03 februarie 2021

Acorduri şi reconciliere în Orientul Mijlociu. Urmează la mutare Administraţia Biden

Laurenţiu Sfinteş

Acum, la mai multe luni de la semnarea primelor ”Acorduri Abraham”, cu Emiratele Arabe Unite şi Bahrain (15 septembrie 2020), şi la destul timp după următoarele: cu Maroc (10 decembrie 2020) şi Sudan (21 ianuarie 2021), deschiderea diplomatică dintre Israel şi unele state arabe poate fi văzută într-un context mai larg. La momentul evenimentului, SUA, ”sponsorul diplomatic al reconcilierii”, se afla în plină campanie prezidenţială, Israelul avea nevoie şi el de o victorie externă pe care să i-o ofere statornicului său premier, Benjamin Netanyahu, aflat în plin proces de contestare internă, în timp ce pentru statele arabe interesate înţelegerea promitea parfum de afaceri profitabile şi de importuri de tehnologie militară.

Sursă foto: Profimedia
Acordurile nu sunt despre pace, ci despre o situaţie care există. De mult timp.

Deşi surprinzătoare, ţinând cont de discursul oficial al liderilor arabi privind ataşamentul faţă de cauza palestiniană, aceste acorduri nu au apărut pe teren gol, documente asemănătoare fiind semnate şi anterior, de către Egipt (1979) şi Iordania (1994). Iar acestea chiar erau tratate de pace care urmau unui conflict adevărat cu Israelul.

Astfel că detractorii schimbării de abordare a relaţiilor bilaterale cu statul evreu nu puteau invoca decât o solidaritate pan-arabă şi pan-islamică pe hârtie, în fapt în aproape fiecare capitală din regiune - cu câteva excepţii, e adevărat notabile: Ankara, Doha, Teheran -, beneficiile unor relaţii mai bune cu Israelul şi SUA erau apreciate ca fiind mai mari decât empatia pentru poporul palestinian.

Oficial, Acordurile Abraham au avut ca obiectiv şi drepturile palestinienilor, care, la acel moment, erau în cumpăna stabilirii unui calendar al anexării a 30% din teritoriul Cisiordaniei, ca urmare a unui plan de pace israeliano-palestinian sponsorizat politic de către Casa Albă.

Liderii Emiratelor Arabe Unite şi Bahrainului au prezentat aceste acorduri ca pe o soluţie de a bloca acest plan de pace şi de a salva drepturile palestinienilor. Acţiunile ulterioare arată, însă, mai curând ca o neutralizare a autorităţilor palestiniene, puse în faţa faptului împlinit. A contat, de asemenea, faptul că, prezentând doar partea de empatie jucată cu palestinienii, acordurile au putut fi astfel vândute mai uşor opiniei publice interne.

Paradoxul este că semnatarii din regiune, Israelul, Emiratele Arabe Unite şi Bahrain au mai multe lucruri în comun, interese asemănătoare sau complementare, care, puse în balanţă, pot cântări mai greu decât iluzoriile solidarităţi pan-arabe şi pro-palestiniene.

Chiar şi în materie de securitate internă, EAU şi Bahrain pot învăţa de la Israel tehnicile de supraveghere a populaţiei, ambele state având majorităţi contestatare (comunitatea shia în Bahrain) sau fără cetăţenie locală (EAU) care trebuie ţinute la distanţă.

Probabil nu e întâmplător faptul că unul din primele domenii de cooperare, abordate post-acorduri, a fost cel al tehnologiilor de funcţionare a punctelor de control.

Orientarea pro-business a semnatarilor este la fel de evidentă, iar pentru semnatarii arabi faptul că multe din produsele israeliene ce sunt acum importate din Israel (inclusiv vin,  pentru că în Dubai s-a liberalizat consumul pentru non-emiratezi) provin din implantările din Cisiordania, nu are o importanţă deosebită în afară de nevoia de a nu deveni prea public acest aspect, uşor inflamant în opinia publică locală.

