7 lecţii învăţate de forţele ruse în războiul din Siria

Adevărata încercare avea s-o reprezinte dislocarea forţelor ruse în Siria, într-o ţară şi într-o regiune unde prieteniile şi ostilităţile sunt greu de delimitat, unde inamicii şi partenerii sunt, uneori, şi una şi alta, în mijlocul unei populaţii de o altă religie, o altă cultură, o altă abordare a păcii şi războiului. Şi asta, la câteva mii de kilometri depărtare de garnizoanele permanente.

La cinci ani de la începutul operaţiilor ruse în Siria, se pot identifica o parte din „lecţiile învăţate” de Rusia în acest război, utile pentru a înţelege mai bine raţionamentele acestei dislocări militare şi eventualele ei consecinţe pentru capacitatea de luptă, în general, a forţelor ruse. Forţe care, să nu uităm, sunt la câteva sute de kilometri de graniţa de est a României.

1. Războiul nu se câştigă doar cu lovituri aeriene. Este valabil chiar şi în cazul conflictelor în care există un dezechilibru evident între forţa locală şi cea dislocată. Blitzkrieg-ul de aviaţie se dovedeşte a fi mai lung decât se anticipează, dar şi inutil, de la un moment dat, dacă nu se intervine cu alte forţe. Contigentul rus era format, în prima parte a dislocării, majoritar din forţe de aviaţie. La fel ca şi în intervenţiile SUA în unele conflicte regionale, din ultima perioadă, au trebuit dislocate, ulterior declanşării operaţiilor, şi forţe terestre, forţe speciale, artilerie de coastă, geniu, dar şi, mai ales, poliţie militară şi contractori civili.
2. Forţele expediţionare cer o logistică şi echipamente de care Rusia nu dispunea la nivelul anului 2015. Rusia s-a angajat în Siria din motive politice, dar şi din nevoia de a-şi perfecţiona capabilităţile într-un domeniu în care se afla încă în urma adversarilor săi din NATO. Armata rusă a fost pregătită pentru un război purtat pe teritoriul propriu sau în imediata vecinătate. Conflictele contemporane au demonstrat, însă, că interesele naţionale se apără şi la mii de kilometri de graniţele naţionale. Pentru aceasta sunt necesare capacităţi logistice speciale, mijloace de transport al forţei la distanţă, echipamente speciale, chiar şi o pregătire diferită faţă de cea obişnuită. Ce utile ar fost navele de asalt port-elicopter de tip Mistral, pe care criza din Ucraina le-a redirecţionat dinspre Rusia către alţi beneficiari ai exporturilor Franţei! Căutarea de soluţii a implicat schimbări profunde şi a implicat cooperarea tuturor categoriilor de forţe. Un contingent impresionant de nave, „Expresul sirian”, a sprijinit operaţiunea de aprovizionare a forţelor. Neavând îndeajuns de multe nave de transport, Rusia a achiziţionat câteva din Turcia, partenerul său cu dublă cetăţenie. Expresul naval a fost dublat de unul aerian, care a utilizat în special coridorul aerian iranian, cel prin care au fost lansate şi loviturile cu rachete, sau chiar atacurile aeriene de către aviaţia strategică. La nivelul unui singur an, 2018, au fost 342 transporturi navale şi 2278 transporturi aeriene, care au furnizat 1,6 milioane tone de echipamente, muniţie şi alimente. Utilizarea în paralel a celor două capabilităţi logistice poate fi replicată şi în alte direcţii strategice, fiind una din cele mai valoroase lecţii învăţate de forţele ruse în acest conflict.
3. Prezenţa consilierilor ruşi a fost, poate, mai importantă decât participarea directă la operaţii a forţelor ruse. Abordarea a fost una diferită faţă de cea a forţelor SUA şi NATO, care au construit structuri de consiliere în Afganistan şi Irak cu reprezentanţi dislocaţi de la unităţi diferite, din ţări partenere diferite. Dislocarea este pe funcţiuni şi, de aceea, la orice rotire este necesar un interval de timp pentru ca cel care predă funcţia sa-i transmită noului venit problemele postului, şi un alt interval, în care acesta să se integreze în colectiv.

Armata rusă a dislocat pe lângă marile unităţi şi comandamente siriene, state majore sau echipe ruse unitare şi intacte, în aceeaşi componenţă ca în unităţile de provenienţă. Aceasta a permis o mai mare coeziune a echipelor dislocate, iar experienţa acumulată putea fi utilizată şi ulterior, la revenirea în unităţile de bază. Când au intrat în Siria, ruşii au descoperit că, în fapt, nu mai exista o armată siriană propriu-zisă, lupta împotriva forţelor rebele fiind dusă de formaţiuni izolate, de comandanţi care se bazau pe loialitatea triburilor din care proveneau, de forţele Hezbollah.

Regândirea modului de desfăşurare a operaţiilor, reconstruirea unităţilor siriene, creşterea combativităţii luptătorilor sirieni au fost principalele reuşite ale implicării ruse prin consilieri. Abordarea a fost una metodică, primele câteva luni de dislocare fiind destinate mai ales reorganizării forţelor siriene, menţinerii teritoriului aflat sub control.

