Abordări inovative ale Rusiei privind războiul modern
Cristian Eremia
Preocupările cercurilor politico-militare şi analitice occidentale de a evalua noile tendinţe doctrinare de abordare de către Rusia a mediului operaţional în cadrul conflictelor şi războaielor contemporane rămân o preocupare constantă. Cel mai frecvent sunt evidenţiate concluzii potrivit cărora Rusia a declanşat un război hibrid împotriva adversarilor săi occidentali, care va plasa părţile într-un nou şi periculos război rece sau într-un război nedefinit clar, dar oricum ”mult mai rău”. Iar propaganda rusă foloseşte orice prilej (inclusiv ultima campanie electorală a preşedintelui rus) pentru a satura mentalul societăţii ruse cu ideea că Rusia se află, ea însăşi, sub asaltul războiului hibrid declanşat de Occident.
Persistă deci întrebări care generează noi şi noi perspective analitice, întrebări ale căror răspunsuri sunt dificil de formulat în condiţiile în care transparenţa gândirii militare strategice ruse rămâne extrem de redusă. A adoptat Rusia doctrina ”războiului hibrid”, sau ne confruntăm cu o variantă ”rusească” de război hibrid ? Noua doctrină rusă de război se referă la un ”Război rus de Nouă Generaţie”? Dacă da, este o astfel de doctrină în curs de implementare în cadrul structurilor ruse de forţă ? Desigur, implicit sau explicit, este analizată şi capacitatea Moscovei de a replica ”modelele” Crimeea şi Donbas în acţiuni agresive şi conflicte viitoare pe care le-ar putea genera pe flancul de est al NATO şi UE.
Trebuie remarcate unele nuanţe avansate de strategii militari ruşi, care nu par încă suficient analizate în evaluările occidentale. În primul rând ar trebui luate mai profund în considerare afirmaţiile liderilor politico-militari ruşi, potrivit cărora ”Rusia nu are nevoie de a copia vreo experienţă militară străină” (cu trimitere directă la conceptul războiului hibrid în varianta occidentală), experienţele militare exersate de alte armate fiind avute în vedere doar pentru perfecţionarea capabilităţilor ruse, astfel încât Rusia să nu piardă poziţiile de vârf în ierarhia puterilor mondiale. Totodată, există tentaţia de a se face abstracţie de faptul că, în 2007, atunci când conceptul de război hibrid a fost definit în Occident de Frank Hoffman, strategii militari ruşi au respins complet acest concept, pe care de altfel îl consideră şi acum dezvoltat împotriva Rusiei. Argumentând că nu este ”nimic nou” în abordarea occidentală, gândirea militară rusă a replicat că acest concept este deja depăşit şi chiar incomplet din perspectivă strategică rusă, deoarece, spre exemplu, nu include mecanismele de manipulare politică a inamicului, elemente pe care forţele ruse le aplică deja în operaţii strategice.
A rezultat că teoria războiului hibrid occidentală nu ar fi tocmai proprie gândirii militare ruse contemporane şi, prin urmare, nu poate acoperi întregul spectru al abordărilor ruse în materie. Prin urmare, ar fi o eroare cu costuri strategice pe termen lung, ca gândirea militară occidentală să încerce să încadreze conceptul modern de război rus în propriile tipare, norme şi criterii (circumscrise unei culturi cu valori diferite de cele ruse) şi să refuze a accepta că nuanţele şi subtilităţile noilor elemente doctrinare ruse de război sunt, pe cât de provocatoare, pe atât de periculoase. Mai rezultă faptul că gândirea militară strategică rusă a preluat de ani buni în conceptul său modern de ducere a unui război de nouă generaţie elementele esenţiale ale ”războiului neregulat”, ale ”războiului fără restricţii”, chiar ale ”războiului total”.
