2020. Primul an din Războiul Rece 2.0?

Pearl Harbour reloaded

În domeniul evidenţierii pericolului pe care adversarii economici ai SUA îl reprezintă pentru economia americană, Donald Trump a fost consistent încă din perioada în care apărea în rolul episodic din „Singur acasă”. Pe acea vreme, Japonia era ţinta criticilor sale. Lucrurile au evoluat, omul de afaceri de succes a devenit preşedinte, iar ţinta s-a schimbat. De câţiva ani e China. Criticile au fost, relativ, constante, inconstantă a fost intensitatea acestora.

Nu mai departe de începutul acestui an, când coronavirusul părea să fie doar un fenomen exclusiv chinez, preşedintele Trump afirma, într-o intervenţie pe timpul Forumului de la Davos, Elveţia, că are o relaţie specială cu preşedintele chinez Xi Jinping: „El este pentru China, eu sunt pentru SUA, dar în afară de asta, ne iubim.”... „Relaţia noastră cu China nu a fost, probabil, niciodată, mai bună.  „He’s for China, I’m for the US, but other than that we love each other.”... „Our relationship with China has probably never been better.”

Afirmaţia a fost lansată, stârnind chiar rumoare în audienţă, în condiţiile în care, cu o săptămână înainte fusese semnat documentul pentru faza 1 a reglementării dispute economice bilaterale. China căzuse de acord să suplimenteze cu 200 de miliarde de dolari achiziţiile sale de mărfuri americane.

Nu au trecut decât câteva luni şi tonul preşedintelui american s-a schimbat radical: „Este mai rău decât la Pearl Harbour, mai rău decât la World Trade Center. Nu a fost niciodată un atac ca acesta” / „This is worse than Pearl Harbour, this is worse than the World Trade Center. There’s never been an attack like this,” a spus Trump pe timpul unei întâlniri cu reprezentantele asistentelor medicale implicate în  lupta contra coronavirusului. Şi a continuat: „Şi nu ar fi trebuit să se întâmple. (Virusul, n.n.) ar fi putut fi oprit la sursă. Ar fi putut fi oprit în China. Şi nu a fost.” / „And it should have never happened. Could’ve been stopped at the source. Could’ve been stopped in China. It should’ve been stopped right at the source. And it wasn’t.”

Schimbarea de abordare este specifică preşedintelui american, dar în acest caz este vorba şi de o latură mult mai profundă a relaţiilor bilaterale, care trece dincolo de blamul prezidenţial pentru o situaţie care i s-a impus din exterior şi pe care nu a manageriat-o foarte bine. În chiar plin an electoral.

Virusul a revelat mult mai bine decât au făcut-o orice alte analize economice şi politice, adânca falie de interese şi de viziuni dintre cele două state. O falie care tinde să atragă şi restul lumii, şi care ar putea marca, la fel cum o face şi pandemia, viaţa noastră, a tuturor, pentru perioada următoare. Altfel spus, cu sau fără voia noastră, suntem atraşi în această competiţie bipolară, un nou Război Rece, 2.0 – ca să respectăm terminologia vremurilor, cu potenţiale manifestări în toate domeniile, inclusiv în cel militar. Aşa e la război.

Cum s-a ajuns aici?

Patru decenii cât o istorie

Da, doar acum ceva mai mult de patru decenii, la 1 ianuarie 1979 SUA înceta recunoaşterea Taiwanului drept reprezentant al statului chinez, restabilind legăturile diplomatice cu Beijingul şi recunoscând, desigur, şi conceptul „O singură Chină”. Taiwanul urma să se mulţumească doar cu statutul de „Republica chineză din Taiwan” / „The Republic of China on Taiwan". Precaute, totuşi, SUA au continuat legăturile politice, economice şi militare cu Taipei.

Niciodată în cele patru decenii, relaţiile dintre cele două state nu au atins un nivel atât de tensionat. Ceea ce, desigur, contrazice ceea ce însuşi preşedintele SUA afirma la începutul acestui an, nu însă şi declaraţiile şi acţiunile ulterioare. S-a întâmplat acest lucru în anul epidemiei cu COVID-19, dar, încă o dată, motivele sunt dincolo de problema medicală şi de acuzaţiile reciproce privind gestionarea iniţială a crizei şi primatul responsabilităţii.

