Afacerea „Iran Cables” - Operaţiunea „schimbarea stăpânilor”

Şi ar mai fi o cheie de citire a evenimentelor: serviciile de informaţii.

Nu numai pentru a da satisfacţie şi acelei dimensiuni speculative prezente când este vorba de mize atât de importante. Până la urmă nu mai este un secret că zona, prin definiţie de penumbră a structurilor aparţinând intelligence-ului, contribuie şi în prezent la luarea de decizii, aşa cum a făcut-o întotdeauna, uneori generând un curs pozitiv al evenimentelor, ca în cazul crizei rachetelor din Cuba, alteori, unul de nedorit, cum s-a întâmplat cu evaluarea referitoare la existenţa programelor de realizare de arme de distrugere în masă în Irak.

Un alt argument ar putea fi şi acela că generalul Qassem Suleimani a fost şeful unui serviciu secret despre care în ultima vreme s-au aflat mai multe decât au fost ştiute vreodată, cunoaştere la care a contribuit din plin o scurgere de documente secrete: Iran Cables.

Mai întâi, cine a fost Qassem Suleimani?

Cel despre care, în ultimele zile, s-a spus că a fost cel mai capabil duşman al Statelor Unite şi Israelului din regiune. Creatorul axei puterii şiite în Orientul Mijlociu. Martir viu al Revoluţiei. Erou naţional.

Ori liderul unei organizaţii teroriste. Forţa din spatele vastei reţele de informaţii militare a Iranului. Un maestru al strategiei de război asimetric a Iranului.

Publicaţia New Yorker a făcut, în 2013, un portret detaliat al generalului Qassem Suleimani oferind, în acelaşi timp, o imagine relevantă a structurii pe care acesta o conducea: Forţa Quds. O descriere care merită reamintită, succint, în lumina ultimelor evenimente.

În 1998 - relata New Yorker - Suleimani a preluat o agenţie care începea să se facă cunoscută într-un mod nefericit: susţinerea Hezbollah în bombardarea Ambasadei Israelului la Buenos Aires, în 1992. O organizaţie alcătuită din fideli ai Revoluţiei Islamice, ce se va dezvolta în anii care vor urma, ajungând să aibă filiale numeroase axate pe informaţii, finanţe, politică, sabotaj şi operaţiuni speciale.

După ce a preluat comanda, Suleimani a consolidat relaţiile din Liban cu Hezbollah, iar după retragerea israelienilor în 2000, considerată victorie a shia, organizaţia a acordat susţinere multor grupări islamiste militante opuse aliaţilor Americii din regiune, precum Arabia Saudită şi Bahrain. Însă ajutorul s-a îndreptat nu numai către shia, ci şi către grupuri sunnite precum Hamas. Publicaţia citează un diplomat occidental din Bagdad: în fiecare caz, Suleimani a fost mai inteligent, mai rapid şi mai bun în resurse decât oricine altcineva din regiune.

După atacurile din 11 septembrie, iranienii şi Haji Qassem, cum era numit comandantul Quds de către conaţionali, s-au arătat interesaţi de anihilarea talibanilor, dar parteneriatul fericit dintre SUA şi Iran a durat până când, în 2002, George W. Bush a inclus Iranul pe Axa Răului, ceea ce, se pare, l-a determinat pe Suleimani să considere că este momentul să regândească relaţia cu americanii.

Însă, în Irak, se părea că iranienii care l-au dispreţuit pe Saddam, vor fi dispuşi să lucreze cu SUA, iar după prăbuşirea regimului său, a fost organizat Consiliul guvernator irakian, în esenţă, o negociere între Teheran şi Washington, punctul culminant al cooperării iraniano-americane. Pe măsură ce ocupaţia americană se dovedea falimentară, Suleimani a început o campanie agresivă de sabotaj, iar Forţa Quds organiza miliţii dispuse să-i atace pe americani, pentru ca, în 2004, structura paramilitară să inunde Irakul cu bombe letale: explosively formed penetrator - EFP.

