A devenit sau nu Europa mai solidară şi mai puternică sub „bagheta” Germaniei? – Partea a II-a

Programul ambiţios al Preşedinţiei germane adaptat unei UE „capabilă să acţioneze pentru o ordine internaţională bazată pe reguli şi parteneriat” îşi propunea ca Europa să devină un actor mondial important, care „să contribuie la modelarea ordinii globale, printr-o coordonare şi cooperare mai puternică, precum şi printr-o mai mare sustenabilitate şi solidaritate”. Astfel, Berlinul a dorit să atragă atenţia, încă de la 1 iulie, că, doar împreună europenii pot face faţă provocărilor, îşi pot impune interesele şi îşi pot apăra valorile.

În viziunea Germaniei, aceste obiective nu puteau fi atinse de către UE decât prin continuarea dezvoltării unei cooperări cuprinzătoare şi active cu SUA, cel mai important partener de politică externă şi securitate al Uniunii, prin încheierea unui parteneriat ambiţios şi echilibrat cu aliatul „de până  mai ieri” Marea Britanie, dar şi printr-o regândire a cooperării cu alţi parteneri, precum China sau Uniunea Africană. Alături de aceste parteneriate, Berlinul avea în vedere o „reaşezare” a relaţiei UE-Rusia şi necesitatea consolidării relaţiei cu Turcia. Nu în ultimul rând, programul Preşedinţiei germane insista pe dialog, transparenţă şi coordonare permanentă în cadrul cooperării UE-NATO. Peste toate acestea, Germania îşi propunea consolidarea pe termen lung a rezilienţei şi capacităţii UE de reacţie la crize, precum şi intensificarea angajamentului statelor membre de a gestiona conflicte internaţionale majore.

O nouă strategie şi mai multe obiective

Una din priorităţile aflate pe agenda Preşedinţiei germane a Consiliului UE în domeniul securităţii şi apărării, lansată de ministrul federal al apărării, Annegret Kramp-Karrenbauer în primăvara acestui an, a fost reprezentată de elaborarea unei „Busole strategice”, un document strategic menit să formuleze o analiză comună a ameninţărilor la adresa UE, să convină asupra unor obiective strategice clare şi realizabile pentru ca UE să devină actor important în materie de securitate şi apărare şi, nu în ultimul rând, să ofere îndrumări politice pentru viitoarele procese de planificare militară.

În acest sens, la 20 noiembrie, în cadrul reuniunii miniştrilor apărării din UE, desfăşurată în format on-line sub conducerea Germaniei, oficialii europeni au luat act de o primă analiză a ameninţărilor, bazată pe contribuţiile serviciilor de informaţii din cele 27 state membre. De fapt, a fost pentru prima dată când serviciile de informaţii din statele europene, atât cele militare, cât şi cele civile, au lucrat împreună pentru a redacta un document comun de analiză. Acest document, care face referire, printre altele, la ameninţările globale şi regionale, la conflictele din vecinătatea teritoriului european şi ameninţările la adresa UE în următorii 5-10 ani, alături de alte analize ulterioare, va face obiectul unei strategii cuprinzătoare, necesară pentru a răspunde la ameninţări şi provocări viitoare, precum şi pentru gestionarea crizelor.

A concluziona asupra succesului acestei iniţiative germane este prematur, întrucât procesul este în curs de desfăşurare, însă este benefic că acesta a generat o discuţie între statele membre privind punerea în aplicare a Strategiei globale a UE. Potrivit planificării, anul viitor se vor desfăşura discuţii cu statele membre UE şi se va urmări dezvoltarea conceptuală a „Busolei strategice”, pentru ca, în perioada ianuarie-iunie 2022, pe timpul Preşedinţiei franceze a Consiliului UE, acest document strategic să poată fi adoptat.

