A venit iar primăvara „arabă” în OMNA sau... revin dictaturile?

„Pleacă!” – sloganul unei primăveri

În urmă cu mai mult de opt ani, străzile din marile oraşe din Tunisia, Egipt, Libia, Yemen şi Siria, dar şi din alte ţări din OMNA, erau inundate de cetăţeni care cereau, în primul rând, plecarea dictatorilor – apărea fenomenul „Primăverii Arabe”.

Ceea ce popoarele din OMNA reproşau liderilor era faptul că au construit imperii economice alături de familiile lor şi prieteni, oligarhii, în timp ce ele se zbăteau în sărăcie. Regimurile autoritare îngrădeau libertăţile cetăţenilor, corupţia era în expansiune, diferenţa dintre săraci şi bogaţi era în creştere, inflaţia eroda puterea de cumpărare a oamenilor obişnuiţi, iar problemele economice puneau din ce în ce mai des autorităţile în dificultate.

De asemenea, aceşti lideri îşi pregăteau urmaşii să preia conducerea partidelor, apoi a ţărilor. Este cazul familiei Mubarak, puterea urmând să treacă de la Hosni la Gamal Mubarak, al familiei Gaddafi, Saif al-Islam pregătindu-se să preia puterea de la Muammar. Bashar al-Assad se afla deja la putere în 2011, după ce tatăl său i-a pregătit terenul, pe plan intern şi extern, pentru acest pas.

Majoritatea protestatarilor era formată din tineri care aspirau la democraţie, libertate şi la un stat de drept, la un viitor mai bun şi mai incluziv, la recunoaşterea demnităţii lor, la o mai mare integrare socială şi la perspective economice mai bune. Mijloacele de exprimare a nemulţumirilor au devenit din ce în ce mai agresive. Creşterea ratei demografice – în ultimii 20 de ani numărul de locuitori din regiune s-a mărit cu 25%, implicit necesarul de tot mai multe locuri de muncă noi, creat o situaţie ce a alimentat furia populaţiei tinere.

Guvernele ţărilor arabe nu au putut ţine sub control explozia demografică şi nevoile economice aferente, ajungându-se, inevitabil, la o stare permanentă de tensiune. Existau, deci, condiţiile favorizante instaurării agresivităţii şi izbucnirii revoltelor, în speranţa unei schimbări în bine.

Şi astfel a apărut momentul în care masele s-au ridicat împotriva regimurilor autoritare şi a condiţiilor socio-economice tot mai precare. Răsturnarea unor regimuri şi, în anumite cazuri, implementarea unor reforme democratice, au dat naştere unor mari speranţe şi aşteptări.

Acum... după mai mult de opt ani!

O scurtă privire asupra a ceea ce se întâmplă în prezent în ţările din regiune afectate de „Primăvara Arabă” e de ajuns pentru a vedea că nu s-a ales aproape nimic din speranţele protestatarilor într-o viaţă demnă, trăită în democraţie. În loc de „pâine, libertate şi echitate socială”, cea mai mare mobilizare a popoarelor arabe din istoria recentă a obţinut doar haos şi distrugere.

Liderii a patru ţări au fost îndepărtaţi de la putere: Zine el-Abidine Ben Ali în Tunisia (14 ianuarie 2011), Hosni Mubarak în Egipt (11 februarie 2011), Muammar Gaddafi în Libia (20 august 2011) şi Ali Abdullah Saleh în Yemen (23 noiembrie 2011 - Saleh s-a refugiat în Arabia Saudită, 27 februarie 2012 - a demisionat şi a transmis oficial puterea adjunctului său, Abdrabbuh Mansour Hadi).

Singurul rămas la putere, cu preţul unui război civil soldat cu sute de mii de victime şi milioane de refugiaţi, este Bashar Al-Assad, în Siria.

Dar „plecarea“ dictatorilor nu a fost de ajuns... În Libia continuă războiul civil, în Yemen, cea mai săracă ţară arabă, are loc cea mai mare catastrofă umanitară din lume, iar în Egipt situaţia a revenit la coordonatele de dinaintea revoluţiei.

