Achiziţiile de echipamente militare, între constrângeri reale şi decizii controversate

Reglementările europene privind achiziţiile publice par să blocheze achiziţiile de echipamente şi tehnică militară, în timp ce la nivel comunitar este tot mai vehiculată ideea susţinerii industriei europene de apărare.

Achiziţiile militare pot fi un motor pentru întreaga economie naţională. Emigraţia ar putea fi stopată prin crearea de locuri de muncă bine retribuite.

Decizii politice responsabile, completarea legislaţiei cu un program multianual de achiziţii pentru apărare pentru următorii zece ani, deschiderea către înalta tehnologie şi facilitarea investiţiilor în domenii cheie pot construi un fundament solid pentru dezvoltarea sustenabilă a economiei şi pentru bunăstarea fiecărui cetăţean.

Împreună cu o educaţie modernă, care să pună în valoare şi să exprime aptitudinile şi calităţile personale, aceste demersuri ar putea fi nucleul programului de modernizare a României.

Preocuparea pentru securitatea naţională este afişată de către toate formaţiunile politice, de către analişti şi formatori de opinie, în contextul îngrijorător al evoluţiei tot mai imprevizibile a relaţiilor internaţionale actuale. Acordul politic pentru alocarea a 2% din PIB pentru apărarea naţională (incluzând aici şi cheltuielile cu pensiile şi ajutoarele sociale din responsabilitatea Ministerului Apărării Naţionale) reprezintă un pas important, dar nu suficient, pentru realizarea unei capacităţi de apărare adecvată situaţiei, eficientă, sustenabilă şi credibilă.

Forţele armate române trebuie să achiziţioneze echipamente, sisteme de arme moderne, întrucât majoritatea celor în uz sunt demult depăşite moral, multe dintre ele şi fizic. Dezvoltarea anumitor capabilităţi în domeniul apărării naţionale se face, în majoritatea statelor, pe baza unei profunde analize strategice. Drept urmare a acestei analize, funcţie de ameninţările probabile şi de posibilităţile de contracarare a acestora, se iau deciziile importante, cea mai importantă fiind achiziţia de echipamente. Aceste achiziţii sunt scumpe, ceea ce presupune, de asemenea o mare responsabilitate.

În aceste condiţii, dar şi în contextul în care securitatea şi apărarea au reprezentat, încă de la începutul constituirii sale, unul din pilonii Uniunii Europene, achiziţiile de tehnică militară au fost privite la nivel comunitar, încă din 2004, ca posibile excepţii la procedurile clasice de achiziţii publice, dar în anumite condiţii. Ulterior, în 2009, reglementările serviciilor şi acordarea contractelor de lucrări aferente apărării şi securităţii au fost completate printr-o nouă directivă.

Protejarea şi încurajarea dezvoltării unei industrii europene competitive în domeniul apărării au determinat mai multe acţiuni, de la crearea OCCAR (Organisation Conjointe de Coopération en matière d'Armement / Organisation for Joint Armament Co-operation), o agenţie multinaţională cu proiecte comune, la cele coordonate de Agenţia Europeană pentru Apărare (EDA – European Defence Agency), care au avut rezultate vizibile, începând cu 2014, prin reuniunea Consiliului European pentru dezbaterea acestui subiect.

Apoi, în 14-15 decembrie 2017, Consiliul European a marcat începutul oficial al Cooperării Permanente Structurate în domeniul apărării (PESCO – Permanent Structured Cooperation), o iniţiativă care a fost adoptată de 25 din cele 28 de state membre. În contextul unor vii discuţii privind apărarea europeană, au apărut noi iniţiative, cea mai importantă fiind crearea Fondului European pentru Apărare. România, prin reprezentanţii săi, a fost parte la elaborarea şi aprobarea acestor documente. Bineînţeles, două din directive au fost transpuse în legislaţia naţională, pentru a putea fi implementate, aproape ca de fiecare dată, prin Ordonanţe de urgenţă (deşi niciun document elaborat la nivel comunitar nu ne-a fost necunoscut, încă de la elaborare!).

Realizarea achiziţiilor publice conform unui set de reguli comune, pentru manifestarea concurenţei în toate statele membre, s-a reafirmat odată cu intrarea în vigoare a „Directivei 2014/24/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achiziţiile publice”. Excepţiile privind unele achiziţii întăresc regulile generale, dar au în vedere şi interesele specifice ale fiecărui stat.