Campania lui Suleimani împotriva Statelor Unite a trecut peste decalajul sunni-shia, pe care liderul iranian a fost întotdeauna dispus să îl anuleze pentru un scop mai mare. Oficiali irakieni au susţinut că Suleimani l-a încurajat pe şeful intelligence al regimului Assad să faciliteze mişcarea extremiştilor sunni în Siria pentru a lupta cu americanii. Însă strategia iraniană s-a dovedit neproductivă şi lucrurile au scăpat de sub control: la scurt timp după începerea ocupaţiei, extremişti sunni au început să atace civili shia şi guvernul irakian dominat de aceştia.

Politica Iranului faţă de americanii din Irak nu a fost în totalitate ostilă, ambele ţări încercând, în fapt, să confere putere majorităţii şiite a Irakului - şi astfel, Suleimani a alternat în relaţia cu SUA între negociere şi conflict. Deşi detesta Statele Unite, Suleimani a cooperat cu americanii atunci când aceasta servea interesele iraniene, astfel că, după atacurile din 11 septembrie, el a furnizat informaţii despre forţele talibane.

Pe măsură ce războiul a continuat, miliţiile susţinute de iranieni au devenit tot mai puternice, iar oficialii americani au luat în considerare inclusiv trecerea graniţei în Iran pentru a anihila centrele de instruire şi fabricile de armament. Situaţia a durat până în 2011, când ultimii soldaţi americani au părăsit ţara.

Se pare că în toată această perioadă, Suleimani ar fi luat legătura cu înalţi oficiali americani, trimiţând mesaje prin intermediari. Unul dintre acestea, la începutul anului 2008, destinat generalului David Petraeus, care preluase cu un an înainte funcţia de comandant al forţelor americane, suna aşa: „Dragă general Petraeus, ar trebui să ştii că eu, Qassem Suleimani, controlez politica pentru Iran în ceea ce priveşte Irakul, Libanul, Gaza şi Afganistanul”.

Atât oficialii americani, cât şi irakieni, erau de părere că Suleimani, „cel mai puternic om din Irak”, era implicat în acţiuni de influenţare a politicii irakiene prin finanţarea funcţionarilor, prin subvenţionarea mass-media şi, după caz, prin intimidare.

În Siria, pentru a-l salva pe Assad, Suleimani a solicitat toate activele pe care le-a dezvoltat de la preluarea Forţei Quds: luptători Hezbollah, miliţii shia din întreaga lume arabă şi toată susţinerea financiară de care dispuneau. Forţa Quds şi comandantul său au evitat expunerea publică până la izbucnirea războiului civil în Siria în 2011. Pentru Suleimani, o renunţare la Assad ar fi însemnat abandonarea proiectului de apărare a „musulmanilor aflaţi sub opresiune”.

În perioada de după relatarea New Yorker, care se opreşte în 2013, Suleimani a mai condus două operaţiuni militare iraniene de succes: campania de alungare a ISIS din vestul Irakului, în 2015 şi campania de anihilare a forţelor jihadiste opuse lui Bashar al-Assad, din Siria. Campania anti-ISIS s-a bazat pe miliţiile irakiene, pe care iranienii le-au sprijinit cu fonduri, arme şi instruire. Dar după ce ISIS a fost învins, aceste miliţii au menţinut un rol proeminent în Irak, ceea ce a dus la manifestaţii şi revolte.

Se spune că generalul Qassem Soleimani, un oaspete frecvent la Bagdad, căuta să stabilizeze guvernul irakian şi să canalizeze protestele împotriva Statelor Unite, atunci când a fost ucis.

Însă, ce este Forţa Quds?

După ce, în aprilie 2019, SUA a înscris Corpul Gardienilor Revoluţiei Islamice (CGRI) din Iran pe lista Foreign Terrorist Organizations, noul comandant al grupării (din mai 2019), general maior Hossein Salami, s-a angajat în declaraţii potrivit cărora comunitatea iraniană de informaţii este implicată într-un război serios, global, zi şi noapte, cu duşmanii.

Afirmaţiile sale au fost susţinute de către Mahmoud Alavi, aflat la conducerea Ministerului iranian pentru Informaţii şi Securitate (MOIS), care a ieşit public să declare că cele două organizaţii – CGRI şi MOIS - se completează reciproc şi, în prietenia şi fraternitatea lor, reprezintă ochii vigilenţi ai islamismului.

