03 octombrie 2020

15 septembrie – 3 noiembrie 2020. Cursa cu obstacole din Orientul Mijlociu

Laurenţiu Sfinteş

După semnarea Acordurilor Abraham, pe 15 septembrie, ar trebui să fie linişte şi pace în Orientul Mijlociu. Cel puţin aşa sună declaraţiile oficiale ale celor care le-au mediat şi ale celor care le-au semnat. Pentru că principalul obiectiv al acestora este, nu-i aşa, pacea. Sau, poate nu? E prea puţin? Poate mai există şi altceva, de pildă deschiderea unor noi pieţe arabe pentru produsele militare de vârf americane şi israeliene, sau, poate, statele din Golf, cele arabe, desigur, se pregătesc pentru perioada post octombrie 2020, când Iranul va avea acces din nou la tehnologiile militare, mai puţin la cele americane. Pentru că pe data de 18 octombrie expiră embargo-ul internaţional asupra vânzărilor de arme către Iran. Chiar dacă SUA a anunţat că va continua aplicarea sancţiunilor, o serie de alte state, unele chiar aliate ale Washingtonului, probabil nu vor da curs abordării americane şi vor începe comerţul de echipamente militare cu Teheranul. China şi Rusia oricum o vor face. Vom intra astfel într-o cursă regională a înarmărilor, iar miza partenerilor arabi din Acordurile Abraham este menţinerea unei superiorităţi tehnologice faţă de Iran. Aşa cum Israelul doreşte să-şi menţină propria superioritate faţă de noii parteneri din regiune. Dacă, în aceste condiţii, liniştea şi pacea vor continua, cu atât mai bine.

Sursă foto: Mediafax

Cei care câştigă. Cei care pierd

Nu sunt liste prea lungi nici pentru unii, nici pentru alţii. Şi, în câteva cazuri, nici nu este foarte clar dacă lucrurile sunt chiar atât de limpezi. Un câştigător este considerat, de exemplu, premierul israelian Benjamin Netanyahu. Nu este foarte sigur dacă şi Israelul intră în această categorie. Cel puţin pentru faptul că a deschis uşa pentru nişte exporturi de tehnologie americană de vârf şi în alte locuri din Orientul Mijlociu. Israelienii vor putea însă circula în două state arabe din regiune, ceea ce va micşora o parte din realitatea regională izolaţionistă în care au trăit până în prezent.

Câştigători sunt şi diplomaţii care au putut vinde pe plan internaţional nişte acorduri de pace între ţări care nu au fost în război. În tabăra victorioşilor ar putea intra, desigur, şi preşedintele american, Donald Trump, şi mediatorii săi. Pe peluza de la Casa Albă s-a mai semnat un document istoric. Tocmai în campanie electorală. Simplă coincidenţă!

Iar, pe lângă preşedintele SUA, îşi găsesc loc, tot la premianţi, şi câţiva lideri regionali şi naţionali din Orient, mai mult autoritari decât democraţi dar dorind să semnaleze lumii că vor să inverseze acest raport: Mohammed bin Zayed, prinţul moştenitor al Emiratelor Arabe Unite, dar şi Mohammed bin Salman, prinţul moştenitor al Arabiei Saudite, care a fost la ceremonie prin intermediari, poate şi regele Hamad bin Isa Al Khalifa al Bahrainului, micul regat care nu ar fi îndrăznit să se apropie de festivitate dacă nu ar fi primit dezlegare de la Riad.

Pentru coroana saudită, deţinătoarea şi protectoarea primelor două locuri sfinte ale islamului, dar şi iniţiatoarea unui plan de pace propriu între Israel şi palestinieni, nu dă deocamdată bine o relaţie publică prea apropiată cu statul evreu. Dar nu se ştie niciodată ce aduce viitorul.

Palestinienii, pe de altă parte, mai pierd unele iluzii privind sprijinul statelor arabe din Golf. Există şi alţii care par a pierde în urma acestor acorduri.

Iranul este considerat a fi primul pe listă, deşi în urma acordurilor, Teheranul poate să se promoveze ca fiind printre puţinii care mai susţin cauza palestinienilor. Cum e şi cazul Turciei, trecută tot la categoria „perdanţilor”.

Poate la nivelul marilor decizii, al abordărilor oficiale, Ankara şi Teheranul au fost cu un pas în urma celor care au reuşit ceremonia de la Casa Albă. Pentru percepţia publică din statele arabe, este posibil ca lucrurile să nu stea la fel. Cauza palestiniană este încă o cauză populară la nivelul maselor, chiar dacă apăsătoare pentru elitele politice arabe. Faptul că de problematica palestiniană par a fi mai preocupate două state ne-arabe nu e chiar cea mai bună veste pentru regii şi şeicii din regiune.

