A treia revoluţie tehnologică militară la orizontul celei de-a cincea generaţii a războiului sau prologul sfârşitului violent al speciei umane

Chiar dacă rolul noilor tehnologii duale în modelarea sistemului internaţional este încă insuficient definit, transferul noilor descoperiri tehnologice realizate de sectorul comercial în domenii precum inteligenţa artificială, calculatoarele cuantice sau imprimantele 3D, către aplicaţii militare din ce în ce mai complexe şi versatile conturează scenariile celei de-a cincea generaţii a războiului. Noua cursă a înarmării supertehnologizate a început. China se ridică ca principal adversar al Vestului, în fruntea unui pluton încă eterogen de pretendenţi la medalii, între care Rusia vrea să lase impresia că joacă totul pe cartea super-armelor. Rămâne de văzut dacă omenirea va reuşi şi de această dată să se oprească în faţa liniei roşii, dincolo de care supravieţuirea speciei umane nu va mai fi posibilă.

Privită dinspre Washington, securitatea globală reprezintă un puzzle de securităţi regionale format din piese a căror potrivire progresivă în imaginea de ansamblu a permis instaurarea hegemoniei globale a Statelor Unite pe parcursul ultimelor decenii. Cheia de decriptare a felului în care funcţionează securităţile regionale este oferită de balanţa regională de putere, probabil cel mai inteligibil instrument de lucru al studiilor de securitate din epoca postbelică. Aplicabilitatea instrumentului se regăseşte într-o reţea globală de alianţe regionale gândită de strategii de la Pentagon pentru a împiedica ridicarea unor state considerate ostile, cu aspiraţii de mare putere, în poziţii dominante în cadrul arealurilor critice pentru securitatea Occidentului. Astfel stau lucrurile cu Alianţa Nord-Atlantică în interiorul spaţiului european, la fel cum se întâmplă cu parteneriatele strategice ale Statelor Unite cu Japonia şi Coreea de Sud în Extremul Orient sau cu Tratatul de securitate Australia-Noua Zeelandă-Statele Unite pentru Oceanul Pacific şi lista poate continua.

Sorgintea realistă a balanţei de putere îi determină pe mulţi autori neo-postmodernişti, care exploatează metanaraţiunile plasate astăzi în hăţişurile lumii cibernetice pentru a se raporta critic la certitudinile raţionalităţii, să afirme că „tradiţionaliştii” şi-au epuizat resursele de cunoaştere pentru a mai fi în măsură să explice conflictele viitorului. Aceasta, în pofida exploziei de analize din ultimii ani - în mod special după anexarea ilegală a Crimeii de către Federaţia Rusă în 2014 - care susţin atât reafirmarea statului ca principală unitate funcţională a arhitecturii globale de securitate, cât şi reinstaurarea competiţiei dintre marile puteri sau emergenţa unui nou război rece, ca repere centrale de funcţionare ale actualului sistem internaţional.

Setul de argumente al noului val de observatori ai evoluţiilor de securitate, modulat într-un limbaj hiperbolizant şi incluziv, a proliferat pe terenul de manifestare al noilor tehnologii. Termeni precum „hibrid”, „disruptiv” sau „augmentat” au devenit sufixe comune ale securităţii, în timp ce semantica securităţii expandează în fiecare zi pentru a îngloba noi şi noi dimensiuni ale societăţii actuale în interiorul unor „sisteme de sisteme de securitate” sau, mai nou, al aşa-numitelor „eco-sisteme de securitate”. Mai mult, avântul tehnologic a făcut ca spaţiul securităţii să devină practic nemărginit, pornind din adâncul oceanelor şi mergând până în abisul spaţiului cosmic, iar distanţele să rămână doar repere carteziene pentru localizarea viitorilor vectori hipersonici purtători de încărcături convenţionale şi neconvenţionale cu autonomii aparent nelimitate.