O altă prioritate germană în domeniul politicii de securitate şi apărare europene a fost continuarea discuţiilor privind revizuirea strategică a cooperării structurate permanente (PESCO). În acest sens, la reuniunea din 20 noiembrie, miniştrii apărării au aprobat concluziile privind revizuirea strategică a 26 de proiecte PESCO, care vor aduce rezultate concrete sau vor atinge capacitatea operaţională deplină la sfârşitul anului 2025. Acest demers a avut loc la puţin timp după ce Consiliul UE tocmai ajunsese la un acord privind condiţiile de participare a unor statele terţe la proiectele PESCO lansate până în prezent, iniţiativă pusă în discuţie chiar de către Germania. Este evident că acest proiect vizează cu preponderenţă invitarea statelor NATO non-UE, în principal SUA şi Marea Britanie, dar şi a altor state, în baza unor criterii bine definite.

Totodată, o realizare importantă în domeniul securităţii şi apărării europene se referă la acordul politic provizoriu (14 decembrie), la care Preşedinţia germană a Consiliului UE a ajuns împreună cu reprezentanţii Parlamentului Europen, în privinţa elaborării unui regulament de instituire a Fondului european de apărare (EDF) în contextul cadrului financiar multianual pentru perioada 2021-2027. Acest instrument, solid şi orientat spre viitor, va intensifica eforturile de cercetare şi dezvoltare a capabilităţilor comune în domeniul securităţii şi apărării şi va constitui un element care va contribui la transformarea UE într-un actor mai puternic pe plan mondial. Astfel, potrivit negocierilor, noul EDF va fi finanţat cu 7,95 miliarde Euro în următorii şapte ani, din care 2,65 miliarde Euro vor merge către cercetare, iar diferenţa de 5,3 miliarde Euro va sprijini dezvoltarea unor echipamente.

Politica externă europeană în viziunea Preşedinţiei germane

• Consolidarea relaţiei transatlantice UE-SUA

Consiliul UE (în format „miniştri de externe”) a adoptat, la 7 decembrie, sub „bagheta” Germaniei, concluzii privind relaţia de viitor dintre UE şi SUA. În acest sens, a fost reafirmată importanţa strategică a parteneriatului UE-SUA, care „este vital pentru a asigura şi a contribui la securitatea, stabilitatea şi prosperitatea” celor două părţi. În acelaşi timp, relaţia transatlantică este văzută de aliaţii europeni ca o „piatră de temelie a ordinii internaţionale bazate pe reguli”, pentru consolidarea păcii şi securităţii internaţionale. De aceea, având în vedere rezultatele alegerilor prezidenţiale din SUA din noiembrie, care au dat speranţă Bruxelles-ului într-o „reaşezare” a relaţiei UE-SUA, miniştrii de externe europeni au propus o „agendă transatlantică reînnoită” pentru a găsi răspunsuri comune la provocările globale, pentru a proteja democraţia, sănătatea şi bunăstarea popoarelor de pe cele două maluri ale Atlanticului, dar şi din întreaga lume.

În acest context, Consiliul UE a salutat angajamentul viitoarei administraţii de la Washington faţă de diplomaţia multilaterală şi necesitatea consolidării alianţelor internaţionale (ONU, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Organizaţia Mondială a Comerţului), precum şi intenţia viitorului preşedinte, Joseph Robinette „Joe” Biden Jr., de a adera din nou, cât mai curând posibil, la Acordul de la Paris privind schimbările climatice. De asemenea, a fost propusă continuarea unei cooperări strânse şi a unui dialog în domeniul securităţii şi apărării (aşa cum îşi propunea Germania la preluarea Preşedinţiei), inclusiv printr-un parteneriat strategic UE-NATO consolidat.