Este vorba de cele două servicii semnificative de informaţii ale Iranului, dintre care Ministerul pentru Informaţii şi Securitate (MOIS), considerat, în mod oficial, cel mai important dintre structurile de intelligence postrevoluţionare, este responsabil atât pentru informaţii, cât şi pentru contrainformaţii. Agenţia a efectuat acţiuni sub acoperire în afara Iranului în sprijinul regimurilor islamice din exterior.

La scurt timp după revoluţia islamică, noul regim a format o miliţie cunoscută sub numele de Gărzile Revoluţionare (Pāsdārān), pentru a împiedica orice lovitură de stat sprijinită din străinătate. Organizaţia s-a implicat în conducerea statului şi în aplicarea codului islamic al moralităţii. Ulterior, s-a impus ca forţă militară convenţională şi a urmărit să-şi lărgească sfera de acţiune prin dezvoltarea departamentelor de culegere a informaţiilor (intern/extern) şi activităţi clandestine.

Un astfel de departament este Forţa Quds, grupare specială responsabilă pentru desfăşurarea activităţilor de intelligence, a operaţiunilor clandestine şi pentru instruirea şi organizarea grupurilor paramilitare străine în diferite părţi ale lumii islamice.

Începând cu preşedinţia lui Mahmoud Ahmadinejad, în perioada 2005-2013, CGRI a câştigat o poziţie superioară, asumându-şi un rol tot mai asertiv în politica iraniană. De la victoria electorală a lui Rouhani în 2013, CGRI şi-a intensificat acţiunile de represiune asupra criticilor şi activiştilor locali.

CGRI se află sub coordonarea liderului suprem, iar MOIS operează sub preşedintele Hassan Rouhani, însă Ayatollahul trebuie să aprobe propunerea preşedintelui pentru portofoliul ministerului.

Forţa Quds – Al Qoods este denumirea farsi pentru Ierusalim, scopul declarat al grupării fiind eliberarea Ierusalimului de evrei şi înapoierea lui poporului arab - a CGRI este responsabilă pentru operaţiuni extrateritoriale, inclusiv operaţiuni teroriste. Sediul principal se află în oraşul Ahvaz din Iran, iar estimările despre membrii săi variază între câteva mii şi 50.000.

Ayatollahul Khomeini a creat Forţa Quds în 1979 ca un instrument ideal pentru protejarea Iranului şi exportul Revoluţiei Islamice. Forţa Quds este specializată în război neconvenţional şi informaţii militare. Pornită din Teheran, Forţa Quds a dezvoltat legături cu grupări armate din Afganistan, Irak, Liban, Siria şi teritoriile palestiniene. Susţine actori non-statali, inclusiv Hezbollah, Hamas şi Jihadul Islamic, Houthi, Shia, oferind instruire, asistenţă logistică şi sprijin material şi financiar.

O unitate de operaţii speciale - 400 - din cadrul Forţei Quds s-ar ocupa, conform unor surse media, de bombardamente şi acţiuni de terorism.

Forţa Quds este o subdiviziune a Corpului Gardienilor Revoluţiei Islamice, însă comandantul structurii este subordonat direct liderului suprem al Republicii Islamice.

Corpul Gardienilor Revoluţiei Islamice, care se consideră păzitor al Revoluţiei Islamice a Iranului şi al liderului suprem, nu este doar o armată, organizaţia are, de asemenea, o putere politică şi economică imensă în Iran.

La rândul său, Ministerul Informaţiilor şi Securităţii (MOIS), Vezarat-e Ettela'at va Amniat-e Keshvar în farsi, organizaţie guvernamentală non-militară, foloseşte toate mijloacele de care dispune pentru a proteja Revoluţia Islamică. Conform Constituţiei Iranului, toate organizaţiile trebuie să participe la schimbul de informaţii cu Ministerul Informaţiilor şi Securităţii, inclusiv Forţa Quds, deşi aceasta funcţionează independent.