Viziunea militară strategică Gherasimov asupra ”Războiului de Nouă Generaţie”
Pentru a obţine cheia în care ar putea fi înţelese mai fidel operaţiile ruse la nivel strategic din ultimii ani, este necesară o explorare a principalelor principii şi elemente care conturează conceptul rusesc al ”Războiul de Nouă Generaţie - RNG”. Punctul de plecare în multe dintre aceste analize se află în decriptarea viziunii, exprimate parţial public în diferite articole, cu privire la adaptarea operaţiilor militare la mediul actual de securitate şi la conceptualizarea războiului modern (1), de către şeful Statului Major General al Forţelor Armate ruse, generalul Valeri Gherasimov. Rămâne oarecum de referinţă un articol (2) al acestui general publicat în 2013 (deci până la declanşarea războiului din Estul Ucrainei), care a fost ignorat de o mare parte din analiştii militari occidentali. Ulterior momentului Ucraina, viziunea strategică a lui Gherasimov a generat analize ample, majoritatea afectate însă de dificultatea înţelegerii exacte a acţiunilor ruseşti în condiţiile în care conceptul de război hibrid, de origine occidentală, nu poate explica tradiţiile şi noile practici ale artei militare ruse. Astfel de analize - cu grade diferite de convergenţă, continuă să fie produse, unii analişti occidentali considerând că Gherasimov a fost mai ales ”descriptiv” (relaţionându-şi percepţia la abordarea occidentală a războiului în noul mediu contemporan de operaţii), alţii insistând că a fost ”predictiv”, prezentând în spiritul ”minimei transparenţe” un ”ghid” pentru acţiunile viitoare ale Rusiei în Ucraina. Clarificările ulterioare au condus la ideea că Gerasimov a prezentat de fapt tipologia viitorului ”Război rus de Nouă Generaţie”, care integrează forţele armate cu toate celelalte instrumente ale puterii naţionale, folosind atât forţe convenţionale, cât şi forţe neconvenţionale, toate dotate cu tehnologii de vârf.
Ipoteza sa strategică de bază este aceea că, în secolul XXI, la nivel mondial, există o stare permanentă de conflict, cu tendinţa de estompare a demarcaţiilor clare dintre stările de război şi pace. Generalul rus a concluzionat că modul de ducere a războaielor s-a modificat, stările de război nu mai sunt declarate, iar după declanşare, evoluţiile devin impredictibile. RNG ar putea fi caracterizat astfel:
- modelul RNG este unul nou, cu care gândirea militară clasică nu este încă acomodată, operaţiile asimetrice putând fi folosite cu succes pentru a fi eliminate avantaje esenţiale de superioritate militară ale adversarului;
- în centrul atenţiei trebuie să se afle identificarea şi stabilirea manierei în care pot fi exploatate vulnerabilităţile adversarilor (evaluările ruse arată că nu există vreun stat, fie acesta şi mare putere, fără anumite vulnerabilităţi);
- se impune folosirea unor capabilităţi specifice, incluzând forţe pentru operaţii speciale, care să acţioneze conjugat cu grupurile interne de opoziţie din statul-ţintă, pentru a se crea un front operaţional cu extindere în adâncimea teritoriului acelui stat;
- acţiunile de mai sus trebuie să fie combinate cu cele de război informaţional, război cibernetic, război economic, cu presiuni politice, diplomatice, eventual de drept internaţional şi cu orice alte acţiuni care au impact asupra atingerii obiectivului strategic stabilit. Acţiunile trebuie să fie iniţial selectate, integrate, coordonate şi corectate permanent în funcţie de evoluţiile concrete din teatrul de operaţii;
- noile tehnologii informatice permit modernizări profunde, spaţiul informaţional deschizând posibilităţi de utilizare pe scară largă a instrumentelor asimetrice pentru reducerea potenţialului de luptă al inamicului, în special prin utilizarea operaţiilor de influenţă la nivel strategic;
- metoda de a aduce statul-ţintă în colaps prin revoluţie internă va pune accent pe aplicarea integrată, pe scară largă, a măsurilor politice, economice, diplomatice, informaţionale, umanitare şi a altor măsuri non-militare, în deplină corelare cu potenţialul de revoltă şi protest al populaţiei. Astfel de operaţii vor avea potenţialul de a transforma situaţia politică şi socială stabilă dintr-un stat-ţintă într-o stare generală de haos, poate chiar de război civil, ceea ce crează premize optime pentru o intervenţie externă. Acest tip de agresiuni ar putea fi tipice pentru conflictele viitoare.
Referitor la punerea în scenă a instrumentelor care urmează să opereze în teatrul de operaţii, generalul rus consideră că, în vederea câştigării unui conflict inter-statal contemporan, este esenţială cooperarea integrată a cel puţin patru categorii de instrumente ale puterii naţionale - cele militare, diplomatice, de informaţii şi economice. Coordonarea unitară a acestor instrumente ale puterii de stat este un factor esenţial pentru obţinerea victoriei.