În preambulul Directivei 2014/24/UE se arată că „achiziţiile publice joacă un rol cheie în strategia Europa 2020, prezentată în Comunicarea Comisiei din 3 martie 2010, intitulată Europa 2020”. Desigur, unele achiziţii pot fi deosebit de importante nu doar ca valoare, dar şi ca impact social sau în domeniul securităţii naţionale, iar pentru aceste situaţii au fost acceptate excepţii, în anumite limite: „pentru contractele de achiziţii publice care depăşesc o anumită valoare, ar trebui elaborate dispoziţii pentru coordonarea procedurilor de achiziţii publice naţionale, pentru ca principiile respective să fie transpuse în practică şi achiziţiile publice să fie deschise concurenţei”.

Procesul de achiziţii la nivel european se bazează pe faptul că „există o mare necesitate ca autorităţile contractante să dispună de flexibilitate suplimentară, în scopul de a alege o procedură de achiziţii publice care să ofere posibilitatea de a negocia. De asemenea, este probabil ca o mai mare utilizare a procedurilor respective să sporească activităţile comerciale transfrontaliere, dat fiind că, potrivit evaluării, contractele atribuite prin procedura de negociere cu publicare prealabilă sunt câştigate într-un număr foarte mare de cazuri de oferte transfrontaliere”.

De asemenea, se are în vedere că „statele membre ar trebui să ofere posibilitatea utilizării procedurii competitive cu negociere sau a dialogului competitiv în diverse situaţii în care procedurile deschise sau restrânse fără negociere nu pot duce la rezultate satisfăcătoare.”

Necesitatea respectării unor standarde de calitate ridicate, pentru protejarea cetăţenilor UE, a fost avută în vedere: „ar trebui să se stabilească explicit că oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic ar trebui să fie evaluată pe baza celui mai bun raport preţ-calitate care ar trebui să includă întotdeauna un element de preţ sau de cost. (...). În scopul de a încuraja o mai bună orientare către calitate a achiziţiilor publice, ar trebui să li se permită statelor membre să interzică sau să restricţioneze utilizarea doar a preţului sau doar a costului pentru evaluarea celei mai avantajoase oferte din punct de vedere economic, în cazul în care acestea consideră necesar acest lucru.”

În articolul 15, dedicat apărării şi securităţii, este prevăzut în mod expres că „prezenta directivă se aplică contractelor de achiziţii publice atribuite şi concursurilor de proiecte organizate în domeniile apărării şi securităţii, cu excepţia următoarelor contracte: (a) contractele care intră sub incidenţa Directivei 2009/81/CE; (b) contractele cărora Directiva 2009/81/CE nu li se aplică, în temeiul articolelor 8, 12 şi 13 din aceasta”.

Aceasta prevede, la articolul 11, că „niciuna dintre normele, procedurile, programele, acordurile, regimurile sau contractele menţionate în această secţiune nu pot fi folosite în scopul sustragerii de la aplicarea dispoziţiilor prezentei directive”, dar, în acelaşi timp, specifică un număr de excluderi speciale în articolul 13: „contractelor pentru care aplicarea normelor prezentei directive ar obliga un stat membru să ofere informaţii a căror divulgare este considerată de statul în cauză ca fiind contrară intereselor sale fundamentale de securitate; contractelor destinate activităţilor specifice serviciilor de informaţii; contractelor atribuite în cadrul unui program de cooperare bazat pe cercetare şi dezvoltare, desfăşurat în comun de cel puţin două state membre şi având drept obiectiv elaborarea unui produs nou şi, dacă este cazul, fazelor ulterioare pentru întreaga durată sau anumite părţi ale ciclului de viaţă al acestui produs (...)”.

Am dorit să subliniez şi să reamintesc faptul că există unele reguli stabilite la nivel european, prin mecanisme la care am fost parte, prin reprezentanţi. Acestea ar trebui să fie cunoscute şi utilizate constructiv, în spiritul în care au fost create. Necunoaşterea ne poate expune sau ne poate poziţiona în afara construcţiilor viitoare, pentru care au fost depuse eforturi timp de mulţi ani. În acelaşi timp, invocarea constrângerilor reglementărilor europene în situaţii în care ar trebui invocate excepţiile, ar putea dovedi lipsă de implicare şi responsabilitate sau demagogie.

Desigur, mai sunt şi alte prevederi, pe care cei cu responsabilităţi în domeniu, trebuie să le cunoască şi să le respecte. Din păcate, întregul proces generat de creşterea bugetului pentru apărare se caracterizează prin lipsă de consecvenţă, iresponsabilitate şi oportunism politicianist, chiar lipsă de responsabilitate privind securitatea naţională.

