2019 – Anul reconcilierii în Libia?

Libia a fost sub conducerea lui Muammar Gaddafi mai bine de 40 de ani. Pe 20 octombrie 2011, acesta a fost ucis şi ţara s-a scufundat într-un haos din care încă se chinuie să iasă. Divizat între diferite facţiuni din Est, Vest şi Sud, statul cu cele mai mari rezerve de petrol de pe continentul african a devenit un teren de luptă între diverse grupuri înarmate / miliţii pentru zone de influenţă şi surse de finanţare. Câteva încercări făcute în cursul anului trecut pentru organizarea de alegeri generale au eşuat din cauza principalilor actori interni şi a situaţiei de securitate. Mai multe ţări, în special Franţa şi Italia, au încercat să intervină pentru deblocarea procesului, însă viziunile sunt diferite. Şi mai sunt şi alte obstacole în procesul de stabilizare a Libiei, interesele actorilor interni şi externi implicaţi, alte mize mai puţin cunoscute (petrolul „dulce”).

 Libia, la aproape opt ani de la Primăvara Arabă

O societate caracterizată de puternice legături de clan şi tribale, două autorităţi rivale (în Vest – Guvernul Acordului Naţional / GAN, instalat la Tripoli, respectiv în Est – Camera Reprezentanţilor / parlamentul de la Tobruk) care încearcă să-şi impună autoritatea în teritoriu şi grupuri înarmate / miliţii constituite pe timpul revoluţiei, fiecare urmărindu-şi propriile interese, sunt coordonatele situaţiei actuale din Libia.

Confruntări între diverse miliţii au loc pe întreg cuprinsul ţării, sub motivul sprijinului uneia dintre tabere (Est / Vest), pentru zone de influenţă şi surse de finanţare. Controlul asupra infrastructurii petroliere (câmpuri de extracţie, conducte şi terminale) este intens disputat. Miliţiile din Tripoli selectate să coopereze cu Ministerul de Interne au contribuit la îmbunătăţirea situaţiei de securitate din capitală, dar au intrat în conflict cu alte grupuri înarmate. Miliţiile rivale din afara Tripoli se simt marginalizate, conştientizând riscul pierderii accesului la fondurile de stat, şi încearcă să câştige controlul asupra capitalei.

Cum s-a ajuns aici...

După moartea lui Gaddafi a fost instalată o autoritate centrală interimară – Consiliul Naţional de Tranziţie / CNT, care a gestionat conducerea ţării până la alegerile din iulie 2012. După alegeri, CNT a predat paşnic puterea Congresului General Naţional / CGN, dominat de islamişti. Ca şi în alte ţări afectate de Primăvara Arabă (Tunisia, Egipt), ascensiunea islamiştilor a generat temeri în rândul cetăţenilor. La alegerile din 2014, GNC a pierdut majoritatea în favoarea formaţiunilor laice. În pofida rezultatelor, GNC a refuzat să predea puterea, contestând alegerile şi susţinând că reprezintă singurul parlament legitim. Rezultatul a fost apariţia a două administraţii ”centrale” – GNC în Tripoli, şi parlamentul nou ales (Camera Reprezentanţilor) în Tobruk. Tensiunile au escaladat, astfel că a izbucnit un război civil între cele două tabere pentru impunerea controlului asupra întregului teritoriu naţional.

ONU a intervenit activ şi, urmare a Acordului de la Skhirat / Maroc, din toamna anului 2015, a fost format Guvernul de Uniune Naţională / GUN, cu scopul de a unifica cele două administraţii. Dar lucrurile s-au oprit aici, astfel că în momentul actual în Libia  co-există  GUN, la Tripoli, recunoscut internaţional şi susţinut de miliţii fidele, respectiv Camera Reprezentanţilor (parlamentul) la Tobruk, susţinut de generalul Khalifa Haftar, comandantul Armatei Naţionale Libiene (ANL). Cele două tabere au fost angrenate în conflicte violente, atât pentru controlul zonelor bogate în resurse petroliere şi a infrastructurii de transport a acestora, cât şi pentru impunerea autorităţii asupra întregului teritoriu.

Diviziunile se menţin şi în sudul ţării, unde triburile tebu şi tuareg se confruntă sub motivul susţinerii uneia sau altei tabere. De situaţie au profitat elementele teroriste afiliate Statului Islamic sau Boko Haram, care au încercat crearea unui refugiu în Libia, precum şi traficanţii de arme, droguri şi persoane. Urmare a lipsei de control pe teritoriul naţional şi a permeabilităţii graniţelor, Libia a devenit o zonă de tranzit spre statele europene pentru migranţii proveniţi din Africa Centrală sau din alte zone de conflict.