Diversificarea aplicaţiilor militare ale tehnologiilor duale, adică acele tehnologii care „pot face şi bine şi rău” în funcţie de modul de utilizare, a depăşit spaţiul închis al laboratoarelor de cercetare ale instituţiilor de apărare şi a redus relevanţa frontierei dintre scopurile militare şi civile ale inovării de nişă. Această nouă formă de versatilitate tehnologică se regăseşte în cvasi-totalitatea platformelor tehnologice pe care le folosim astăzi, fie că este vorba despre Internet sau GPS, despre drone sau micro şi nanotehnologii, despre super-sisteme de calcul sau silozuri cibernetice pentru stocarea masivă de date, despre sisteme globale de comunicaţii sau soluţii inteligente de comandă şi control ş.a.m.d.

Paleta atât de largă de tehnologii duale ridică, însă, o serie de întrebări sensibile de etică şi morală. Marii beneficiari ai aplicaţiilor noilor tehnologii vor trebui să hotărască cine şi cum stabileşte care dintre aceste aplicaţii sunt legitime şi utile, respectiv care sunt cele care au un potenţial distructiv inacceptabil şi, mai ales, cum poate fi constrâns răul fără a fi afectat binele pe care îl pot face. Lucrurile se complică şi mai mult dacă, în situaţia aplicaţiilor distructive se poate accepta un criteriu de necesitate, care ar trebui să conducă la delimitarea celor defensive, justificate de necesitatea esenţială a apărării, de cele ofensive, care deşi dispensabile sunt la rândul lor precedate de multe ori de argumente solide de valoare.

Concluzia noii generaţii de analişti este că paradigma securităţii s-a schimbat iremediabil, iar războiul viitorului va fi complet diferit faţă de ceea ce omenirea a cunoscut până în prezent. Rolul geografiei în agregarea şi balansarea puterii scade necontenit. Noile tehnologii permit crearea în timp real şi delocalizat a oricăror configuraţii de forţă necesare satisfacerii cu agresivitate a unor interese ostile. Utilizarea simultană a instrumentelor hard şi soft de putere s-a diversificat semnificativ. Astăzi este posibilă penetrarea nestingherită a sistemelor tradiţionale de apărare aflate în responsabilitatea statelor, pentru a ajunge direct la nivel de indivizi, care devin astfel ţinte ale unei game extinse de ameninţări, de la propagarea urii până la instaurarea cronică a nesiguranţei şi neîncrederii în ordinea socială.

Chiar dacă astfel de premise ar fi putut fi observate, într-un fel sau altul, în cazul fiecărei crize majore din istorie şi al războaielor considerate globale la scara geopolitică a momentelor lor, beneficiile interpretării argumentelor unor asemenea concluzii în contextul actual de securitate nu sunt de neglijat. Un punct de plecare ar putea fi dihotomia tangibil-intangibil a securităţii, transpusă în raportul dintre capabilitate şi intenţie care se regăseşte în definiţia clasică a ameninţării, raportată de data aceasta la potenţialul transformativ al noilor tehnologii.

Pe de o parte, soluţiile bazate pe inteligenţă artificială au pătruns masiv în sectorul industriei de apărare. Experţii noii paradigme de securitate consideră inteligenţa artificială „a treia revoluţie a specificului războiului”, după praful de puşcă şi arma nucleară. Includerea inteligenţei artificiale în sistemele complexe de armament, fie acestea terestre, aeriene sau navale, va produce o schimbare fără precedent în logica conflictului, efectele urmând a fi de natură structurală, pornind de la logica enunţurilor strategice de securitate şi mergând până la formele de organizare şi procedurile de acţiune ale sistemelor naţionale şi multinaţionale de securitate şi apărare. Comandamentele viitorului vor asigura coordonarea, în mod autonom, fără intervenţie umană, a operaţiilor întrunite de luptă şi luarea simultană şi instantanee a deciziilor critice pentru toate categoriile de forţe angajate. Ordinele vor fi transmise unor sisteme de armă robotizate, capabile să interpreteze şi să înveţe în timp real din efectele acţiunilor proprii şi ale sistemelor similare conectate în reţea, pentru a-şi îmbunătăţi în permanenţă eficienţa în identificarea, angajarea şi eliminarea ţintelor. Militarii vor urmări de la mare distanţă evoluţiile din câmpul operaţional, pentru a colecta datele necesare corecţiilor viitoare şi eventualelor ajustări operaţionale imediate motivate de necesitatea reducerii continue a consumului de resurse.