Concomitent, mai multe state s-au transformat în arene de desfăşurare a unor conflicte regionale. Confruntările complexe din Siria au devenit, după ani de lupte violente cu tentă confesională, un război regional şi internaţional purtat prin interpuşi.

Numai în Tunisia, prima ţară în care a izbucnit revoluţia, ar putea reuşi tranziţia de la dictatură la democraţie, mai ales dacă ţara va reuşi să-şi gestioneze problemele economice.

Lupta pentru „drepturi şi democraţie“ nu s-a terminat încă.... dar pierderile sunt deja imense. Potrivit Comisiei Economice şi Sociale a Naţiunilor Unite pentru Asia Occidentală (CESAO), distrugerile materiale sunt estimate la peste 388 de miliarde de dolari. Cât despre pierderile de vieţi omeneşti, cei peste 8 ani de confruntări au generat peste 350.000 de morţi. În plus, spre exemplu, mai mult de jumătate din locuitorii Siriei au ales refugiul, fie în ţară, fie în afara graniţelor, ridicând problema şocurilor economice şi sociale pe care trebuie să le controleze o ţară-gazdă.

Acest dezechilibru al păcii ascunde, undeva în umbră, interesele altor state care provoacă o atmosferă ostilă în spaţiul arab sub promisiunea democratizării. Să fi fost „Primăvara Arabă” doar un experiment al marilor puteri, miza fiind, ca de obicei, controlul resurselor?

Regimuri autoritare şi lipsa reformelor

Motivul principal al revoluţiilor arabe a fost eşecul suferit de elitele (militare sau sprijinite de armată) aflate la putere în încercarea de edificare a unei statalităţi moderne. Pentru că aceste elite controlau instituţiile slabe şi resursele statului şi le foloseau adesea în interes propriu, ele s-au decuplat tot mai mult de viaţa populaţiei şi de problemele cotidiene ale acesteia.

Aproape toate statele arabe au devenit de-a lungul vremii mai slabe din punct de vedere economic, dar mai represive. Opţiunea alternativă, anume o ordine liberal-civică, a fost intenţionat combătută de regimurile arabe. Partidele islamiste au devenit o contrapondere în stat, dar au stânjenit dezvoltarea umanistă. Dictatorii arabi au fost îngrijoraţi din cauza islamiştilor fiindcă au conştientizat că, în cazul în care aceştia vor deveni o ameninţare, vestul îi va prefera pe ei, ca „răul mai mic”.

La numai doi ani după revoluţiile arabe, în 2013, a apărut un fenomen de revenire la vechile realităţi. Numai că problemele socio-economice care au provocat manifestaţiile masive s-au înrăutăţit. Scăderea preţului petrolului, tendinţele demografice, conflictele şi terorismul au agravat situaţia după evenimentele din 2011. Modelul economic tipic acestor ţări nu mai este viabil, determinând o criză a încrederii care trebuie soluţionată urgent de guvernele respective, pentru a stabili un nou contract social cu cetăţenii lor.

Majoritatea populaţiei din OMNA are sub 35 de ani, iar rata şomajului în rândul tinerilor din regiune este încă printre cele mai ridicate din lume, conducând la excluziune socială, privarea de drepturi politice şi un exod al creierelor spre alte ţări.

Impactul social din ce în ce mai accentuat al diminuării subvenţiilor de stat, al scăderii locurilor de muncă din sectorul public şi al serviciilor publice, extinderea sărăciei şi a problemelor de mediu, în special în zonele periferice şi în comunităţile marginalizate, au reprezentat o sursă de tulburări continue şi de proteste spontane în regiune, care probabil vor continua să se intensifice în anii următori.

O nouă „Primăvară Arabă” sau revenirea dictaturilor militare?

Odată cu izbucnirea revoluţiilor, activiştii pro-democraţie din lumea arabă, şi nu numai, au sperat că valul schimbărilor democratice a ajuns la un liman. Mulţi dintre cei care criticaseră ideile lui Samuel Huntington potrivit cărora conceptul de democraţie era o noţiune străină pentru OMNA se simţeau reabilitaţi.