Deşi MOIS este axat mai mult pe afacerile interne, are în atribuţii şi operaţiuni în afara Iranului: infiltrarea grupurilor de opoziţie iraniene, crearea de reţele teroriste şi grupări militare, identificarea ameninţărilor externe, în special cele care vizează activitatea nucleară a Iranului şi combaterea agenţiilor de informaţii străine, dezinformare, achiziţionarea de tehnologie pentru industria militară iraniană.

Nu există o diviziune clară a domeniilor de acţiune între MOIS şi CGRI şi se consideră că tocmai această lipsă de definire a responsabilităţilor lor şi jurisdicţiile care se suprapun au provocat fricţiuni între ele.

Pentru că cele două agenţii sunt, în fapt, rivale, fiind cunoscute cazuri de arestări reciproce ale reprezentanţilor lor (unul din asistenţii ministrului de Informaţii şi Securitate, arestat de CGRI şi cercetători de mediu din cadrul CGRI arestaţi de Minister), de poziţionări diferite în cazuri declarate ca fiind de spionaj (negociatorul nuclear Abdolrasoul Dorri Esfahani), precum şi de disensiuni în ceea ce priveşte atribuţiile ce revin fiecăreia.

Se pare că, în timp ce CGRI pune accent pe acuzaţiile de spionaj şi de trădare, MOIS tinde să dovedească contrariul sau să minimizeze acuzaţiile. Sunt deseori denumite agenţii de informaţii paralele, iar conflictul dintre ele a atins un nivel fără precedent sub conducătorul suprem Ali Khamenei.

Aşadar, acea prietenie şi fraternitate dintre cele două servicii de intelligence - MOIS şi CGRI - de care vorbea Mahmoud Alavi, are, cu siguranţă, limite.

Anul 2019 a fost, totuşi, unul în care intelligence-ul iranian a căpătat o vizibilitate fără precedent. Mass media a relatat despre schimbările făcute în conducerea structurilor componente ale CGRI, dintre care, cea a generalului Mohammad Ali Jafari (înlocuit cu generalul Hossein Salami) a fost cea mai neaşteptată, mandatul său expirând în 2020. Numirea generalului Hossein Salami, considerat mai bine pregătit ca predecesorul său în materie de leadership şi strategie militară, a fost considerată un semn că organizaţia se pregăteşte să adopte o atitudine mai ofensivă pe plan extern, iar, în plan intern, să obţină susţinerea societăţii. O altă schimbare care a atras atenţia este cea a generalului Ali Nasiri, după doar un an şi jumătate de mandat, acesta fiind responsabil în cadrul CGRI cu protecţia demnitarilor şi infrastructurilor critice, inclusiv a aeroporturilor.

Apoi, despre CGRI s-a spus că ar fi la originea sabotajului produs în apropierea portului Fujairah din Emiratele Arabe Unite (potrivit unei evaluări confidenţiale elaborate de Asociaţia de Asigurări pentru Riscuri Mutuale de Război a Proprietarilor de Nave din Norvegia). Şi, nu în ultimul rând, e de reamintit că The Guardian a relatat, citând surse intelligence, că liderul Forţei Quds, Qassem Suleimani, a convocat miliţiile şiite din Irak, aflate sub influenţa Teheranului, iar întâlnirea ar fi fost diferită de celelalte avute, regulat, în ultimii cinci ani. În cadrul întâlnirii, deşi nu a fost formulat un apel propriu-zis la arme, dar pe aproape, participanţilor li s-a solicitat să se pregătească pentru un război proxy.

Scurgerile de informaţii relevă amploarea influenţei Teheranului în Irak.

Însă, cea mai surprinzătoare aducere în prim plan a serviciilor iraniene de informaţii a fost făcută către finalul anului trecut, când The Intercept a prezentat Iran Cables, 700 documente secrete iraniene puse la dispoziţia publicaţiei, care, împreună cu New York Times, a realizat mai multe materiale în baza lor.