Sensibilitatea unui astfel de scenariu decurge din faptul că în mijlocul ciocnirilor dintre roboţii ucigaşi vor fi prinşi civilii. Creşterea razelor de acţiune ale sistemelor de armament şi diversificarea platformelor purtătoare de arme inteligente integrate în dispozitive întrunite de luptă vor face ca spaţiul de angajare să crească semnificativ. Cupola de foc a câmpului de luptă va acoperi configuraţii geografice şi ecosisteme naturale mixte, terestre, aeriene şi maritime. În consecinţă, numărul fiinţelor vii captive în mijlocul încleştării va fi din ce în ce mai mare. La fel se va întâmpla şi cu riscul inacceptabil al victimelor colaterale ale războiului.

Privind pragmatic, probabil că automatizarea totală a mijloacelor războiului este încă foarte departe. Impedimentele pentru înlocuirea prezenţei umane în procesele de decizie şi angajare în luptă nu sunt numai de natură tehnică, ci şi profund etice. Deocamdată, nu este de acceptat ca ascendentul asupra comenzii de foc în utilizarea armelor letale să fie cedat unei maşini, indiferent cât de „înţeleaptă” ar fi aceasta. Totuşi, utilizarea prudentă a inteligenţei artificiale în domeniul militar reprezintă o prioritate absolută a transformărilor prezentului. Creşterea randamentului unor sisteme fără pilot utilizate în misiuni sensibile, precum identificarea şi distrugerea dispozitivelor explozive improvizate sau minelor de toate tipurile sau pentru colectarea în medii neprielnice şi analiza datelor necesare pentru creşterea în timp real a preciziei la ţintă, ar putea reduce pregnant numărul de pierderi directe sau colaterale de vieţi omeneşti.

Aplicaţiile stringente ale noilor tehnologii în domeniul militar sunt mult mai numeroase şi sunt cerute de toate categoriile de forţă, de la cele de luptă, la sistemele logistice şi de suport. De aceea, proiectele care vizează dezvoltarea de noi capabilităţi înalt tehnologizate au devenit un obiectiv major al investiţiilor pentru apărare peste tot în lume. Ca exemplu, numai pentru fazele de cercetare şi dezvoltare ale unor astfel de capabilităţi Uniunea Europeană va aloca cel puţin 13 miliarde de euro din fonduri comune în următorul ciclu financiar european sub egida nou creatului Fond European de Apărare, în timp ce Bruxellesul încurajează realizarea voluntară de proiecte colaborative de către statele membre sub egida PESCO. Departamentul Apărării Statelor Unite a anunţat un buget de apărare de aproape 720 de miliarde de dolari pentru 2020, care va conţine „cea mai mare pondere alocată cercetării şi dezvoltării din ultimii 70 de ani, pentru investiţii în viitoarea generaţie tehnologică, în capabilităţi precum rachetele sau aplicaţiile spaţiale şi cibernetice”. În mod specific, Pentagonul a planificat un buget de 3,7 miliarde de dolari pentru creşterea autonomiei şi manevrabilităţii sistemelor fără pilot şi a prevăzut aproximativ câte un miliard de dolari pentru proiecte care vizează inteligenţa artificială, sistemele hipersonice de armament şi tehnologiile laser. Investiţiile Chinei în dezvoltarea noilor tehnologii duale sunt, la rândul lor, de ordinul multor miliarde de dolari. De asemenea, guvernul chinez continuă să procure licit sau ilicit tehnologii străine şi cunoaşterea necesară dezvoltării acestora, „inclusiv în domeniile aviaţiei, tancurilor şi navelor de luptă; electronicii şi microprocesoarelor, sistemelor de comandă şi control”.