Recurs la propriile tradiţii în materie de război total
Având în vedere nuanţările de mai sus, se poate concluziona pe ansamblu că gândirea militară strategică rusă face apel la tradiţiile ruse de ducere a unui război total, conceptualizând RNG prin actualizarea, dezvoltarea, rafinarea şi modernizarea cu tehnologii de vârf a unor concepte mai vechi, de sorginte sovietică. De aceea, dezvoltările militare ruseşti de după sfârşitul războiului rece, mai ales în ”Era Putin”, sugerează de fapt întrebuinţarea simultană a celor trei concepte tradiţionale, desigur în versiuni cu diferite grade de rafinare şi sofisticare.
Conceptul de Operaţii în Adâncime (”Deep Operations”)
Acest concept se referă la modul de întrebuinţare a forţelor militare şi a fost dezvoltat de strategi militari importanţi din epoca sovietică, cum ar fi Vladimir Triandafillov sau Georgy Isserson. Conceptul are la bază ipoteza că cea mai eficientă modalitate de a învinge un adversar este aceea de a-l supune la o serie de lovituri succesive şi de înaltă precizie pe tot parcursul perioadei de operaţii, presupunând atacuri asupra celor mai multe obiective strategice. Tactica de manevră a forţelor presupune folosirea unei "forţe de descoperire" pentru a permite unei alte "forţe mobile", cu rază mai largă de acţiune, să se infiltreze în adâncimea zonei tactice defensive a inamicului, încercuind forţele de apărare ale acestuia. Rezultatul scontat este de a face total neoperaţionale forţelor tactice inamice de apărare (fie prin distrugerea lor sistematică, fie prin izolare prelungită), în timp ce forţa mobilă avansează, cu un grad ridicat de libertate şi flexibilitate, spre obiective strategice ale adversarului.
Accentul pus pe acest tip de operaţii (care au impus chiar unele reforme militare ruse) justifică noua abordare a strategilor ruşi de a integra (4) toate structurile de forţă ale puterii naţionale şi toate instrumentele guvernamentale în cadrul unei operaţii ofensive dirijate asupra unui stat-ţintă. Istoria recentă demonstrează că Rusia este în măsură să lovească un adversar fără nicio restricţie şi în mai multe moduri simultan. Accentul se va pune pe utilizarea operaţiilor care presupun cu precădere lovituri de precizie pe întreaga adâncime a teritoriului inamic, fiind acceptată atenuarea sau chiar dispariţia delimitărilor între nivelurile strategic, operativ şi tactic. Operaţiile militare convenţionale devin însă necesare în ultima fază a războiului, pentru ocuparea teritoriului inamicului şi înfrângerea definitivă a acestuia.
Teoria operaţiunilor în adâncime deţine un loc semnificativ în Doctrina Militară a Rusiei – ediţia 2014, ceea ce oferă liderilor politico-militari şi planificatorilor militari ruşi cadrul instituţional de integrare a instrumentelor de putere ale statului pentru executarea unor operaţii ofensive externe complexe şi de mare anvergură. Relaţionat acestei prevederi doctrinare, în cadrul programului de modernizare militară în curs, Rusia a acordat prioritate consolidării forţelor de desant aerian, forţelor aero-cosmice şi forţelor aero-mobile. În cazul unui conflict convenţional, forţele mecanizate ruse vor avea misiunea finală de a ocupa în totalitate teritoriul statului ţintă. Toate aceste concepte doctrinare, coroborate cu măsurile de reformă militară şi de reînzestrare a forţelor, conferă Rusiei instrumentele militare necesare pentru a desfăşura cu viteză ridicată operaţii în adâncime, ceea ce constituie o ameninţare reală pentru ţări aflate în vecinătatea sa apropiată.
În războiul ruso-georgian din 2008, Rusia a lansat astfel de operaţii menite să ”pedepsească” Georgia. În plan propagandistic, Rusia a subminat şi discreditat preşedintele georgian, încurajând protestele împotriva guvernului său. Totodată, a luat sub control şi protecţie guvernele nelegitime din Osetia de Sud şi Abhazia, afectând reputaţia internaţională a Georgiei prin răspândirea acuzaţiilor despre atrocităţile georgiene din Osetia de Sud. Rusia a întreprins o serie de acţiuni militare la scară mică în iulie 2008, pentru avertizarea Occidentului şi intimidarea Georgiei. Pregătirea invaziei a fost însoţită de lovirea în adâncime a obiectivelor strategice georgiene. A urmat, în final, lovitura decisivă dată o lună mai târziu de forţele convenţionale ruse prin invadarea unei bune părţi a ţării. Puterea naţională a Georgiei s-a prăbuşit într-o manieră prestabilită de doctrina rusă a operaţiunilor în adâncime. Desigur, Rusia a folosit pe scară largă forţele neregulate, acţiuni de război informaţional, cibernetic şi alte mijloace modernizate, dar cu rădăcini vechi în tradiţiile artei militare ruse.