Anul electoral a impus şi el pentru Administraţia Trump identificarea unei strategii de blam pentru gestionarea cu sincope a propriei crize medicale. China a părut a fi subiectul ideal al acestei strategii. Iar rezultatul s-a văzut în opinia publică americană care, de la o favorabilitate relativă la adresa Chinei, a evoluat către o percepţie majoritar negativă faţă de Beijing.

Dar nici calculul electoral nu a fost decisiv în această abordare. Probabil ceea ce a dus la reacţia SUA a fost o schimbare de atitudine pe arena internaţională de partea Beijingului, schimbare petrecută în ultimii şapte ani. Dacă la început, când China a aplicat dictonul lui Deng Xiaoping „tao guang yang hui”, ceea ce s-ar putea traduce cu „nu-ţi asuma riscuri” sau „nu încerca să preiei iniţiativa / să devii şef”, prezenţa internaţională chineză a fost una modestă, deşi rezultatele economice începeau să fie ale unei mari puteri, în ultimii ani acest lucru s-a schimbat.

Şi s-a schimbat pentru că, mai ales în ultimii 20 de ani, China a depăşit an de an nişte jaloane istorice, în timp ce, aproximativ în aceeaşi perioadă, SUA îşi consuma energiile pe pariuri economice şi militare riscante.

Să luăm, pentru exemplu, trei asemenea momente:

În această perioadă, SUA devin datoare Chinei cu 1,3 trilioane de dolari. Poveştile tehnologice americane de succes încep să aibă contribuţii importante chineze: iPod şi iPhone se produc în China. Apple are în China a doua piaţă de desfacere.

Dar şi poveştile de succes ale Chinei tind să fie exportate, transferate către restul lumii.  Cel mai ilustrativ exemplu este cel al „Belt and Road Initiative”, proiectul chinez lansat în chiar primul an de mandat al actualului preşedinte chinez şi care îşi propune crearea unei infrastructuri de transport de conectare a Chinei cu lumea, dar care are şi o latură profund ideologică, de export al modelului chinez de economie şi de societate.

Peste 100 de ţări sunt deja parte a acestui proiect, iar o hartă a acestora deja arată cum se distribuie abordarea relaţiei cu China, cum arată deja lumea împărţită între cei care preferă modelul occidental de economie şi cei care sunt atraşi de mirajul succesului chinez - şi al necondiţionării sale de standardele democraţiei occidentale – şi spun „Da” proiectului Beijingului.

Economie, valori şi securitate de-a lungul noului Drum al Mătăsii

Se poate afirma că declicul în „trezirea” SUA din letargia prelungită de ocupant al podiumului de super şi unică putere globală de după Războiul Rece 1.0 l-a reprezentat provocarea economică şi ideologică pe care proiectul chinez a creat-o pentru Washington. Anecdotic, au contribuit la aceasta şi disfuncţiunile şi lipsurile constatate pe timpul crizei COVID-19, precum şi abordarea strict comercială a preşedintelui Trump. Dar ameninţările la adresa modelului economic şi ideologic pe care îl promovează SUA, lumea occidentală în general, erau deja acolo. Aveau nevoie doar de o ocazie pentru a se elibera.

Ce propune China lumii, prin acest proiect, este un model care nu are nevoie de revoluţii pentru a se impune. Lucrurile sunt mai simple şi mai puţin spectaculoase. Iar cadrul este cel creat de generoasa construcţie economică occidentală. Statele sunt convinse să participe la proiect pentru că li se oferă condiţii excepţionale de finanţare şi creditare. Accidental, se întâmplă şi efecte neprevăzute, cum sunt intrarea în incapacitate de plată. Ca în cazul din Sri Lanka, rezolvat prin transferul către China a portului Hambantota. Pe 99 de ani.