Dar euforia n-a durat mult. În Siria, Libia şi Yemen au izbucnit războaie civile, făcând să dispară orice speranţă pentru o tranziţie paşnică la democraţie. În Bahrain, temându-se de interferenţa iraniană, regimul saudit a intervenit militar cu rapiditate şi a pus capăt protestelor. În Maroc, mişcările de protest din februarie 2011 au fost înăbuşite de o combinaţie de manevre politice întreprinse de regele Mohammed al VI-lea şi acţiuni de represiune ale forţelor de securitate. Iar în Egipt, sistemul militar a fost vârful de lance al unei contra-revoluţii, evoluând, în cele din urmă, într-o lovitură de stat care l-a adus la putere pe generalul Abdel Fattah al-Sisi.

La începutul acestui an, proteste masive au izbucnit în Algeria, apoi în Sudan. Preşedintele-legendă al Algeriei, Abdelaziz Bouteflika, a fost forţat (2 aprilie) sub presiunea străzii să renunţe la funcţie şi la intenţia de a candida pentru un nou mandat, iar dictatorul sudanez, Omar Al-Bashir, ajuns la putere în 1989, printr-o lovitură de stat militară, a fost destituit (11 aprilie) tot printr-un puci militar.

În Algeria, armata a fost factorul decisiv în demiterea lui Bouteflika: Şeful de Stat Major şi ministru adjunct al apărării, gl.lt. Ahmed Gaed Salah, a trecut de partea manifestanţilor, solicitând în mod repetat ca preşedintele să fie declarat incapabil de a-şi exercita prerogativele prezidenţiale. În Sudan, tot armata l-a detronat pe Bashir: ministrul apărării, Awad Mohamed Ibn Auf, a preluat conducerea unui „Consiliu Militar de Tranziţie“ care a anunţat arestarea lui Bashir şi preluarea puterii pentru doi ani. 

În ambele ţări, armata a căutat să valorifice avantajul situaţiei: în Algeria poziţionându-se în spatele scenei şi încercând să realizeze o tranziţie care să îi securizeze interesele, în Sudan prin preluarea puterii şi păstrarea acesteia chiar prin confruntări sângeroase cu protestatarii

În acelaşi timp, în Libia, mareşalul Khalifa Haftar a declanşat (04 aprilie) o amplă operaţiune pentru a cuceri capitala Tripoli şi a înlătura guvernul recunoscut internaţional, refuzând o tranziţie politică prin organizarea de alegeri generale.

Să fie aceste evoluţii o a doua fază a „Primăverii Arabe”? ...sau semnele reinstaurării unor dictaturi (militare)?

Simultaneitatea evenimentelor din Algeria, Libia şi Sudan evocă într-un fel ce s-a întâmplat în 2011 în Tunisia, în Libia şi în Egipt. Totuşi, dacă atunci obiectivul era schimbarea regimurilor laice naţionaliste, acum se pare că obiectivul este reinstaurarea / asigurarea ordinii prin regimuri militare.

ISIS sau SISI?

Singurul lucru cert, demonstrat de evoluţiile ulterioare anului 2011, este că stabilitatea promisă şi aşteptată în ţările arabe nu a fost decât o iluzie. Aceste evoluţii au fost văzute de mulţi ca încă un indiciu că lumea arabă este intrinsec ne-democratică. Apariţia şi ascensiunea unor organizaţii precum Statul Islamic din Irak şi Levant (SIIL) au validat, în ochii elitelor locale, necesitatea unor regimuri autoritare, conduse de personalităţi puternice.

Astfel, alegerea unui model politic pentru naţiunile arabe pare să se reducă aparent la doar două opţiuni: sintagma „SISI (modelul preşedintelui egiptean) sau ISIS (acronimul SIIL în limba engleză)”.