Ulterior, printr-o combinaţie de ofensive terestre susţinute pe diferite direcţii, tratative cu lideri locali care au schimbat tabăra, lovituri aeriene care au blocat obişnuitele contraatacuri rebele, s-a reuşit reluarea controlului teritoriului sirian pe scară largă.

Este o experienţă de care au beneficiat, până în prezent, aproximativ 50.000 de militari ruşi, cei mai mulţi provenind din regiunile militare vest şi sud, cele apreciate a fi pe direcţiile cele mai probabile pentru o ofensivă militară împotriva Rusiei.

4. Forţele ruse au desfăşurat operaţii neconvenţionale, pe care le-au abordat flexibil. Neavând forţe expediţionare propriu-zise, forţele ruse dislocate au fost, în general, de la forţele terestre, militari profesionişti, dar cu o pregătire de tip clasic. Dar în Siria, misiunile au fost mult diferite şi provocatoare: s-a patrulat, s-a pacificat, s-au utilizat drone pentru observare şi s-a realizat protecţia împotriva dronelor inamice, s-au protejat câmpuri petrolifere, s-a deminat, s-au construit poduri pentru scopuri militare şi acestea au continuat să fie utilizate pentru nevoi civile, s-a luptat în localităţi, s-au atacat obiective ascunse în infrastructură subterană. Pentru toate acestea s-au folosit şi forţele avute la dispoziţie, şi subunităţi din  specialităţi distincte, poliţie militară, genişti.
5. Multe echipamente şi armamente şi-au dovedit utilitatea. Destul de multe, nu. La fel, o serie de tactici exersate în exerciţiile curente de acasă (deşi acest tip de pregătire se desfăşoară destul de realist în armata rusă, date fiind şi condiţiile de insuficienţă materială care încă mai caracterizează o serie de categorii de forţe şi unităţi). Câteva exemple:

• sprijinul de artilerie al operaţiilor ofensive a fost, ca întotdeauna, un punct forte al forţelor ruse. Dar identificarea ţintelor nu s-a mai realizat de către elicoptere. Dronele s-au dovedit un mijloc mai eficace, mult mai silenţioase, chiar permiţând misiuni mai lungi de observare. Şi, desigur, mai ieftine;
• în schimb, elicopterele s-au dovedit mai eficiente în utilizarea de muniţie de precizie, fiind angajate mai mult în sprijinul operaţiilor terestre. Aceasta a dus, însă, şi la pierderi mai mari faţă de restul aviaţiei (7 avioane de luptă faţă de 12 elicoptere, dintre care 6 pierdute în luptă, faţă de doar un avion în aceleaşi condiţii), care a continuat să utilizeze lovituri aeriene de la mare înălţime, pentru a evita focul inamic;
• utilizarea muniţiei de mare precizie a fost unul din punctele slabe ale campaniei, aviaţia rusă beneficiind de puţine resurse în acest sens, atât în cazul muniţiei propriu-zise, cât şi al tipurilor de aeronave care ar fi putut-o utiliza (cu excepţia avionului Su-34, dotat cu bombe dirijate prin satelit KAB-500S), bineînţeles şi al insuficienţei mijloacelor aeriene şi terestre de identificare a ţintelor. Iar acest lucru s-a reflectat dramatic în pierderile civile ale operaţiilor, în atacarea unor ţinte precum locuinţe, spitale, cu mare impact asupra componentei de imagine a conflictului;
• campania din Siria a demonstrat o mai mare fiabilitate a echipamentelor, o mentenanţă superioară, mai puţine pierderi de mijloace de luptă din cauza defectării în timpul operaţiilor decât la campania din Georgia, de exemplu. O explicaţie este şi faptul că în baza militară de la Hmeimim, Latakia, a fost dislocat un adevărat contingent de tehnicieni şi specialişti, aproximativ 25% din totalul forţelor (în jur de 1.200 de reprezentanţi de la un număr de 57 de companii producătoare de armament, structuri de reparaţii tehnică militară, chiar şi cercetători de la institute militare). Dacă la acest „campus al industriei de apărare” se adaugă numeroasele structuri logistice de sprijin, se ajunge la un  raport apropiat concepţiei occidentale în care majoritatea forţelor este compusă din elemente de sprijin pentru elita luptătoare, aflată într-o minoritate numerică;
• operaţiile din Siria au permis testarea în condiţii de luptă a unor largi categorii de echipamente, iar rezultatele s-au văzut în contractele care s-au îndreptat preponderent către acei „câştigători” percepuţi a fi mai fiabili pentru utilizare în conflictele contemporane: avioanele de luptă Su-34 şi Su-35, posibil avionul invizibil Su-57, sistemele S-400, elicopterele Ka-52 şi Mi-28N. Dar aceştia sunt doar „vedetele”, o serie de alte echipamente demonstrându-şi fiabilitatea operaţională.