De altfel, în urmă cu o lună (17 noiembrie), preşedintele Uniunii Creştin-Democrate din Germania, Annegret Kramp-Karrenbauer, a criticat ideea preşedintelui francez Emmanuel Macron privind „autonomia strategică” a UE, fiind de părere că acesta „merge prea departe dacă alimentează iluzia că putem garanta securitatea şi prosperitatea în Europa fără NATO şi SUA”. Mai mult, aceasta considera că  o „autonomie strategică” în sensul detaşării complete de SUA ar crea costuri mult mai mari decât cele două procente din PIB alocate apărării, la care s-au angajat statele membre ale Alianţei Nord-Atlantice în urmă cu şase ani.

• Brexit cu sau fără acord

La începutul Preşedinţiei Consiliului UE, Germania îşi dorea un parteneriat ambiţios şi cuprinzător între UE şi Marea Britanie, care să se bazeze pe o relaţie echilibrată între drepturi şi obligaţii, dar şi prin promovarea unor condiţii de competitivitate corecte. Astfel, cel mai important aspect care a dominat Preşedinţia germană a Consiliului UE a fost reprezentat de discuţiile dure, fără a lăsa loc de compromisuri, cu Guvernul de la Londra asupra relaţiilor politice şi economice pe termen lung între insulă şi UE-27.

Ca şi în cazul bugetului comun european, negocierile pe marginea Brexit-ului au fost supuse unei presiuni temporale, deoarece perioada de tranziţie, în care normele UE se aplică încă pe teritoriul Marii Britanii, expiră la sfârşitul acestui an. Ambele părţi erau conştiente de faptul că, în situaţia neajungerii la un acord de parteneriat sau cel puţin a unui acord-cadru între cele două entităţi, Brexit-ul ar putea ameninţa, cu efecte dificil de calculat, atât economia britanică, dar şi pe cea europeană, şi, în mod particular, companiile germane, nu puţine la număr, care au legături foarte strânse cu insula.

Astfel, la numai câteva zile depărtare de expirarea termenului final, cele două părţi aflate la masa negocierilor, Comisia Europeană şi Guvernul britanic, nu păreau să cedeze teren, menţinându-şi fiecare poziţia dură. Numai că, o ruptură dură în relaţiile dintre Marea Britanie şi UE a fost evitată aproape în ultimul moment (joi, 24 decembrie) şi cele două părţi au ajuns la un acord, care va reglementa relaţia post-Brexit. Referindu-se la acest acord, preşedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a declarat că „A durat ceva timp, dar acum avem un acord. A fost un drum lung şi stâncos”. Totodată, oficialul european a adăugat: „Acum ar trebui să lăsăm Brexit-ul în urma noastră. Viitorul nostru se află în Europa.” Acordul trebuie încă ratificat de Parlamentul britanic, de Parlamentul European şi de toate cele 27 de state membre ale UE.

• Relaţia UE-Rusia

În ceea ce priveşte relaţia UE cu Rusia, Preşedinţia germană a Consiliului UE a căutat constant să creeze, cel puţin pentru publicul larg, impresia unei coordonări a deciziilor luate în interiorul Uniunii, ca urmare a acţiunilor statului rus. Spre exemplu, în momentul otrăvirii opozantului rus Aleksei Navalnîi, Guvernul german a reuşit să stabilească o poziţie europeană comună şi a transmis, în timp util, semnale clare de condamnare în acest sens. Suplimentar, Consiliul UE a impus unele sancţiuni, care însă au afectat doar un număr restrâns de destinatari (şase persoane şi o entitate presupuse a fi implicate în tentativa de asasinat).

De asemenea, în privinţa sancţiunilor impuse regimului Putin, ca răspuns la acţiunile Rusiei de destabilizare a situaţiei din Ucraina, „cei 27” au decis în unanimitate, pe 17 decembrie, prelungirea acestora (se întâmplă la fiecare şase luni). De această dată însă, prelungirea a coincis cu publicarea investigaţiei realizate de website-ul Bellingcat (2) şi alte medii din vestul Europei referitoare la otrăvirea lui Navalnîi.