Conceptul de Măsuri Active (”Active Measures”)
Acest concept, aparţinând de asemenea gândirii militare tradiţionale sovietice, include multe dintre tacticile şi metodele non-militare, asimetrice, invocate de generalul Gherasimov. Potrivit evaluărilor occidentale, măsurile active constituie o formă de război derulat cu precădere de serviciile ruse de informaţii, pentru a proiecta la nivel global interesele strategice ruse, a influenţa ordinea mondială şi sistemul relaţiilor internaţionale. Măsurile active ruse, tradiţionale şi moderne, variază de la acţiuni de manipulare media la operaţii speciale care presupun grade variabile de violenţă şi includ dezinformarea, acţiuni de război informaţional, cibernetic, propagandă, subversiune, falsificare de documente oficiale, asasinatul sau represiunea politică. Aceste acţiuni se realizează prin întrebuinţarea de forţe neregulate sau proxy, a diasporelor etnice, a partidelor politice sau organizaţiilor neguvernamentale din state-ţintă. În prezent se consideră că acţiuni de acest tip sunt realizate (5) şi în interiorul Rusiei pentru a menţine regimul aflat la putere, dar mai ales în afara statului rus pentru realizarea obiectivelor politice externe.
Studii de caz pe criza din Ucraina arată, pe baza unor rapoarte ulterioare, că Moscova a desfăşurat măsuri active pe teritoriul ucrainean, în special în partea de est, unde agitatori ruşi (6) au dezlănţuit şi agravat nemulţumirile etnicilor ruşi, au îndemnat şi întreţinut subminarea statului ucrainean, degradarea siguranţei publice şi securităţii naţionale. Această situaţie a produs reacţiile ucrainiene cunoscute, care au fost folosite ulterior pentru a declanşa acţiuni ale unor forţe neregulate formate din "patrioţi" pan-slavici ruşi, din structurile locale ale partidele politice pro-ruse, cazaci sau mercenari, toţi echipaţi pentru luptă şi susţinuţi de serviciile de securitate ruse sau de forţele ruse pentru operaţii speciale. Simultan, au fost activaţi vectori speciali de comunicare internaţională pentru a submina poziţiile oficiale ale Ucrainei şi a induce ideea că revolta este un ”răspuns firesc la criza umanitară instrumentată de Kiev” (7). Deşi situaţia din estul Ucrainei prezintă indicii care evidenţiază utilizarea de către Moscova a măsurilor active (incluzând manipularea politică internă a unui stat suveran şi folosirea violenţei prin forţe proxy), aceasta nu a condus la o victorie rapidă în Donbas, la fel ca în Crimeea. Cel mai probabil datorită faptului că Moscova a intuit că nu este necesară o escaladare extremă a acestui conflict şi iritarea peste limită a puterilor externe. În plus, Kremlinul şi-a putut permite o relaxare strategică, în aşteptarea unei noi ”oportunităţi istorice”.
Conceptul modernizat de Control Reflexiv (”Reflexive Control”)
Acest concept reprezintă o modernizare a teoriei iniţiate de strategii militari ruşi încă în anii '60, care presupune, în esenţă, utilizarea managementului percepţiilor şi a manipulării informaţionale a adversarului pentru a-l determina să aleagă voluntar un curs de acţiune favorabil intereselor ruse (8). Ceea ce presupune desigur o înţelegere fină a slăbiciunilor comportamentale şi a vulnerabilităţilor mecanismelor decizionale ale statului-ţintă, rafinarea celei mai adecvate tehnologii de manipulare şi implementarea acesteia fără ca statul-ţintă să conştientizeze că este supus unor acţiuni externe dedicate, care să-l determine să ia decizii bazate pe realităţi şi raţiuni distorsionate.