Dar nici opinia publică nu mai este una ataşată cauzei palestiniene aşa cum era acum câteva decenii. Diviziunile interne palestiniene, o conducere octogenară şi, aparent, perpetuă, gaura neagră în care se duc banii primiţi pentru refugiaţi sau pentru echilibrarea bugetului Autorităţii Naţionale Palestiniene sunt doar câteva aspecte care au produs iritare inclusiv la nivelul străzii arabe.

 

E prea devreme pentru un bilanţ, dar se pot face analize de etapă...

...care arată că acordurile au avut atât ţinte bilaterale, cât şi obiective regionale. Bilateral s-a dorit o soluţie de tip win-win, Israelul câştigă atât politic şi diplomatic, cât şi oferind acelaşi tip de recompensă partenerului de peste Ocean. Ieşirea din izolarea regională subminează, în acelaşi timp, eforturile Turciei pentru crearea unui front comun pro-palestinian şi anti-israelian. Şi ţine Iranul la distanţă.

Statele arabe semnatare au şi ele ambiţii economice, perspective mai bune pentru importurile de tehnologie militară de vârf, speranţe pentru turism şi, nu în ultimul rând, întărirea axei anti-Frăţia Musulmană din  regiune.

Deşi diferenţele dintre semnatari sunt evidente, ca de la democraţia de tip occidental la autocraţia monarhică, să nu uităm, totuşi, că ne aflăm în Orientul Mijlociu. Acolo unde deciziile se iau în cercuri restrânse şi sunt implementate, desigur, de sus în jos. De aceea, în ambele capete ale negocierilor, acestea s-au purtat fără cunoştinţa partenerului de coaliţie (Israel) sau doar în interiorul cercului restrâns al monarhilor arabi.

Tactică de negociere a fost impusă de condiţiile interne diferite: în Israel, succesul acestora trebuia să fie exclusiv al premierului, în statele arabe există nu numai cultura autorităţii monarhice, dar şi o diferenţă, deseori uriaşă, între entuziasmul belicos, deseori inconştient, al maselor şi pragmatismul cinic al liderilor. Cum să le spui supuşilor tăi, pe care i-ai educat că răul vine de la Ierusalimul evreu, că ai de gând să faci pace cu infidelul?

Şi ce s-a realizat până acum:

  • s-au pus bazele unei axe arabo-israeliene, anti-Frăţia Musulmană (ceea ce înseamnă şi Turcia şi Qatar) şi anti-Iran (ceea ce înseamnă şi Hezbollah, Yemen, eventual Siria şi Irak, în componentele lor militante pro-iraniene);
  • contractele de armament american, cele care permit saltul tehnologic în dotarea statelor arabe semnatare, menţinând, în acelaşi timp, avantajul militar al Israelului (Qualitative Military Edge), sunt în procedură de aprobare. Iar acestea nu sunt puţine: doar cu EAU, presupun 50 de avioane ”stealth” F-35 - 10,4 miliarde de dolari, 18 drone MQ-9 Reaper - 2,97 miliarde de dolari, muniţii necesare, alte echipamente - 10 miliarde de dolari;
  • semnatarii arabi sunt acum beneficiarii de intelligence ai Israelului în regiuni precum Yemen, Cornul Africii, acolo unde prezenţa şi interesele strategice ale Emiratelor Arabe Unite, de exemplu, au devenit deja o constantă;
  • uşile Washingtonului se deschid mai larg pentru noii parteneri diplomatici ai Israelului, ceea ce poate oferi noi oportunităţi pentru ambiţioşii lideri din Golf şi nu numai;
  • în cele două cazuri particulare, Maroc şi Sudan, realizările sunt, şi ele, punctuale: recunoaşterea de către SUA a legitimităţii ocupării Saharei Spaniole şi achiziţia de drone  MQ-9B SeaGuardian  - Maroc, extragerea de pe lista statelor sponsor ale terorismului şi reluarea accesului la împrumuturi ale Băncii Mondiale, cu o primă tranşă de 1 miliard de dolari  - Sudan.  Marocul are şi justificarea reluării legăturilor cu puternica diasporă evreiască având origini marocane, în timp ce Sudanul poate afirma că iese pe plus, chiar dacă a trebuit să plătească în prealabil daune de 335 de milioane de dolari familiilor victimelor atacurilor teroriste din Kenya şi Tanzania, executate în perioada în care Bin Laden avea paşaport cu viză de afaceri sudaneză.