Contrar aşteptărilor, Preşedinţia germană nu a reuşit în cele şase luni de leadership european să realizeze vreo „reajustare” a relaţiilor UE cu Rusia, cu toate că acţiunile distructive ale lui Putin au demonstrat că acesta nu are niciun interes pentru o Europă unită şi puternică, aşa cum îşi doreşte Germania. Mai mult, abordarea la nivel european a unor proiecte economice mari, precum Nord Stream 2, sau gestionarea averilor politicienilor corupţi ruşi în UE, constituie un obiectiv realizabil, probabil, într-un viitor nu tocmai apropiat.

• Relaţia UE-China

În efortul său de a stabili o politică comună a UE cu privire la China, Guvernul federal german  a creat, din păcate, cel puţin la fel de multe obstacole ca şi statele membre ale formatului 17+1 (1). Astfel, fără a „sparge” dependenţa politicii germane în relaţia cu China de interesele chineze în sectorul auto german, o abordare comună europeană constructivă vis-à-vis de China, cel puţin în ceea ce priveşte Germania, pare a fi destul de greu de realizat.

Pe de altă parte, Preşedinţia germană a Consiliului UE s-a angajat să accelereze negocierile privind un acord de investiţii UE-China, cu obiectivul de a le încheia înainte de sfârşitul acestui an. În acest sens, Guvernul federal german şi-a stabilit priorităţile, însă condiţiile nefavorabile existente, în special restricţiile cauzate de criza Covid-19, au limitat realizarea agendei pe care cancelarul german şi-o propusese pe această temă. Până şi reuniunea la vârf UE-China, care trebuia să aibă loc la Berlin în luna noiembrie, a fost contramandată de Angela Merkel, datorită numărului „dramatic” în creştere al infectărilor în tot spaţiul european. Totuşi, există şanse mari (surse oficiale de la Bruxelles confirmă că aproape 95% din negocieri sunt deja rezolvate) să fie semnat un acord politic, ca variantă de compromis, într-una dintre formele negociate, ca ultimă etapă înainte de semnarea acordului final.

De asemenea, în problema permisiunii accesului furnizorilor chinezi cu risc ridicat Huawei şi ZTE la dezvoltarea reţelelor 5G în cadrul UE, Guvernul federal german nu a jucat un rol tocmai constructiv. Personal, cancelarul german a încercat să împiedice o decizie de interzicere a companiei Huawei în Germania şi, drept urmare, tehnologia mobilă chineză va fi folosită pentru dezvoltarea reţelei 5G germane. Ca urmare, Germania nu a mai putut juca rolul de coordonator al acestui domeniu în context european.

În ceea ce priveşte problematica drepturilor omului şi China, bilanţul Preşedinţiei germane are rezultate „mixte”. De multe ori au lipsit clarificările despre evoluţia problematicii în regiunile Hong Kong, în Xinjiang (comunitatea uigurilor), în Tibet sau în Mongolia, precum şi cele referitoare la suprimarea oricărei expresii critice. Pe de altă parte, acordul de extrădare dintre Berlin şi Hong Kong a fost suspendat şi unei persoane din Hong Kong i-a fost acceptată cererea de azil, fapt care a suscitat o atenţie considerabilă în regiune.

• Relaţia UE-Africa

2020 se arăta a fi fost un an important pentru relaţiile UE-Africa, ceea ce a determinat Guvernul german să-şi propună, încă înainte de preluarea Preşedinţiei Consiliului UE, să facă din Africa un punct central al activităţii sale. De altfel, conform liderilor de la Bruxelles, acest an ar fi trebuit să reprezinte pentru UE „Anul Africii”. Cu toate acestea, pandemia de coronavirus, lipsa unei planificări creative pentru identificarea de soluţii alternative, precum şi ineficienţa consultărilor cu societatea civilă din ţările partenere, au făcut ca planurile iniţiale să nu poată fi duse la bun sfârşit. Mai mult, Summit-ul UE-Africa planificat pentru toamna acestui an, a fost amânat şi, astfel, discutarea şi adoptarea noii strategii UE pentru Africa va rămâne probabil în sarcina uneia din următoarele două preşedinţii ale Consiliului UE din 2021, portugheză sau slovenă, aspect confirmat şi de Înaltul Reprezentant european pentru Politică Externă, Josep Borell.