Pe de altă parte, tehnologia a schimbat modalitatea de a face politică. Finalul cursei electorale pentru primul mandat al Preşedintelui Barack Obama la Casa Albă consemna „prima victorie din istoria alegerilor prezidenţiale obţinută datorită Internetului”, în urmă cu doar un deceniu, la sfârşitul anului 2008. Liderul campaniei online a fost unul dintre co-fondatorii Facebook, Chris Hughes, pe atunci în vârstă de 24 de ani, care a reuşit să determine majoritatea zdrobitoare a tinerilor sub 25 de ani să îl voteze pe Obama, într-o schemă multimedia complexă, care includea canalele de comunicare tradiţionale ale marilor televiziuni naţionale americane şi noile oportunităţi oferite de platforme precum YouTube, MySpace, Twitter, Flickr sau LinkedIn. Pentru cei care îşi mai amintesc, a fost perioada în care aproape orice termen asociat actului de guvernare sau sistemelor guvernate a primit sufixul e-. Avea loc „e-rupţia” noii modalităţi de a face politică şi apăreau sisteme presupus neconvenţionale de e-guvernare, e-administrare, e-educaţie, e-sănătate, e-cultură etc., înglobate în noua lume web 2.0. Evoluţiile aveau să se încadreze pe un trend fără precedent, atât ca rate de creştere, cât şi ca efecte politice şi sociale. Această nouă lume cibernetică a evoluat exponenţial, pentru a ajunge să descoperim astăzi că toate marile platforme de social media ascund şi o parte întunecată, speculată în mod necontrolabil, disruptiv şi de multe ori subversiv, de o gamă extinsă de noi actori, pentru a aduce beneficii politice importante unor forţe cu interese opuse sensurilor originare ale democraţiei şi regulilor de funcţionare ale sistemului internaţional.

Într-o altă ordine de idei, tehnologia a devenit recent mijlocul pentru aruncarea buzduganului care prevesteşte tonul dezbaterilor în afacerile internaţionale. Poate că cel mai elocvent exemplu este oferit de tweet-urile Preşedintelui american Donald Trump, aşteptate cu anxietate înaintea fiecărui eveniment major la care acesta participă. Aşa s-a întâmplat în cazul summit-urilor NATO, al reuniunilor G7 şi G20 sau al întâlnirilor bilaterale cu şefi de stat sau de guvern de pe parcursul ultimilor doi ani, indiferent de sensibilitatea contextului sau a agendelor de discuţii. Conform presei de peste ocean, de multe ori echipele de consiliere sau negociere ale preşedintelui au fost nevoite să se adapteze din mers la mesajele transmise public, uneori chiar înainte de a fi comunicate în interiorul aparatului de guvernare. Tensiunea unor astfel de momente a motivat demisii de răsunet, precum cea a secretarului apărării, James Mattis, şi a secretarului pentru securitate internă, Kirstjen Nielsen. Totodată, noua modalitate de face politică a şefului Administraţiei americane a fost primită cu rezerve şi a creat neîncredere în rândul celor mai apropiaţi aliaţi, fie aceştia din Europa sau America de Nord.

Însă, transformările nu se regăsesc doar în instrumentele alternative de comunicare a aspectelor politice sensibile, mai ales în domeniul securităţii naţionale şi internaţionale, câteodată accesate de la cele mai înalte niveluri de decizie politică. Efectul utilizării noilor platforme tehnologice devine poate mai puternic, odată cu sporirea continuă a impactului naraţiunilor distribuite pe sacră largă prin intermediul reţelelor virtuale, în conturarea atitudinilor determinate pentru luarea deciziilor majore de securitate. Probabil că una dintre cele mai însemnate consecinţe ale acestor transformări este instaurarea la nivelul fiecărui individ al sentimentului că, prin intermediul platformelor web 2.0, joacă astăzi un rol politic capital sau măcar poate contribui semnificativ la influenţarea deciziilor politice marcante, altădată apanajul aproape exclusiv al elitelor politice.