Dar modelul nu presupune automat incidente de acest gen, ci îşi propune să evolueze linear, etapă cu etapă, păstrând o relaţie bună şi încrederea partenerilor. În acest mod, se trece la construcţia şi loializarea celor două tabere.

Care încep să se contureze. Iar coagularea are loc după identificarea categoriilor de interese comune, a ideologiei / în vest i se spune „alegerea valorilor”, a modului de acţiune pe principalele planuri, politic, economic, diplomatic şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, cel militar.

În ceea ce priveşte interesele, aici discuţia este cea mai complexă, pentru că ele sunt diferite şi naţionale, uneori acţionând concentric în interiorul unor organizaţii precum UE sau NATO, dar rămânând, şi în acest caz, în principiu, naţionale. Probabil, cea mai expeditivă formă de a defini acest domeniu, este cel al „modelului” şi succesului acestuia. Lumea occidentală a produs vectorii de dezvoltare din ultimii 2500 de ani, a creat majoritatea tehnologiilor, a influenţat restul lumii şi, desigur, ar dori ca lucrurile să urmeze aceeaşi logică şi în viitor. Dar acum există un competitor şi, prin natura demersului său, un contestatar – China.

Privind valorile, cea mai simplă definiţie este că valorile democraţiei se opun celor ale societăţilor conduse autocratic, dictaturi comuniste sau nu, că dezvoltarea economică presupune utilizarea mecanismelor pieţei libere în formă neconvertită, că lumea occidentală a ajuns unde este pentru că are secole de funcţionare comună, în care mecanismele prin care naţiunile şi uniunile de naţiuni au ajuns la forma şi nivelul de astăzi au fost verificate şi certificate.

Lucrurile, teoretic, par simple dar devin extrem de complicate pentru că intervin situaţii specifice, naţionale, care fac ca soliditatea acestor tabere să nu fie atât de puternică pe cât ar presupune-o poziţia geografică şi istoria. În 2019, trei state occidentale dezvoltate, Italia, Grecia şi Portugalia au semnat documentele de participare la Proiectul „Belt and Road Initiative”. Toate sunt state sud-europene, membre ale NATO şi UE, nu de ieri-alaltăieri, toate permit conectarea Chinei la infrastructura europeană direct în centrul dezvoltat. O altă iniţiativă regională, 17+1, este adresată statelor est-europene şi balcanice, printre care şi România. Pentru state precum Ungaria sau Serbia, China reprezintă o alternativă economică importantă. Iar Beijingul clamează că demersurile sale se opresc la acest nivel. Dar poate fi acest lucru adevărat?

Noul Drum al Mătăsii şi Marele Zid de securitate

Conectarea Chinei cu lumea are, aşa cum spuneam, şi o importantă dimensiune militară. Mai ales când e vorba de infrastructură construită departe de graniţele naţionale şi mai ales în contextul în care aceste proiecte par a da startul unei competiţii globale cu accente de război rece.

O etapă  în dezvoltarea structurilor militare chineze l-a reprezentat modernizarea armatei şi proiecţia solicitărilor de zonă exclusivă de securitate în apropierea teritoriului naţional. Marea Chinei de Sud a devenit astfel o primă scenă de verificare a puterii.

Deschiderea economică a Chinei nu a presupus şi o evoluţie similară în planul politic şi al securităţii. Aici, modelul propus presupune impunerea autorităţii statului, chiar cu mijloace violente, chiar dacă şi acestea sunt filtrate pentru a ieşi în faţa lumii cu o variantă „soft”. Situaţiile din Hong Kong sau Xinjiang sunt edificatoare.

În aceste condiţii, deschiderea economică presupune şi protecţia acesteia în faţa ameninţărilor care sunt nu numai economice, nu sunt cauzate numai de politicile restricţioniste ale statelor occidentale. De multe ori, aşa cum s-a întâmplat la o serie de proiecte din Orientul Mijlociu, Asia de Sud, Africa, au fost şi atacuri concrete asupra

infrastructurii construite de China, asupra reprezentanţelor diplomatice sau consulare. Întărirea securităţii a presupus apelul la structurile militare locale (în Pakistan o întreagă mare unitate este destinată exclusiv protecţiei proiectelor chineze), la folosirea mercenarilor, locali sau externalizaţi din China (Monitorul Apărării şi Securităţii a publicat o analiză asupra acestui fenomen), la crearea de aranjamente speciale bilaterale de securitate, unele finalizate cu dislocarea de contingente militare chineze (cazul Djibouti, dar şi Bangladesh, Sri Lanka, Pakistan, potenţial şi în Iran).