• Relaţia UE-Turcia

Relaţia dintre statele UE şi Turcia este una de importanţă strategică şi s-a aflat pe lista de obiective ale Guvernului federal german la preluarea Preşedinţiei Consiliului UE. Această relaţie s-a dovedit mai complexă decât era de aşteptat, în condiţiile acţiunilor mai mult sau mai puţin legale ale statului turc în Mediterana de Est sau implicării acestuia în unele din conflictele regionale (Libia şi Nagorno Karabach). Berlinul a încercat să contracareze efectele crizei apărute între unele state membre UE şi Turcia printr-o agendă pozitivă, bazată în special pe acţiuni de mediere/negociere întreprinse de abila diplomaţie germană condusă de ministrul federal Heiko Maas.

Cu toate acestea, eforturile Cancelariei germane, mai ales în cazul „reactivatului” conflict dintre Grecia şi Cipru, susţinute de Franţa, pe de o parte, şi Turcia, de cealaltă parte, nu au fost permanente şi au fost „sabotate” ulterior de cele două părţi aflate în conflict. Îndeosebi încercarea de dialog, preferată unei soluţii de sancţiunare a Turciei, a eşuat din cauza refuzului şi provocărilor preşedintelui Erdogan. În plus, intensificarea atitudinilor „nu tocmai prietenoase” ale lui Erdogan la adresa Franţei au pus o presiune ridicată asupra relaţiei UE-Turcia şi au făcut aproape imposibilă o agendă pozitivă a Preşedinţiei germane pe acest palier.

• Poziţia faţă de conflictele internaţionale

Nu în ultimul rând, Germania îşi propunea acum şase luni să contribuie la intensificarea angajamentului statelor UE pentru gestionarea conflictelor internaţionale majore. Un obiectiv îndrăzneţ, care nu a avut, se pare, rezultatul scontat, datorită suprapunerii cu răspândirea alarmantă a pandemiei de coronavirus, dar şi cu atitudinea mereu „rezervată”, ca şi în alte situaţii precedente, a Guvernului Merkel.

În ceea ce priveşte conflictul din Libia, Preşedinţia germană nu s-a dovedit a fi prea hotărâtă să abordeze în mod activ situaţia din zonă, fără a avea un angajament serios pentru o soluţie de pace, şi, astfel, nu s-au înregistrat progrese semnificative. În problematica Belarusului, Guvernul Angelei Merkel a fost mult prea defensiv, fără a fi în favoarea unor sancţiuni substanţiale împotriva regimului Lukaşenko. Iar în situaţia conflictului azero-armean din Nagorno-Karabach, (re)izbucnit în 27 septembrie, eforturile de soluţionare a crizei nu au fost evidente din partea Preşedinţiei germane şi, astfel, această pasivitate a UE a dus la o mare nemulţumire în rândul părţilor aflate în conflict.

(1) Cooperarea dintre China şi ţările din Europa Centrală şi de Est (China-CEE, China-CEEC, de asemenea, 17 + 1, fost 16 + 1) este o iniţiativă a Ministerului Afacerilor Externe din China pentru a promova relaţiile de afaceri şi investiţii între China şi 17 ţări din CEE (CEEC) - Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Republica Cehă, Estonia, Grecia, Ungaria, Letonia, Lituania, Macedonia de Nord, Muntenegru, Polonia, România, Serbia, Slovacia şi Slovenia. https://en.wikipedia.org/wiki/Cooperation_between_China_and_Central_and_Eastern_European_Countries

(2) Bellingcat este un website de jurnalism de investigaţie specializat în verificarea faptelor şi informaţiilor cu sursă deschisă (OSINT). https://en.wikipedia.org/wiki/Bellingcat