În pofida eforturilor ONU, nu s-a reuşit încă un pas substanţial spre normalizarea situaţiei. Ultimul plan de acţiune pentru rezolvarea crizei, anunţat de emisarul ONU în Libia pe 20 septembrie 2017, s-a confruntat cu o mulţime de obstacole, fapt ce naşte întrebări dacă acesta va avea vreodată succes (termenul iniţial era sfârşitul anului 2018, deja depăşit).  Planul avea trei paşi:
(

1) amendarea Acordului politic de la Skhirat prin reluarea rundelor de negocieri la nivel de dialog naţional între principalii actori interni libieni;
(2) organizarea unei conferinţe naţionale lărgite cu participarea entităţilor marginalizate/ excluse din procesul politic;
(3) organizarea unui referendum pentru aprobarea Constituţiei şi a organizării alegerilor prezidenţiale şi generale.

Franţa, Italia... şi conferinţele de la Paris şi Palermo

Dincolo de sprijinul mai mult sau mai puţin vădit al unor actori regionali şi internaţionali  acordat celor două tabere, două state europene s-au remarcat în ultimul timp prin eforturi de a normaliza situaţia: Franţa şi Italia. Cele două ţări au intrat într-o competiţie de proiectare a influenţei în Libia, din diverse motive diplomatice şi economice, chiar cu riscul afectării eforturilor ONU de soluţionare a situaţiei. Evident, ambele state doresc să împiedice Libia să devină un adăpost pentru terorişti şi traficanţi, dar strategiile diferă.

De la alegerea preşedintelui Emmanuel Macron, Franţa încearcă să-şi revigoreze relaţiile cu Africa. Parisul sprijină tabăra din Est, considerând că aceasta ar fi cel mai bun aliat care ar putea servi îndeplinirii intereselor franceze. În consecinţă, Franţa sprijină consolidarea şi extinderea controlului generalului Khalifa Haftar, precum şi candidatura acestuia în următoarele alegeri.

Motivul? Resursele de petrol, gaze şi alte minerale din subsolul libian. Compania franceză Total îşi extinde participarea pe piaţa libiană de energie, în competiţie cu grupul italian ENI. Franţa importă din Libia 15% din necesarul de petrol, iar Italia 25%.

Macron promovează organizarea de alegeri, considerând că astfel ar putea fi aleasă şi instalată o singură administraţie centrală, acceptată de majoritate, fapt ce ar conduce mai departe la reducerea tensiunilor şi stabilizarea situaţiei. Dar cadrul legal pentru alegeri lipseşte, astfel că Franţa a organizat în mai, anul trecut, o conferinţă la Paris, cu participarea reprezentanţilor a patru actori cheie interni, pe timpul căreia s-a convenit redactarea bazelor constituţionale pentru alegeri şi organizarea acestora pe 10 decembrie 2018. La nivel declarativ, participanţii au fost de acord, în realitate nu s-a întâmplat nimic.

Italia încearcă, la rândul său, să-şi extindă influenţa în Libia. Dat fiind că Libia a fost colonie italiană, Roma încearcă acum să ia iniţiativa şi să demonstreze cetăţenilor proprii şi UE că este capabilă să gestioneze acest conflict. În fapt, astăzi, principala legătură dintre fosta colonie şi Italia este fluxul de migranţi din Africa ce tranzitează Libia şi Marea Mediterană pentru a ajunge în sudul Italiei, iar noul guvern populist naţionalist de la Roma şi-a stabilit ca prioritate oprirea acestui fenomen.

Spre deosebire de Franţa, Italia a ales tabăra din Vest, considerând că GUN ar trebui sprijinit pentru impunerea controlului asupra întregului teritoriu, şi sprijină ideea stabilizării situaţiei de securitate ca o condiţie pentru organizarea de alegeri. Astfel că, în noiembrie 2018, Italia a organizat o conferinţă la Palermo, la care a reuşit să-i aşeze la masa negocierilor pe liderii celor două tabere: premierul GUN, Fayez al-Sarraj, şi comandantul ANL, generalul Khalifa Haftar. Participanţii s-au angajat în parcurgerea procesului politic de reconciliere şi stabilizare propus şi supervizat de ONU, convenind organizarea conferinţei naţionale lărgite (pasul 2) în ianuarie 2019 şi organizarea de alegeri parlamentare şi prezidenţiale în iunie 2019 (pasul 3). Dar se pare că, la fel ca şi la conferinţa de la Paris, la nivel declarativ, participanţii au convenit ceva, numai că pe teren nu s-a întâmplat nimic.

