fost şi sunt printre cei mai numeroşi. La fel, în Liberia, Mali sau Republica Democratică Congo. Unele dintre aceste misiuni sunt, întâmplător, în zone cu masive investiţii chineze, altele nu. Pentru că nu e vorba doar despre protecţia unei infrastructuri prezente, cât despre viitor.

Poate e puţin, la acest moment, în comparaţie cu cei 7000 de militari americani dislocaţi în Africa, cu cele 36 de operaţii militare diferite desfăşurate în ultimii ani de AFRICOM în 13 state africane (printre care Burkina Faso, Camerun, Republica Africa Centrală, Congo, Kenya, Libia, Mali, Mauritania, Niger, Somalia, Sudanul de Sud şi Tunisia), cu cea mai mare bază militară de pe continent, în Djibouti, cu cele 34 de detaşamente militare dislocate în multe state de pe continent.

E puţin şi faţă de cooperarea militară pe care SUA o au cu unele din statele africane -  Egipt, Nigeria, Etiopia, Niger, Mali, Niger -, cu unele dintre acestea exclusiv pentru combaterea terorismului.

Dar cifrele şi operaţiile trebuie văzute în tendinţa, în direcţia pe care o prefigurează.

Deja, China este cel mai mare contributor cu fonduri la acest tip de misiuni dintre cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate.

Deja baza militară chineză din  Djibouti este gazdă unui număr de 400 de militari chinezi.

Şi deja, în iulie 2019, la Beijing a avut loc primul Forum de Pace şi Securitate China – Africa / China-Africa Peace and Security Forum, la care au participat 100 de reprezentanţi din  50 de state africane, din care 15 miniştri ai apărării / şefi ai armatei.

„Călătoria de 1000 de mile începe cu primul pas” spune un proverb antic chinez atribuit lui Confucius. Numele filosofului chinez este purtat astăzi şi de institutele culturale chineze care funcţionează pe lângă misiunile diplomatice şi care promovează limba şi literatura chineză. În 2004, în Africa, nu exista niciunul. În prezent, numărul lor a ajuns la 48.

Şi călătoria africană a Chinei continuă.