Afganistan - Pacea care va veni. Dacă nu în septembrie, atunci când?

Un bilanţ de plumb pentru o campanie electorală care îşi ia zborul

Campania din Afganistan, după 18 ani de dislocare a zeci de mii de militari americani, după zeci şi sute de miliarde de dolari investite într-o construcţie cu pereţii de lut (sunt estimări publice care duc aceasta sumă către 1 trilion de dolari, aproximativ 50 de PIB-uri naţionale ale ţării sau 200 de bugete naţionale), nu a adus dividendele politice, militare aşteptate. Nici măcar acolo unde s-a sperat cel mai mult, eradicarea nucleului terorist de la care au pornit atacurile din septembrie 2001.

Afganistan a devenit cel mai lung război din istoria SUA, consumator de resurse într-o regiune de unde rezultatele geo-strategice întârzie să apară. Dimpotrivă. În spaţiul pacificat de forţele SUA şi ale statelor NATO partenere prezenţa competitorilor regionali ai SUA, China, în primul rând, dar şi India, Rusia, Iranul, este mai activă ca niciodată.

Rolul de a media o astfel de retragere parţială a revenit ambasadorului cu însărcinări speciale în Afganistan, Zalmay Khalilzad, fost şi diplomat în această ţară, precum şi contactelor menţinute cu mişcarea talibană prin intermediul structurii de reprezentare a acestora de la Doha, Qatar.

Procesul este unul desfăşurat pe mai multe planuri, pentru că, deşi există voinţa politică de a-l realiza, atât din partea americană, cât şi din partea guvernului de la Kabul, negocierile nu sunt simple, contestările sunt numeroase, iar opoziţia afgană stă şi ea la pândă, pentru a nu fi lăsată în afara tabloului general.

În ceea ce priveşte partea guvernamentală, aceasta a încercat să creeze un cadru de dezbatere naţională care să permită o bună reprezentare la nivelul tuturor categoriilor sociale, tuturor regiunilor. Reprezentanţii astfel aleşi au avut mandat să-şi prezinte şi problemele specifice, speranţele. Pentru că retragerea ar trebui să vină la pachet şi cu o serie de măsuri economice care să facă pastila mai puţin amară pentru cei care depind de prezenţa internaţională pentru a avea continuitate de securitate şi economică.

Diplomaţia e întotdeauna optimistă. Dar...

A 8-a rundă de negocieri de la Doha, recent desfăşurată, a fost şi cea mai de succes, în aprecierea ambasadorului Khalilzad. Ea a permis şi contactele directe între reprezentanţii guvernului afgan şi cei ai talibanilor, refuzate până acum de cei din urmă. Nu au fost contacte recunoscute, pentru că oficialii afgani s-au prezentat la negocieri în nume personal, având însă mandat pentru aceasta de la Kabul. Este un pas înainte. Un altul a fost sprijinul pe care Pakistanul a promis că îl acordă acestui proces, sprijin discutat pe timpul vizitei la Casa Albă a premierului pakistanez Imran Khan. Un târg greu pentru Washington, în condiţiile în care preşedintele Trump, nu cu foarte mult timp în urmă, acuza Islamabadul că ar fi o gaură neagră pentru SUA, consumator de bani şi prea puţin furnizor de sprijin în lupta împotriva terorismului. Premierul Khan a fost, se pare, îndeajuns de convingător pentru a-l răzgândi pe preşedintele american, beneficiind şi de conjunctura electorală favorabilă.

După această rundă se poate vorbi deja de câteva elemente concrete ale acestui plan de retragere, de câteva etape care ar trebui parcurse. Deşi nimic nu e sigur până când documentele nu sunt semnate, nici atunci nefiind excluse surprizele, putem folosi aprecierea lui Khalilzad pentru a defini momentul: 80 – 90% din drum a fost parcurs. Cum se ştie, cele câteva procente rămase sunt întotdeauna cele mai dificile. În principiu, sunt convenite, următoarele:

-  retragerea SUA va fi de 4.000 – 5.000 de militari, ceea ce ar duce contingentul american dislocat în Afganistan de la aproximativ 14.000 în prezent, la puţin sub 10.000. Este posibil ca, ulterior, să se înregistreze scăderi şi în reprezentarea unor state NATO partenere care contribuie la Misiunea Resolute Support (inclusiv România, cu cei peste 700 de militari ai săi), dar aceasta va fi mai curând rezultatul unor negocieri inter-aliate;

-  în  următoarea etapă a negocierilor ar trebui să se afle faţă în faţă, de această dată oficial, reprezentanţii talibanilor şi cei ai guvernului afgan. De aceea, locul de desfăşurare a acestor negocieri va trebui schimbat cu o locaţie mai neutră, probabil Norvegia, aşa cum s-a sugerat neoficial, existând posibilitatea ca şi nivelul de reprezentare să crească. Poate va veni chiar şi mullahul Baradar, şeful politic al talibanilor. Această etapă ar putea avea loc nu mai departe de câteva săptămâni şi nu ar trebui să dureze foarte mult, pentru că preşedintele Trump a fixat şi un termen pentru finalizarea acestor negocieri;

-  acordul ar trebui să fie gata în jurul datei de 1 septembrie, condiţionat fiind atât de nevoile de planificare şi electorale ale preşedintelui Trump, cât şi de intrarea în linie dreaptă a campaniei electorale din Afganistan pentru alegerile din 28 septembrie.