Ironic, eforturile de pace ale celor două ţări au dus la un „război” între acestea: ambasadorul italian a fost convocat de autorităţile franceze după ce oficiali italieni (vicepremierul Luigi Di Maio şi colegul acestuia, Matteo Salvini) au acuzat Franţa că nu are interes în stabilizarea Libiei, ci în petrolul libian, şi că susţine sărăcia în Africa pentru a genera migraţia în masă spre Europa.

O rază de speranţă?

În ianuarie 2019, Uniunea Africană (UA) a propus organizarea unei conferinţe pentru reconcilierea în Libia în prima parte a lunii iulie şi alegeri prezidenţiale şi legislative în octombrie.

Mai mult, în februarie, liderii celor două tabere (premierul GUN, Fayez al-Sarraj, respectiv comandantul ANL, generalul Khalifa Haftar) s-au întâlnit la Abu Dhabi (Emiratele Arabe Unite / EAU) şi au susţinut „nevoia de a pune capăt tranziţiei şi de a organiza alegeri astfel încât să se asigure stabilitatea ţării şi să se unifice instituţiile”.

Rămâne de văzut dacă a treia încercare va avea mai mult succes, sau va rămâne la stadiul declarativ...

Cert este că înţelegerea dintre cei doi actori cheie asupra necesităţii stabilizării ţării şi organizării de alegeri este un mare pas înainte. Însă rămân multe obstacole de depăşit. În primul rând, competiţia acerbă între grupurile înarmate / miliţiile create pe timpul revoluţiei pentru asigurarea propriilor interese: zone de influenţă, venituri, poziţii în administraţie etc., reconcilierea acestora fiind dificil de realizat. Mai mult, este nevoie de un proces de reconciliere care să includă toţi actorii tribali, regionali, militari şi politici, precum şi de unificarea instituţiilor divizate / dublate între / în taberele Est – Vest. O altă provocare o reprezintă dezarmarea miliţiilor, fiind necesară selectarea şi cooptarea membrilor acestora în structurile de forţă sau oferirea unor locuri de muncă alternative.

Apoi, instabilitatea în Libia este alimentată şi de interferenţa externă a unor actori regionali sau internaţionali, care sprijină atât politic, cât şi militar, taberele adverse. Ţări precum Egipt şi EAU au încălcat embargoul, livrând armament, muniţie şi tehnică de luptă taberei din Est. Pe de altă parte, Qatarul şi Turcia au sprijinit politic tabăra din Vest. Italia şi Franţa au fost implicate în conflict, iar acum încearcă să se implice în procesul de stabilizare cu viziuni diferite, urmărindu-şi propriile interese. Rusia şi China sunt într-o oarecare expectativă, aşteptând doar oportunitatea de a se implica activ.

Nu în ultimul rând, lipsa legislaţiei care să permită organizarea de alegeri este un alt impediment în normalizarea situaţiei. Redactarea şi promulgarea unei constituţii reprezintă o provocare, în condiţiile în care Libia nu a avut un astfel de document de la venirea lui Gaddafi la putere, în 1969.

Despre „sweet” oil sau petrolul „dulce”...

Un articol publicat acum un an în Nature Communications (februarie 2018) prezenta statistici alarmante privind daunele aduse sănătăţii umane prin poluarea aerului de către vapoare.

Vinovatul principal este un element chimic, sulful, prezent în toate tipurile de petrol, în cantităţi variabile. Dacă procentul de sulf este sub 0,5%, petrolul este clasificat ca fiind „dulce” (sweet). Altfel, este vorba de un petrol „acru” (sour), cu concentraţii medii de sulf de până la 3,5%. Transporturile maritime folosesc un combustibil numit bunker, care este un distilat într-o motorină inferioară, cu un conţinut de sulf de 3,5%. Bunkerul este cel mai ieftin combustibil lichid disponibil. Dar, în acelaşi timp, este vâscos (trebuie pre-încălzit înainte de folosire) şi conţine, pe lângă mult sulf, alţi poluanţi (oxizi de azot, plumb, pulberi PM2.5, compuşi organic volatili etc.), care sunt dăunători oamenilor, animalelor şi plantelor. Deşi transporturile marine reprezintă circa 7% din totalul industriei, arderea bunkerului generează aproximativ 90% din emisiile dioxid de sulf ale tuturor transporturilor.

Aceste aspecte îngrijorătoare au determinat Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI / IMO) – agenţie specializată a ONU pentru reglementarea transporturilor pe apă – să impună o măsură radicală, IMO 2020: cu începere de la 1 ianuarie 2020, conţinutul de sulf al combustibilului utilizat în transportul maritim va trebui să scadă de la 3,5% (în prezent) la 0,5%.

Care este legătura cu Libia? Petrolul libian este „dulce”! Adică tentant. Foarte tentant.

Iar resursele de petrol „dulce” sunt limitate la câteva ţări (SUA, Nigeria, Algeria, Libia)…