Paradoxal, printre cei care nu s-au simţit prea confortabil după încheierea Acordurilor Abraham se află şi cele două ţări semnatare ale unor tratate de pace cu Israelul: Egiptul şi Iordania. Cea de-a doua mai ales. Nerezolvarea, sau amânarea, problemei palestiniene nu e niciodată o veste bună la Amman. Poate de aceea regele Abdullah al II-lea a fost printre cei care au aflat ceva mai târziu că există un astfel de demers. Să nu aibă timp să se opună. Monarhul a mai avut o ieşire spectaculoasă atunci când premierul israelian a anunţat data de 1 iulie drept moment al anexării Văii Iordanului. 1 iulie a trecut de mult şi anexarea a rămas ca opţiune.

După acordurile de pace, urmează contractele militare

Cea mai consistentă parte a discuţiei post – acorduri s-a purtat în jurul potenţialei vânzări de avioane F-35 către Emiratele Arabe Unite. Probabil, discuţiile contractuale au fost deja purtate şi termenii contractului deja stabiliţi. Nu poţi lăsa astfel de lucruri la voia dezbaterii publice, care poate să ducă în direcţii neaşteptate. Ce se întâmplă în acest moment este, probabil, dirijarea acestor discuţii către finalul care să fie replica deciziilor deja luate.

În tot acest proces, cel mai utilizat acronim este QME / Qualitative Military Edge, ceea ce ar putea fi tradus prin „decalaj / avans militar calitativ”, o formulă prin care este sintetizată poziţia din punct de vedere militar şi tehnologic a Israelului în raport cu vecinii şi potenţialii săi adversari. În traducere politică şi legislativă, sunt conţinute eforturile Israelului şi SUA de a asigura superioritatea militară a statului evreu la un nivel care să  descurajeze orice atac militar asupra sa.

Cum se poate menţine acest decalaj atunci când principala solicitare a Emiratelor Arabe Unite este accesul la tehnologia de vârf din domeniul echipamentelor militare americane, bijuteria republicii, F-35? Printr-o suplimentare a eforturilor de dotare ale armatei israeliene.

Gantz şi „marcarea teritoriului” la Washington

Vizita premierului de rezervă al Israelului, Benny Gantz, actual ministru al apărării, a avut acest obiectiv, de a prezenta nevoile up-gradate de securitate ale ţării. O nouă escadrilă de F-35, care să ducă numărul total la 75 de aeronave de ultimă generaţie, 12 avioane Boeing V-22 cu decolare verticală, precum şi 2 avioane  cisternă de realimentare în zbor Boeing KC-46As, livrate în avans, deschid lista. Dar ar mai trebui, probabil, noi elicoptere de luptă, contractul actualelor Apache AH-64A apropiindu-se de expirare (în 2025), dar şi, pentru că veni vorba, muniţie nouă anti bunker. Bunkerele acelea nucleare ale unui stat din regiune. Să nu uităm, un nou satelit militar. Cele 38 de miliarde de dolari, cât conţine sprijinul militar extern (al SUA) pentru Israel, în perioada 2019 – 2028, trebuie utilizate pentru menţinerea QME.

În afară de calculul politic, mai sunt câteva raţiuni care fac ca lucrurile să fie grăbite:

  • în curând o cursă regională a înarmărilor s-ar putea să ia o turnură foarte serioasă, cu o competiţie acerbă între Iran şi vecinii săi arabi de peste Golf, iar cine face primul pas, îl poate pregăti mai bine pe cel de-al doilea;
  • Israelul nu-şi poate permite să lase nici partenerilor arabi privilegiul unei apropieri în ceea ce priveşte forţele lor armate;
  • viitorul apropiat nu-i exclus să aducă unele schimbări de lideri în state arabe, ceea ce înseamnă noi politici, noi abordări, noi incertitudini.

Atât Israelul, cât şi Emiratele Arabe Unite, sunt interesate ca tranzacţiile să fie aprobate înainte de începutul lui noiembrie. O eventuală schimbare de administraţie la Washington nu face bine la contracte, chiar dacă poate exista o continuitate de politică externă. Alte semnături, altă birocraţie, alte părţi interesate. De aceea, graba încurajează treaba.

Dar numai pentru contracte militare s-a deplasat Benny Gantz la Washington?

Vizita ministrului israelian al apărării, survenită la o săptămână după cea a premierului Netanyahu, a avut şi rolul de a proiecta în faţa liderilor americani alternativa la actualul şef de executiv. Oricât ar părea altfel, evoluţiile de după 1 iulie, data limită a preconizatei anexări, nu au decurs foarte bine pentru Netanyahu.

Acordurile Abraham au arătat, din nou, statura internaţională a acestuia, dar, în plan intern, mai presante şi mai vizibile au devenit gestionarea slabă din perioada estivală a epidemiei medicale care s-a transformat într-un adevărat blocaj naţional, precum şi decizia fixării unei date, în ianuarie 2021, pentru începerea judecării procesului în care liderul israelian este acuzat de corupţie.

Pare departe, dar nu mai sunt decât câteva luni. Iar opoziţia politică israeliană a mobilizat îndeajuns de mulţi oameni la proteste pentru ca să devină o mişcare de stradă care nu sare niciun weekend.