Este vorba de rapoarte elaborate, în principal în 2014 şi 2015, de către agenţi ai Ministerului Informaţiilor şi Securităţii - MOIS, aflaţi pe teren în Irak, care detaliază activitatea pe care au derulat-o, timp de mai mulţi ani, infiltraţi în toate zonele vieţii politice, economice şi religioase a Irakului. Ele descriu măsura în care Irakul a fost sub influenţa iraniană de la invazia americană din 2003, care a transformat Irakul într-o poartă către vest pentru puterea iraniană. Sunt prezentate, de asemenea, deplasările frecvente ale lui Qassem Suleimani la Bagdad, într-o campanie îndelungată destinată menţinerii Irakului ca stat client, aservit politicii Teheranului.

Pagini întregi din care rezultă, printre altele, influenţa generalului Suleimani, relaţia specială cu Iranul a premierului irakian, Adel Abdul-Mahdi, dar şi a fostului comandant al informaţiilor militare irakiene, Hatem al Maksusi, din dispoziţia căruia au fost furnizate Iranului date inclusiv despre software-ul şi tehnologia de supraveghere oferite Irakului de către Statele Unite şi chiar încercarea de recrutare a unui oficial al Departamentului de Stat de către Iran.

Documentele provin de la o sursă necunoscută, „care a vrut să facă cunoscut ceea ce face Iranul în … ţara sa” (Vanessa Gezari, The Intercept), „cineva care s-a supărat pe rolul iranian în Irak” (Murtaza Hussain, The Intercept), iar ziariştii care s-au ocupat de Iran Cables consideră că este vorba de „o scurgere fără precedent din interiorul unuia dintre cele mai ermetice guverne din lume şi al aparatelor sale de securitate”. Cele aproximativ 700 documente, traduse din farsi şi verificate o  perioadă îndelungată de către The Intercept şi New York Times, dezvăluie „funcţionarea internă a operaţiunilor de intelligence militar iranian”, modul de acţiune al spionilor iranieni care sunt foarte profesionişti … foarte pragmatici … un adversar formidabil al Statelor Unite sau al oricărei alte puteri locale care se ridică împotriva lor” (Murtaza Hussain, The Intercept).

Impresia care reiese din documente este una de „profesionalism şi pragmatism a agenţilor de informaţii iranieni şi nu de interes pentru destabilizarea Irakului, ci mai degrabă interes pentru stabilizarea ţării într-un mod care le facilitează în continuare interesele. Ei nu intenţionează să-l cureţe etnic de anumite grupuri sau să-l facă să plonjeze în haos. Ei doresc un Irak stabil în care toate comunităţile minoritare să fie împăcate cu ordinea existentă” (Murtaza Hussain, The Intercept).

Povestea de bază publicată de The Intercept este aceea a influenţei Iranului în politica irakiană: „Statele Unite au spulberat societatea irakiană, iar apoi Iranul a venit să ridice fragmentele rezultate”. O altă poveste prezentată este cea a războiului iranian din umbră împotriva ISIS, în perioada 2013-2015. Spionii iranieni s-au infiltrat în ISIS la cel mai înalt nivel de conducere şi, în timp ce SUA bombardau ISIS din aer, aceştia lucrau în spatele liniilor pentru a submina grupul din interior. Dar, se pare, fără o coordonare eficientă, ceea ce îi nemulţumea profund pe iranieni.

Documentele arată că informaţiile din interiorul Ministerului Informaţiilor justifică preocupările americanilor cu privire la faptul că atrocităţile comise de grupuri armate loiale Forţei Quds pe tot timpul războiului din Irak duc la subminarea eforturilor de reconciliere. Ceea ce scoate în evidenţă disensiunile cu privire la politicile din Irak între elemente mai moderate ale preşedintelui Hassan Rouhani şi facţiuni militante precum Gardienii Revoluţiei.

Ministerul Informaţiilor era îngrijorat de resentimentele irakienilor faţă de miliţiile shiite şi Forţa Quds care le-a sponsorizat, iar agenţii săi l-au acuzat pentru asta în special pe Suleimani, criticat intens pentru înstrăinarea comunităţilor arabe sunnite şi contribuţia la crearea circumstanţelor care justificau o prezenţă militară americană reînnoită în Irak.