În această logică par să acţioneze şi actorii regionali şi internaţionali prin acţiuni de sponsorizare a reinstalării dictaturilor militare în regiune, în speranţa că acestea vor reuşi să înlăture harababura creată de revoluţiile „Primăverii Arabe” şi să reinstaureze ordinea, pentru a evita proliferarea terorismului şi a extremismului.

Regimurile militare instaurate în anii 1950 şi 1960 s-au fărâmiţat,însă, în cele din urmă. Are această nouă încercare de militarizare a politicului în lumea arabă şanse de succes?

Interferenţa actorilor externi

Puterile occidentale au fost lung timp suporterii unor regimuri militare în lumea arabă, SUA fiind unul dintre cei mai dornici şi timpurii susţinători ai ideii de stat autoritar. După cel de-al doilea război mondial, odată cu ascensiunea Washingtonului spre statutul de putere mondială, interesele americane au început să intre în conflict cu cele ale aliatului Marea Britanie, în special în Orientul Mijlociu. Strategii americani percepeau regimurile conservatoare din ţările din regiune ca o prelungire a colonialismului britanic, sau francez în unele cazuri, acestea fiind considerate principala piedică în edificarea unor state moderne în lumea arabă. Astfel, forţele armate din aceste ţări, apreciate ca fiind cu un pas înaintea celorlalte instituţii statale, au devenit o opţiune viabilă pentru susţinerea unor regimuri autoritare care să asigure stabilitatea în regiune.

Liderii militari arabi s-au angajat în modernizarea ţărilor lor dar, concomitent, au creat aparate de represiune şi disfuncţionalităţi în economie prin eforturile de a asigura avantaje doar elitelor sau segmentelor sociale şi tribale susţinătoare. Inegalitatea, marginalizarea, sărăcia şi represiunea i-au făcut pe oamenii defavorizaţi să se îndrepte spre radicalizare şi violenţe.

În iunie 2005 (la patru ani după atacurile teroriste 9/11), secretarul de stat american de atunci, Condolezza Rice, a ţinut un discurs la Cairo în care a precizat: „Timp de 60 de ani, ţara mea, Statele Unite ale Americii, a furnizat stabilitate în regiune pe cheltuiala democraţiei – şi nu am obţinut nimic. Acum, am adoptat o altă direcţie de acţiune. Vom sprijini aspiraţiile democratice ale popoarelor.”

Rămâne valabilă declaraţia? Evoluţiile de după 2011 nu demonstrează o implicare largă a SUA în sprijinirea democratizării ţărilor din regiune. Şi nu au satisfăcut nici interesele europene...

Până la urmă, un procent semnificativ din populaţia unor ţări europene (Franţa, Belgia sau Marea Britanie) este musulmană, iar in caz de continuare a conflictelor la sud şi est de Marea Mediterană, aceasta se va mări ȋn urma altor valuri de refugiaţi. Iar inadaptarea acestora şi alienarea a dus deja la radicalizarea unor cetăţeni europeni născuţi aici, generând nu numai riscul unor atentate, ci chiar pe cel al unei posibile confruntări deschise cu forţele de ordine.

Iar atunci vom vorbi chiar în lumea noastră (Europa), fie de război civil, fie de regimuri autoritare de genul celor răsturnate de „Primăvara arabă” care vor căuta neutralizarea elementului străin violent de pe teritoriile ţărilor europene.

Mai mult, nici actori regionali precum Arabia Saudită sau Emiratele Arabe Unite nu sprijină ideea democratizării în regiune, percepută ca un precedent periculos pentru propriile regimuri.

Un cerc vicios...

O nouă semilună militară este pe cale să se coaguleze în Nordul Africii, incluzând Algeria, Libia, Egiptul şi Sudanul, pentru a restabili ordinea şi a ţine forţele islamiste sub control, strategie bazată pe ideea că personalităţi militare puternice precum El-Sisi în Egipt, Haftar în Libia sau chiar Al-Assad în Siria pot asigura securitatea şi stabilitatea în regiune.

Dar autoritarismul şi brutalitatea sunt principalele surse al instabilităţii şi insecurităţii... Revoltele din 2011 au demonstrat-o deja...