Achiziţia unei escadrile de avioane de luptă a avut la bază o decizie politică, „de oportunitate”, alegând a doua soluţie din studiul de specialitate. Prima opţiune (F-16 Block 52, aprobată deja de CSAŢ) ar fi presupus o sumă mult mai mare în cheltuielile următorului an, în condiţiile în care abia se întrezărea ieşirea din criza economică. Deşi s-a ridicat decizia la nivelul Parlamentului, printr-o lege specială, programul nu a continuat, rămânând doar un subiect de discuţii.

Este dificil să se identifice alte F-16 disponibile pentru a fi aduse la o configuraţie identică cu cele 12, deja modernizate, iar timpul trece în defavoarea acestei idei. Lipsa unei decizii privind intrarea în familia europeană de F-16 MLU sau acceptarea unui program american pentru o configuraţie VIPER ar fi trebuit luată deja. Menţinerea „viziunilor” ineficiente şi nerealiste privind o viitoare achiziţie de F-35 amână periculos şi irecuperabil realizarea minimei capacităţi de reacţie aeriană necesare unui stat membru NATO, poziţionat la graniţa de est a Alianţei. Experienţa acestei achiziţii ar fi trebuit valorificată. În primul rând, de la decizie până la operaţionalizarea echipamentului durează. Uneori chiar şase ani (!), iar un lucru făcut pe jumătate poate deveni păgubos.

Achiziţia de rachete Patriot, extrem de necesară, a fost decisă politic şi aprobată prin lege specială, fiind declarată „achiziţie în baza unui acord guvern la guvern”. În fapt, acest acord nu există! Există acordul Congresului SUA pentru accesul la aceste echipamente pentru România. Mai departe, conform legislaţiei americane, guvernul român trebuia să negocieze cu compania producătoare. Fără a mai comenta pe larg logica strâmbă a detalierii prin lege a repartiţiei echipamentelor către două categorii de forţe (în condiţiile în care aceste sisteme nu protejează forţe armate, ci obiective strategice!), voi spune doar că prin lege s-au stabilit costuri suplimentare pentru realizarea de structuri paralele, cu aceleaşi atribuţii, precum şi o dificultate în integrarea lor într-un sistem de comandă-control unic. Care ar fi partea de acord, totuşi? Ce s-a modificat în documentul semnat în septembrie 2011? Bineînţeles sunt şi alte întrebări.

Achiziţia de rachete HIMARS a urmat aproximativ aceeaşi cale, fiind urmată de rachetele de coastă. În urma acestor achiziţii ar fi trebuit să avem: prevederi suplimentare în Parteneriatul strategic cu SUA pentru secolul XXI, investiţii ale companiilor americane şi ale altor firme asociate acestora, a căror valoare minimă să permită statului român să realizeze venituri de cel puţin aceeaşi valoare cu suma cheltuită pentru achiziţiile militare, un transfer tehnologic care să permită mentenanţa echipamentelor şi chiar o modernizare a acestora pe întreg ciclul de viaţă, precum şi garanţii privind suportul logistic pe aceeaşi perioadă. Poate că există, dar nu au fost făcute publice.

Printre primele achiziţii de tehnică, declanşate anterior aderării la Alianţă, au fost radarele de tip FPS, fixe sau mobile. Aceste radare ar putea fi un exemplu de dublă utilizare a echipamentelor militare, fiind principalele surse de informaţii pentru Managementul traficului aerian realizat de ROMATSA. Cu ajutorul acestor radare sunt realizate servicii care aduc venituri statului român, dar care nu se reflectă şi în bugetul forţelor aeriene. De ce?

Firma Lockheed este sursa pentru mai multe echipamente, dar încă nu se observă o prezenţă cu capacităţi de producţie, nici în nume propriu, nici ca partener sau din partea firmelor partenere marelui concern american.

Achiziţia de transportoare blindate a fost anunţată ca o mare realizare, dar, până acum, singurul lucru palpabil a fost inaugurarea punctului de lucru al ELBIT, la Măgurele, pentru turelele Piranha 5. Întreprinderea de la Moreni continuă să fie sprijinită de stat, sub diverse forme, probabil până la atingerea vârstei de pensionare a ultimilor lideri sindicali. Mai grav, în acest joc a fost implicată şi compania Rheinmetall, mai mult sau mai puţin în cunoştinţă de cauză, dar cu un posibil impact nu doar economic, dar şi politic.