Un material MOIS din 2014 precizează că: „este obligatoriu şi necesar să fie puse anumite limite cu privire la violenţa provocată împotriva sunniţilor nevinovaţi din Irak şi lucrurile pe care le face Suleimani. În caz contrar, violenţa între shiiţi şi sunni va continua. În momentul de faţă, orice li se întâmplă sunniţilor, direct sau indirect, apare ca fiind realizat de Iran, chiar şi atunci când Iranul nu are nimic de-a face cu asta”.

Acelaşi document consideră că promovarea publică a lui Suleimani, a rolului său în război, era orientată spre construirea capitalului politic în Iran, eventual pentru o viitoare candidatură prezidenţială.

Ziariştii care s-au ocupat de seria de dezvăluiri sunt de părere că obiectivele iraniene care reies din documente sunt foarte asemănătoare obiectivelor guvernului american, scopuri similare, dar mijloace diferite. Rapoartele dezvăluie măsura în care Iranul şi Statele Unite au folosit Irakul ca scenă pentru jocurile lor de spionaj, un stat cu o politică internă complexă, în care, se pare, Iranul a depăşit Statele Unite în competiţia de influenţă.

Analiştii de la chargedaffairs.org (The Iran Cables and Beyond: A Conversation with Murtaza Hussain) avansează ipoteza că, pe fondul creşterii sentimentului anti-Iran exprimat de protestatarii irakieni anti-guvernamentali şi într-o perioadă de proteste anti-guvernamentale răspândite în Iran, scurgerea Iran Cables poate fi instrumentată de către IRGC pentru a submina încrederea iraniană în MOIS. Este o ipoteză.

Foreign Affairs consideră că „nucleul revoluţionar al Iranului, inclusiv Corpul Gărzii Revoluţionare Islamice (IRGC), şi aparatul de securitate al ţării au fost compromise. Dar pierderea lui Soleimani vorbeşte despre probleme şi mai profunde şi mai importante”.

După moartea generalului, parlamentul iranian a desemnat întreaga armată americană drept organizaţie teroristă şi a alocat, suplimentar, 223 milioane de dolari, Forţei Quds.

Ayatollahul Ali Khamenei a numit rapid un nou şef al Forţei Quds, generalul Esmail Qaani, cu precizarea că acesta va continua calea lui Soleimani: „Lăsaţi toţi prietenii, precum şi toţi duşmanii, să ştie că linia de rezistenţă a Jihadului va continua cu o motivaţie mai mare”.

În Irak sunt proteste împotriva influenţei iraniene, dar prezenţa Iranului din punct de vedere economic şi politic este puţin probabil că va fi redusă în viitorul apropiat.

Atunci ce s-a schimbat?

Unul din articolele seriei din The Intercept este intitulat „Schimbarea stăpânilor”, sugerând că, deşi SUA au început războiul în Irak, cel care l-a câştigat este Iranul.

De schimbat se schimbă şi alţi stăpâni: cei ai serviciilor de informaţii.

Se mai schimbă şi percepţia asupra lucrurilor: un material public al Direcţiei americane de Informaţii Militare (Puterea militară a Iranului), din 2019, îl prezintă pe generalul Qassem Suleimani drept „un arhitect cheie şi executor principal al politicii externe a Iranului în zonele de conflict regional, unul dintre cei mai recunoscuţi şi populari lideri militari în Iran, care exercită o influenţă semnificativă în luarea deciziilor de politică externă iraniană”. Nici urmă de calificativul terorist.

Şi nici Iranul nu a devenit terorist şi nuclear peste noapte, după cum nici regimul de la Teheran, incomod. Să se fi apropiat puţin cam prea mult, pentru îngăduinţa Washingtonului, Iranul de Irak şi echilibrul Sunni-Shia, de care vorbea Barack Obama, şi pe care, de altfel, nu l-a explicat niciodată, să fie afectat?

Răspunsul ar putea să facă diferenţa între punerea în aplicare a instrumentelor tradiţionale ale doctrinelor de izolare (containment) şi descurajare (deterrence), care, potrivit republicanilor, nu se aplică în cazul teroriştilor şi acţiunile preventive, după cum ar putea să facă diferenţa între un conflict calculat şi o greşeală de calcul.

Iar serviciile de intelligence sunt parte a acestui răspuns.