.. negocierile cu miros de praf de puşcă nu fac bine la acord

Se ştie că alegerile, perioada electorală în general, nu sunt un teren propice desfăşurării negocierilor, mai ales ale celor cu miză atât de mare, astfel că fereastra de oportunitate pentru aceste discuţii nu este foarte larg deschisă.

În cele 80-90% de procente convenite se află o serie de prevederi importante privind reprezentarea naţională, împărţirea puterii, asigurarea securităţii. În cele 10-20% de procente asupra cărora nu s-a convenit încă sunt mai multe elemente care se pot dovedi hotărâtoare pentru viitorul mers al acestor negocieri. Cel mai important, din  perspectivă guvernamentală, este cel al garanţiilor ca procesul de reintegrare a talibanilor va avea loc aşa cum se va conveni. Pentru că sunt o serie de realităţi din teren şi lecţii învăţate în ultimii ani care aruncă o umbră intensă de scepticism asupra unei viziuni prea optimiste a acestei etape post – acord:

-  talibanii deţin în prezent controlul a 50-60% din teritoriul naţional, cel mai mult din întreaga perioadă de după anul 2001. Sunt pe val, într-o expresie directă, şi percep, desigur, asta. Cu siguranţă, în zonele guvernamentale sunt majoritatea oraşelor, a populaţiei urbane, dar comunicaţiile, spaţiile dintre dintre acestea, libertatea de mişcare aparţin mai mult talibanilor;

-  până în prezent, răspunsurilor negociatorilor talibani la problemele de bază ale funcţionării şi definirii statului nu au fost clare, deşi la nivelul principiilor au căzut de acord. Va fi un stat islamic, par a fi convenit cele două părţi, dar va fi republică sau emirat (pe modelul Qatarului, de exemplu)? Vor fi alegeri, par a fi convenit cele două părţi. Dar ce fel de alegeri? Talibanii au contestat ultimele trei rânduri de alegeri desfăşurate sub monitorizare internaţională, iar prezenţa observatorilor nu i-a convins decât de faptul că acestea s-au făcut cu influenţe străine. Femeile vor fi protejate, par a fi convenit cele două părţi. Dar cum, continuând să fie lăsate să participe la un proces educaţional incipient care a adus pentru prima dată pe băncile şcolii milioane de fete şi femei afgane, a permis o anumită reprezentare a acestora în guvern, administraţie şi parlament, sau readucându-le în spaţiul sigur, spun talibanii, al celor patru pereţi ai locuinţei capului familiei care le va oferi ceea ce spune tradiţia afgană că trebuie să le ofere?

Chiar şi în retragere, graba strică treaba

Urgenţa retragerii, necesară din raţiuni mai curând electorale decât rezultată din situaţia de securitate din Afganistan, ar putea avea consecinţe asupra calităţii acestui proces, a realizării sale în condiţiile prevăzute în acord.

La acest din urmă punct, ar trebui oferită o explicaţie ceva mai largă. În general, pentru ca un acord să devină realitate, mai ales în condiţiile atât de complexe ale Afganistanului, ale lipsei de încredere între părţi, este necesar ca el să se bazeze nu numai pe un text foarte bine scris dar şi pe o serie de precondiţii, de a căror implementare depinde întregul proces, printre care un armistiţiu militar între părţi cu delimitarea foarte clară a teritoriilor sub control şi a măsurilor de verificare necesare.

Astfel, negocierile ar fi trebuit să fie precedate de o încetare a focului între gruparea talibană şi forţele guvernamentale, pentru a dovedi că părţile sunt cu adevărat interesate într-un proces de discuţii care să se finalizeze cu un acord.

Anunţul ofensivei de primăvară – vară a talibanilor, ca şi ultimele atentate din Kabul, demonstrează de fapt că aceştia din urmă încearcă până în ultima clipă să utilizeze situaţia de forţă din teren pentru a se poziţiona în avantaj la masa negocierilor.

Mai demonstrează şi faptul că procesul are loc într-un cadru haotic, greu de controlat de actuala forţă a SUA şi NATO din Afganistan, dar care va fi şi mai dificil de ţinut sub control când această forţă va fi şi mai redusă numeric.

Dar nu numai talibanii sunt cei care încearcă folosirea procesului de negociere în interes propriu. Forţele pro-guvernamentale, îndeosebi preşedintele Ashraf Ghani, sunt acuzate de către opoziţia afgană că folosesc procesul de consultare publică iniţiat în tratativele cu talibanii, cu o serie de etape procedurale care pleacă de la nivel local, regional, până la reprezentarea naţională, ca un cadru de promovare electorală pentru alegerile din 28 septembrie 2019.

De asemenea, această urgenţă de a avea un document care să permită defluirea unei părţi a forţelor americane către bazele lor, va duce la inversarea acestor etape. Desigur, acordul pe hârtie va fi important, va fi prezentat ca o victorie importantă a diplomaţiei americane, a preşedintelui, dar implementarea lui, lipsită de elementele de pregătire necesare, va depinde de hazardul unor evoluţii ad-hoc care, în condiţiile Afganistanului, nu pot fi decât negative.

Nu e o concluzie, doar o apreciere că...

...în loc de armistiţiu militar, urmat de o discuţie privind modul concret de împărţire a puterii şi finalizat cu un acord care să implice şi un organism internaţional, poate ONU, care să monitorizeze implementarea lui, piesa care se va juca, probabil, din septembrie va avea, la început, un scenariu semnat de doi autori, după care actorii vor avea libertatea să spună ce replici doresc.

Ulterior, unul dintre ei s-ar putea să decidă că trebuie să rămână singur pe scenă la sfârşitul spectacolului.