Elementul surpriză din dosarul Crimeea a constat în folosirea inovativă, integrată şi coordonată a instrumentelor ruse de putere aflate legal pe teritoriul ucrainean sau dislocate în mod expres din Rusia, ceea ce a permis Moscovei (fără nicio problemă specială cu principalele puteri internaţionale până în momentul finalizării ostilităţilor) să treacă de la starea de pace la conflict şi apoi la câştigarea conflictului. Utilizarea acţiunilor moderne de control reflexiv a putut fi detectată şi în acţiunile ruse de inducere a unor confuzii şi reticenţe la nivel politic internaţional cu privire la legitimitatea Rusiei, ceea ce a determinat şi lipsa unor intervenţii occidentale pentru a bloca Rusia. În paralel, guvernul ucrainean a fost determinat indirect să ia decizii inadecvate dar dorite de Moscova, fiind apoi chiar paralizat în faţa acţiunilor ruse din Crimeea. Exemple: distragerea atenţiei Kievului de la Crimeea prin exerciţii militare neplanificate în zona de interes strategic a Ucrainei, care sugerau ameninţări existenţiale asupra Ucrainei, cum ar fi o invazie militară de proporţii; penetrarea profundă a mass-media ucrainene şi chiar a unor instituţii fundamentale ale statului pentru a alimenta în comunităţile ruso-ucrainiene sentimente pro-ruse în legătură cu referendum-ul din Crimeea. Şi exemplele ar putea continua.
Concluzii
După venirea la putere, preşedintele Putin a inventariat instrumentele de putere ale statului rus şi a evaluat starea reală a acestora. A realizat imediat că, pentru a putea relansa Rusia pe orbita unei mari puteri mondiale, nu poate miza numai pe una sau pe câteva dintre structurile de forţă ale statului, ci pe o dezvoltare armonioasă şi o utilizare coordonată a tuturor instrumentelor de politică externă şi de război de care dispune statul rus. Aparţinând elitei informaţiilor ruse şi fiind un foarte fin cunoscător al mentalităţilor, punctelor forte şi vulnerabilităţilor societăţilor occidentale, acesta a realizat că se poate folosi de o putere extinsă, care poate fi obţinută numai prin combinarea modernă în ”stil rusesc” a unor instrumente de putere greu de contracarat în confruntările cu Occidentul. Această idee a generat revitalizarea, într-o cheie inovatoare, a teoriei şi artei militare tradiţionale, teorie care fusese de ani buni marginalizată. În consecinţă, generalul Gherasimov nu a făcut decât să orienteze şi să coordoneze structurile militare ale statului spre abordări extrem de complexe şi sofisticate, pentru a fi exploatate corespunzător vulnerabilităţile inamicului. Au fost lansate chiar dezbateri academice interne, toate creionând în final o strategie coerentă şi mecanismele de atingere a obiectivelor de politică internă, externă şi de securitate ale statului rus. Preşedintele Putin a aprobat această opţiune strategică, fiind pe deplin convins că SUA şi alte puteri occidentale nu sunt pregătite pentru reacţii frontale pe măsură, rămânând tributare răspunsurilor politice sau sancţiunilor ineficiente. Ezitările sau reticenţele puterilor occidentale, precum şi limitarea acestora la răspunsuri ”soft”, confirmă o altă teorie a Kremlinului, potrivit căreia pot fi evitate cu uşurinţă interferenţele militare directe ale SUA sau a altor puteri internaţionale în afacerile strategice ruse.
(1) Mark Galeotti, “The ‘Gerasimov Doctrine’ and Russian Non-Linear War,” In Moscow’s Shadows, 2014
(2) Valery Gherasimov, “The Value of Science is in the Foresight: New Challenges Demand Rethinking the Forms and Methods of Carrying out Combat Operations”, ”Voyenno Promyshlennyy Kuryer”, 2013
(3) S.G. Chekinov, S.A. Bogdanov, ”The Nature and Content of a New-Generation War (Military Thought: A Russian Journal of Military Theory and Strategy), 2016, p.13
(4) Russian Federation, Military Doctrine of the Russian Federation, Moscow (Government of the Russian Federation), versiunea 2014, paragrafele 15, 43-44, 48-51, 52-53
(5) Andrew Wilson, “Russian Active Measures: Modernized Tradition”, The Institute for Statecraft, 2014
(6) Andrew Roth, “From Russia, ‘Tourists’ Stir the Protests”, The New York Times, 03.03.2014
(7) Jill Dougherty, “Everyone Lies: The Ukraine Conflict and Russia’s Media Transformation”, Shorenstein Center on Media, Politics and Public Policy, Harvard Kennedy School, 2014
(8) ”Desinformation and Reflexive Control: The New Cold War”, 2017, Georgetown Security Studies Review