 

Între timp, lucrurile s-au complicat

La Washington a intrat pe rol, după 20 ianuarie 2021,  Administraţia Biden, iar în Israel s-a declanşat procesul de organizare a unor noi alegeri (23 martie 2021).

Poziţia SUA faţă de Israel nu se va schimba decât la nivelul unor nuanţe, dar şi acestea sunt importante. Acordurile Abraham au apărut şi ca urmare a unor nevoi electorale ale Administraţiei Trump, deci ele se vor afla sub lupa noilor responsabili ai politicii americane în Orientul Mijlociu şi prin prisma aspectelor lor conjuncturale.

Confruntarea deschisă dintre fostul preşedinte Trump şi actuala administraţie se va repercuta negativ şi asupra modului în care vor fi evaluate unele din actele sale de politică externă. Mai ales cele din ultima parte a mandatului.

Judecând după poziţionările anterioare, preşedintele Biden va adopta o atitudine mai dură faţă de Turcia, dar care nu este obligatoriu să fie aceeaşi şi faţă de Frăţia Musulmană. În definitiv, ”Primăvara arabă”, produsul politic primordial al Frăţiei Musulmane, a avut loc în perioada când Biden era vicepreşedinte. Iar sprijinul american pentru revoltele din acea perioadă a fost explicit.

Astfel, unul din argumentele funcţionării noii axe Israel – unele state arabe sunnite este pus în stand-by.

Nici poziţia faţă de Iran s-ar putea să nu fie pe aceeaşi linie de forţă impusă de tandemul Trump – Netanyahu, căreia i s-au alăturat şi semnatarii arabi ai Acordurilor Abraham.

Dacă pentru premierul israelian mai exista speranţa ca Senatul SUA să fie în continuare majoritar republican, şi astfel o frână pentru unele decizii de politică externă ale preşedintelui Biden, alegerile din ianuarie din statul Georgia au închis şi această perspectivă.

Pot exista, însă, incidente în regiune care să schimbe întreaga dinamică a evoluţiilor prefigurate de analişti. Până la acest moment, în ciuda retoricii agresive şi la fel de intense şi faţă de noua administraţie de la Washington, Iranul s-a reţinut, totuşi, în a se aventura în gesturi provocatoare, instruind, probabil, şi francizele sale din Irak, Siria, Liban şi Yemen să procedeze la fel.

Simţind vânt de schimbare, nici Arabia Saudită, care urmă să fie bomboana de pe tortul reconcilierii arabo-israeliene, nu mai pare atât de decisă să urmeze calea inaugurată de aliaţii săi din Golf. Deocamdată transmite semnale.

Pe timpul unei conferinţe de securitate desfăşurate chiar în capitala unuia dintre semnatari, la Manama, Bahrain, în decembrie 2020, unul din foştii demnitari saudiţi, Turki al-Faisal (şef al informaţiilor regatului saudit timp de 22 de ani!, dar şi ambasador în SUA), în prezent director al unei fundaţii regale de studii islamice, deci dezlegat de obligaţii şi cutume oficiale, a criticat Israelul, acuzându-l de ipocrizie pentru nedeclararea arsenalului său nuclear. În ceea ce priveşte Acordurile Abraham, fostul demnitar a fost şi mai expresiv: ”Nu se poate trata o rană deschisă cu paliative şi analgezice” / “You cannot treat an open wound with palliatives and painkillers.”

Nu a fost o poziţie asumată la nivel oficial, desigur. Dar îngrijorările Arabiei Saudite sunt evidente. Precedenta administraţie democrată, din rândurile căreia o serie de responsabili politici se regăsesc şi în actuala, nu a fost foarte tolerantă cu unele excese autoritariste ale Riadului, iar relaţiile cu Washingtonul nu au fost, nici pe departe, atât de strânse ca în perioada Trump.