Achiziţia de platforme multifuncţionale de transport este în impas, după un anunţ triumfător care ne adusese alte speranţe. Cu o oarecare experienţă în domeniul construcţiilor de camioane, am putea conta pe o posibilă dezvoltare a industriei de profil, chiar dacă această tradiţie a fost întreruptă pentru o perioadă destul de lungă de timp.

Modernizarea avionului şcoală IAR-99 Şoim ar putea fi una din deciziile ce se vor lua în acest an. Ambiţia de a realiza un avion de luptă, din anii ‘70 rămâne, încă, neevaluată, cu toate beneficiile şi pierderile sale. Mai mult, concepţia că putem crea independent produse după licenţe proprii, fără o experienţă adecvată, deplin confirmată în domeniu, încă produce efecte. Se regăseşte ca soluţie în Strategia pentru revigorarea industriei naţionale de apărare. Ideea de a moderniza un avion de antrenament (considerat foarte bun de către cei care nu au mai zburat alt tip de avion din aceeaşi clasă, sau de către producătorii care au reuşit să îl vândă doar aviaţiei militare române), poate avea un rezultat favorabil. Sau poate nu. Ar trebui întrebaţi piloţii care au avut probleme cu acest avion, mai ales cei care au supravieţuit şi au rămas cu sechele pe viaţă. Pentru o mai sigură investiţie, poate nu ar fi rău să avem sprijinul unui constructor cu renume în domeniu, care să se asocieze atât producţiei, cât şi vânzării ulterioare. Aceasta ar putea fi şi o garanţie pentru calitatea produsului.

Modernizarea fregatelor, iniţiată în urmă cu mai mult de zece ani, dar nerealizată, cu un impact deosebit de grav în menţinerea unui minim nivel operaţional al acestora a fost compromisă total. Prin conexarea acestui proces la construcţia/achiziţia de corvete, inclusiv această din urmă posibilă achiziţie a fost afectată. Necesitatea corvetelor sau a unor nave de litoral multirol a fost destul de discutată, dar abandonată cu scopul de a obţine totuşi ceva, un grup de nave capabil să realizeze o prezenţă minimă maritimă a României. Ulterior, la fel ca în cazul avioanelor de luptă, au apărut alte „viziuni”, cu submarine şi alte fantasme.

Armamentul individual încă nu a fost schimbat, în majoritatea unităţilor, cu toate că la BSDA-2018 au fost prezentate noi arme, ca realizări ale industriei noastre de apărare, chiar de către ministrul apărării naţionale.

Ce ar trebui făcut? Implicare responsabilă, din partea tuturor. De la cel mai înalt nivel. Acum totul pare un haos, plin de compromisuri care nu au nicio legătură cu preocuparea reală pentru securitatea României, cu economia românească sau cu viitorul acesteia.

@@@@

Pentru cei interesaţi de acest subiect:

-OCCAR (Organisation Conjointe de Coopération en matière d'Armement) este o organizaţie internaţională care reuneşte şase state europene, Belgia, Franţa, Germania, Italia, Spania şi Regatul Unit al Marii Britanii, al cărei scop de afaceri este cel de a realiza managementul cooperării programelor comune pentru realizarea echipamentelor militare (de apărare).

-PESCO presupune mai multe proiecte comune, la unele dintre ele fiind angajată şi România. Unul dintre ele ar fi cel privind transportul aerian, chiar dacă nu mai are niciun avion Airbus (pe care se bazează flota europeană) la nicio companie de transport aerian, de stat sau privată. Trebuie spus şi că, în acelaşi timp, România este parte a Programului NATO de transport strategic cu C-17, deşi nu are în operare niciun avion Boeing 747, la nicio companie aeriană.

-Directiva 2009/81/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 iulie 2009 privind coordonarea procedurilor privind atribuirea anumitor contracte de lucrări, de furnizare de bunuri şi de prestare de servicii de către autorităţile sau entităţile contractante în domeniile apărării şi securităţii şi de modificare a Directivelor 2004/17/CE şi 2004/18/CE

- https://www.mediafax.ro/politic/programul-de-aparare-pesco-al-uniunii-europene-si-implicatiile-sale-pentru-romania-analizate-astazi-in-sedinta-csat-16770377
România a pus la dispoziţia forţelor SUA, prin lege, un număr de facilităţi, conform „Acordului între România şi Statele Unite ale Americii privind activităţile forţelor Statelor Unite staţionate pe teritoriul României, 2005”, cu modificările ulterioare.