Astfel, avansarea proiectelor economice şi de infrastructură chineze către vest se face însoţită de o  înaintare, poate puţin defazată, dar la fel de consecventă, a structurilor care să asigure securitatea acestor proiecte. Armata chineză urmează economia chineză îndeaproape. Şi nu doar armata chineză. Statele pe teritoriile cărora se instalează această infrastructură sunt, treptat, incluse şi ele, în proiectul chinez de securitate. Mai ales cele care depind foarte mult de aceste investiţii.

Prezenţa militară chineză în exterior nu este, la acest moment, decât o fracţiune din a SUA. Dar tendinţa este de creştere tenace şi în acord permanent şi coordonat cu prezenţa şi expansiunea economică, în timp ce dislocările SUA încep să înregistreze scăderi, unele dintre acestea în dezacord cu aliaţii locali sau în contratimp cu interesele economice.

Sunt astfel semne care arată că momentul în care competiţia se poate transforma în confruntare ar putea să nu fie prea departe.

Faţă de Războiul Rece 1.0, cel care ar pune faţă în faţă SUA şi China, şi pe care l-am denumit Războiul Rece 2.0, cu speranţa, totuşi, că va rămâne doar o sintagmă analitică, ar avea şi asemănări vizibile, dar şi diferenţe notabile.

Ca şi la Războiul Rece 1.0, se conturează două tabere cu opţiuni politice adverse: democraţie vs. autoritarism, piaţă liberă vs. utilizarea mecanismelor pieţei libere pentru a promova politici economice coordonate şi centralizate, respectarea drepturilor omului vs. utilizarea drepturilor omului pentru a promova politice centralizate de educaţie şi integrare socială.

Spre deosebire de Războiul Rece 1.0, ne aflăm, însă într-o lume mult mai interdependentă. Înainte, cele două blocuri politice şi militare, aveau şi propriile sisteme economice, foarte puţin conectate unul la celălalt. Acum situaţia este cu totul diferită. Iar confruntarea ar putea însemna abordări inverse celor avute de SUA, de exemplu, în anii 80. Atunci, conectarea economică a fostului spaţiu comunist avea să ducă la căderea sistemului din estul Europei. În cazul prezent, preşedintele Trump a sugerat ca o cale de urmat „decuplarea economică”, tăierea conexiunilor economice cu China. Misiune aproape imposibilă în condiţiile în care 70.000 de întreprinderi americane au sediul în China, iar profitul anual pe 2019 al acestora a fost de 100 de miliarde de dolari. General Motors vinde mai multe maşini în China decât în SUA.

„Decuplarea” poate fi o temă de campanie electorală pentru actualul preşedinte, însemnând „aducerea acasă a companiilor americane”, pe modelul „retragerii militarilor americani din războaiele inutile şi costisitoare”, pentru a face „America puternică, din nou”. Ca şi în cazul militarilor, transferul de la slogan la implementarea lui este mult mai dificil de realizat.

Discursul confruntaţional prezent al ambelor părţi demonstrează, însă, că problema există, nu va dispărea după alegerile din noiembrie, iar cele două tabere (SUA şi aliaţii săi occidentali, dar prioritar cei din comunitatea anglo-saxonă, China şi partenerii săi din BRI) se vor afla şi mai aproape, faţă în faţă, în promovarea intereselor politice şi economice, dar şi mai departe, ca modele propuse pentru perioada următoare.

Statele care nu au luat poziţie până în prezent, vor trebui să o facă, pentru că în această lume globalizată nu va fi loc pentru o treia cale.

Va fi acesta un Război Rece 2.0 cu caracteristici chineze?