Astfel că, făcându-se că nu a fost atentă la explicaţiile aliaţilor săi din Emirate şi din Bahrain privind aspectele benefice ale acordurilor de pace pentru planul de pace israeliano-palestinian propus de Trump, diplomaţia saudită promovează din nou propriul său plan de pace, cel din 2002, ”Iniţiativa Arabă de Pace”, prezentat la reuniunea Ligii Arabe de la Beirut şi reasumat de aceeaşi organizaţie în 2017.

Acordurile Abraham rămân, sunt deja un fapt împlinit şi, desigur, încep să producă efecte în plan bilateral pentru semnatari, dar perspectiva regională este pusă în aşteptare, până când opţiunile Administraţiei Biden în Orientul Mijlociu vor deveni mai clare.

Deocamdată, de la Washington a venit semnalul că s-a intrat într-un proces de reevaluare. Raportul beneficii-costuri ale acţiunilor politice, prezenţei militare, cooperării economice în regiune, totul este reanalizat. Chiar şi contractele de furnizare de echipamente militare semnate în perioada post septembrie 2020. Chiar şi cele care sunt consecinţa încheierii Acordurilor Abraham, deşi semnatarii au afirmat permanent că nu există o legătură de cauzalitate între acorduri şi contracte.

Va fi interesant de văzut care va fi reacţia în cele două state principale beneficiare ale acestor contracte, dacă noua administraţie le va considera inoportune pentru interesele americane.

Tensiunea perioadei impune şi gesturi de închidere a unor conflicte colaterale care ar putea complica potenţialele evoluţii. În această logică a intrat diferendul dintre Qatar şi o serie de state arabe.

Reconciliere inter-arabă, front unit anti-iranian

După trei ani de boicot al Qatarului, summitul GCC, de la începutul lunii ianuarie 2021, din  Al-Ula, Arabia Saudită, a marcat revenirea la un front unit al statelor arabe din zona Golfului. Precaut, emirul de la Doha, şeicul Tamim Bin Hamad Al-Thani, s-a asigurat că, înainte de a se urca în avion, graniţele emiratului, terestre, aeriene şi navale, cu Arabia Saudită sunt din nou redeschise. La aterizarea pe aeroport a fost întâmpinat de prinţul regent saudit Mohamed Bin Salman, care l-a îmbrăţişat, încălcând regulile medicale de distanţare anti-Covid, respectate până atunci la primirea celorlalţi invitaţi.

E o reconciliere care poate fi apreciată şi ca un cântec de lebădă al diplomaţiei Administraţiei Trump, prin prezenţa la summit a lui Jared Kushner, de aceea comunicatul final al summitului a fost considerat un fel de ”declaraţie Kushner”, un ”end of story”, dorit triumfal, al eforturilor sale de a media în Orientul Mijlociu.

Fondul evenimentului l-a reprezentat, însă, pregătirea statelor din regiune pentru perioada Biden şi închiderea acelor dosare care ar putea produce probleme.

Un front arab fără fisuri în zona Golfului este, în acelaşi timp, o invitaţie pentru Administraţia Biden de a nu reveni la perioada ante-Trump în relaţiile cu Iranul.

Nu va fi uşor, reconcilierea inter-arabă nu e încă un fapt împlinit şi pentru celelalte state implicate (Bahrainul, Emiratele Arabe Unite, Egiptul). Iar diferendele privind relaţiile cu Frăţia Musulmană, sau cu Turcia, sunt tot acolo, neputând fi acoperite de un comunicat final de summit.

Pe de altă parte, nici Iranul nu pare a folosi oportunitatea de a specula potenţialele divergenţe între fostul front anti-Doha, declaraţiile Teheranului privind îmbogăţirea uraniului la 20% sau anti-americane contribuind, la rândul lor, la reţinere din partea noii administraţii de la Casa Albă.

Acordurile Abraham au părut, la momentul semnării lor, o fereastră deschisă către noi spaţii de cooperare între Israel şi statele arabe. Reconcilierea Arabiei Saudite cu Qatarul a fost receptată ca fiind din acelaşi film.

În realitate, fereastra s-a deschis, într-adevăr, şi între Israel şi unele state arabe, şi între acestea din urmă, dar perspectiva rămâne una complicată, cu probleme din trecut care nu se uită şi cu ameninţări regionale prezente care pot produce multe surprize negative în viitor.