6. Mercenarii ruşi au intrat în atenţia presei. Echivalentul contractorilor civili din alte state, omologii ruşi au fost şi ei utilizaţi în misiuni pentru care forţele militare fie nu au mandat, fie sunt atipice, fie sunt încărcate cu potenţiale consecinţe politice care ar implica prea mult statul din care provin. Spre deosebire de sistemul occidental, unde misiunile sunt mai ales de pază, protecţie şi securitate, contractorii ruşii sunt mai militarizaţi, inclusiv la aceste structuri, misiunile lor fiind deseori misiuni de luptă propriu-zise. De aceea, asemănările cu forţele speciale sunt destul de frecvente.

Cel mai cunoscut exemplu este cel al „mercenarilor Wagner” conduşi, desigur, nu întâmplător, de un fost comandant de brigadă speţnaz a GRU, Dimitrii Utkin (cel al cărui pseudonim se regăseşte în numele companiei). Au fost consideraţi o forţă decisivă în reluarea controlului asupra oraşelor Palmira şi Alep, iar conexiunile cu ministerul rus al apărării sunt probabil destul de strânse.

În anumite momente, numărul lor s-a apropiat de cifrele întregului contingent rus din Siria, dar în majoritatea timpului au fost efective mai reduse. Organizarea e, în linii mari, o replică a unei mari unităţi de arme întrunite: 4 brigăzi (nivelul e mai curând de batalion) de recunoaştere şi asalt cu câte 3 companii de câte 100 de oameni, la care se adaugă un batalion de artilerie cu trei baterii, fiecare cu câte 100 de oameni, o companie de cercetare şi sabotaj – 150 de oameni, o companie de comunicaţii – 100 de oameni, un stat major de comandă şi sprijin logistic – 200 de oameni.

Deşi aceste companii sunt interzise în Rusia, unii dintre comandanţii mercenarilor au primit onoruri oficiale pentru participarea la conflict, ordine şi medalii, ceea ce pune sub o altă lumină pretinsa independenţă a acestor structuri.

7. „Keep it simple” are şi o variantă rusă. Cu toate eforturile făcute în ultimii ani, unităţile militare ruse nu au, în ceea ce priveşte echipamentele pentru majoritatea categoriilor de forţe şi specialităţi militare, echipamente de calitatea celor din dotarea statelor NATO. Handicapurile în dotarea tehnică, dar provenind şi din rigiditatea unora din algoritmurile de luare a deciziei, au fost manageriate în conflictul din Siria, prin proceduri simple, flexibilitate în luarea deciziei, surmontarea problemelor de echipare cu soluţii ad-hoc cu potenţial de aplicare şi în pregătirea forţelor ruse din  ţară. S-au utilizat şi echipamente vechi pentru că au trebuit cunoscute limitele, s-au testat şi cele noi, pentru că nevoia de automatizare, de folosire a roboţilor pe câmpul de luptă a impus-o. S-a integrat tot ce s-a putut într-un sistem C2, inclusiv cu unităţile siriene, s-a cooperat foarte mult cu structurile de cercetare, cu subunităţile de coordonare drone, s-au bazat mult pe elementul uman. Standardizarea echipamentelor, mai accentuată decât în forţele NATO, a permis crearea unei reţele mai simple, foarte eficiente în condiţiile din Siria. Poate în altă parte nu ar fi funcţionat la fel de bine, dar forţele armate siriene erau deja compatibile ca dotare şi proceduri de antrenament cu cele ruseşti.

În deciziile politice, Rusia acţionează în cadrul pe care şi l-a autoimpus, de putere regională cu ambiţii de superputere, cu acţiuni şi reacţii, în general, previzibile, tocmai datorită acestui cadru.

În plan militar, unul din câştigurile implicării militare în Siria a fost exemplificat chiar de şeful armatei ruse, generalul Valeri Gherasimov, a cărui viziune despre utilizarea forţelor a evoluat de la aprecierea că „fiecare război este un caz izolat, unic” – în 2013, la cea conform căreia acţiunile din Siria au permis „dezvoltarea unei strategii a acţiunilor limitate pentru apărarea în exterior a intereselor ruse, cu folosirea forţelor expediţionare” – în 2019.

Altfel spus, cazul izolat a devenit izvor doctrinar pentru o nouă utilizare a forţelor ruse care vor putea acţiona „în circumstanţe non – tradiţionale”, conduse de comandanţi care vor lua „decizii flexibile”.

Conflictele asimetrice sunt acum şi în panoplia doctrinară rusă, cu inamici care sunt inferiori ca dotare dar cu o voinţă puternică de a lupta. Nivelurile strategic, operaţional şi tactic încep să se amestece, obiectivele nemaifiind în funcţie de acestea.

Cooperarea civil – militar a fost asumată în Siria, probabil va fi la fel şi în procedurile şi reglementările din garnizoanele ruse. Războiul informaţional, operaţiile psihologice deja se desfăşoară, fiind „jucate” şi pe timpul recentelor exerciţii „Vostok” şi „Zapad” şi, probabil, exersate real, pe direcţiile din care Moscova apreciază că îi sunt ameninţate interesele.

Ceea ce nu e tocmai cea mai bună veste pentru vecinii de la vest ai Rusiei, printre care şi România.