Rămâne de văzut cum se va reflecta această nouă realitate a politicii modelată de lumea virtuală, amplificată de atomizarea socială, în domeniul securităţii naţionale, mai ales într-o situaţie de criză, atunci când tinerii vor fi chemaţi să apere ţara în numele unor repere simbolice de identitate şi valoare considerate astăzi mult prea conservatoare sau chiar desuete prin comparaţie cu „realităţile" incontestabile oferite de informaţiile care pot fi oricând descoperite pe ecranele computerelor din fiecare casă.

În concluzie, agresivitatea competiţiei pentru supremaţia globală în domeniul tehnologiilor avansate ar putea deveni una din cauzele majore ale unui viitor conflict devastator. Multiplicarea aplicaţiilor militare ale inteligenţei artificiale şi viteza de acumulare a rezultatelor inovării plasează etica utilizării sistemelor automate în conflictele viitorului în planul secund. Simplul fapt că barierele morale în construirea roboţilor ucigaşi ridicate legitim de atitudinea socială a unei naţiuni ar putea să nu reprezinte nici măcar motiv de reflecţie pentru frânarea avântului unui alt stat în ocuparea poziţiei de lider în utilizarea „tehnologiei răului” reprezintă un serios impediment pentru prevenirea noii curse a înarmărilor cu roboţi ucigaşi, „cea mai mare ameninţare la adresa speciei umane”. Nici măcar scrisoarea deschisă pentru interzicerea armelor autonome în scopul prevenirii celei de-a cincea generaţii a războiului, semnată de peste o sută de promotori ai noilor tehnologii, între care Elon Musk şi Mustafa Suleyman, cărora li s-au alăturat ulterior mii de cercetători, lideri de corporaţii şi oameni de ştiinţă, inclusiv Stephen Hawking, nu a reuşit să sensibilizeze marile puteri ale lumii pentru a întreprinde măsuri în acest sens, aşa cum o făcuseră în trecut cu armele chimice, cu minele antipersonal sau cu unele aplicaţii ale tehnologiilor bazate pe laser.

Chiar dacă impactul noilor tehnologii asupra afacerilor globale nu trebuie încă supraestimat, societatea actuală se află în faţa unei ameninţări a cărei evoluţii sunt greu de anticipat şi, probabil, va fi din ce în ce mai dificil de gestionat odată cu creşterea avansului tehnologic. Transformările gândirii politice şi ale modalităţilor de comunicare a deciziilor majore au schimbat semnificaţia scenariilor de securitate şi au afectat predictibilitatea estimărilor de ameninţare. De cele mai multe ori dialogul şi cooperarea au fost esenţiale pentru găsirea de soluţii sistemice în situaţii de criză, iar în domeniul apărării şi securităţii acestea s-au dovedit critice de-a lungul timpului. Însă, se pare că omenirea nu se găseşte astăzi în cea mai favorabilă perioadă pentru conlucrare şi înţelegere, în timp ce adevărurile alternative prezente peste tot inhibă apetitul pentru analiză şi raţionalitate. De aceea, criza actuală nu este determinată numai de explozia tehnologică, dar şi de eşecul leadership-ului uman în asigurarea echilibrului sistemelor critice pentru viaţă, atât de dependente astăzi de tehnologia avansată.

În aceste condiţii, rămâne de văzut cât timp va mai putea supravieţui actualul sistem internaţional în faţa proliferării fără precedent a roboţilor ucigaşi, născuţi din a treia revoluţie a tehnologiilor militare, pregătiţi pentru a fi aruncaţi în a cincea generaţie a războiului. Ar putea fi ultimul pentru specia umană.