Netanyahu a dominat, prin imprevizibilitatea sa, politica naţională, dar imprevizibilul a demonstrat, în câteva rânduri, că acţionează exact aşa cum este definit.

Gantz vrea să fie pregătit pentru această oportunitate, în cazul în care va apărea. Prin discuţiile privind viitoarele achiziţii de tehnică şi echipamente militare, purtate cu consilierul pentru securitate al preşedintelui Trump, Robert O’Brien, precum şi cu secretarul apărării, Mark Esper, Benny Gantz a punctat faptul că el este cel care are viziunea securităţii militare naţionale a Israelului pentru următorii ani. Netanyahu este cu vorbele şi planurile, Gantz cu faptele, cele militare, desigur. Cam aşa ar fi trebuit să fie percepţia.

Dacă lucrurile ar fi mers după speranţele consilierilor săi, ar fi existat şi o întâlnire cu preşedintele Trump. În timp de campanie electorală aceasta are valoare dublă. Nu a fost să fie. Oricum, riscul asumat de ministrul apărării ca să fie perceput drept cineva care pleacă de acasă în timpul unei situaţii interne dificile pentru a purta discuţii ce se pot desfăşura, în ultima perioadă, şi în sistem conferinţă, a existat, dar Gantz şi l-a asumat, inclusiv carantinarea sa de cinci zile la întoarcerea în ţară. Tocmai pentru că, faţă în faţă, argumentele au altă greutate. Iar obiectivul primordial este menţinerea superiorităţii militare a Israelului / QME, faţă de orice alt stat din regiune.

Franţa – o apariţie nouă în ecuaţia regională

Deşi a fost permanent prezentă, inclusiv militar, în regiune, Franţa a revenit spectaculos în ultima perioadă, în două ipostaze:

  • aliat al Greciei, în conflictul acesteia cu Turcia;
  • critic acerb al deciziei americane de menţinere a sancţiunilor contra Iranului.

Doritoare, sub preşedintele Emmanuel Macron, să reafirme o anumită legitimitate şi responsabilitate istorică în Estul Mediteranei, Franţa a descoperit, însă, că are nevoie de un aliat local de calibru pentru a putea purta un dialog pe ton mai răstit cu partenerul din NATO şi adversarul din teren, Turcia. Prin acţiunile ei, considerate provocatoare, Ankara a reuşit crearea unui front comun anti-Turcia în regiune, reunind ţări diverse, Grecia, desigur, dar şi Franţa, Egiptul şi Israelul, unite de o abordare comună a securităţii regionale, în special în ceea ce priveşte componenta ei navală.

Pe lângă aceasta, Parisul continuă să vadă partea de Levant a Orientului Mijlociu, acolo unde a făcut hărţile şi jocurile în urmă cu o sută de ani, ca un teritoriu unde are încă responsabilităţi. Care ar putea deveni mai evidente o dată cu redislocarea forţelor americane din  Siria şi Irak.

Pentru Israel, o relaţie întărită cu Franţa în Marea Mediterană este doar un pas. Participarea Franţei la stabilizarea Libanului poate avea efecte benefice pentru securitatea Israelului. Dar obiectivul Ierusalimului este pentru o acţiune politică mai largă, de a convinge Parisul că abordarea sa privind acordurile cu Iranul nu contribuie, din punctul său de vedere, la securitatea regiunii.

În perioada Obama, Franţa era mai critică decât SUA la adresa Teheranului. În perioada Trump, însă, lucrurile s-au schimbat, Parisul nu mai e atât de vehement, nefiind pe aceeaşi lungime politică nici cu Washingtonul, nici cu Ierusalimul.

Iar acesta din urmă are nevoie de toate pârghiile diplomatice ale Franţei pentru a menţine Iranul departe din  punct de vedere militar, în interiorul sancţiunilor severe, din punct de vedere economic, izolat internaţional, din punct de vedere politic.

De aceea, în perioada imediată, Israelul va încerca să transfere din câştigurile apărute în relaţia sa cu Parisul în gestionarea situaţiei din Estul Mediteranei, într-o poziţie mai flexibilă franceză în ceea ce priveşte Iranul. Din cele şase state semnatare ale acordului nuclear din 2015 (excluzând Rusia şi China, pro-Iran ferme, SUA – anti Iran la fel de ferm), Franţa este apreciată ca fiind nuca cea mai tare dintre ceilalţi semnatari ai documentului(care mai includ Marea Britanie, Germania şi UE) pentru eforturile diplomatice ale Israelului de a menţine presiunea asupra Teheranului.

Următoarea lună şi jumătate va arăta în ce măsură opţiunile comune franco - israeliene privind securitatea în Levant şi Nordul Africii (unde, la fel, Franţa şi Israelul se află pe platforme asemănătoare, anti Turcia) vor fi la fel şi în partea de est a Orientului Mijlociu. 

Nu e întâmplător faptul că principalul aliat al Franţei în zona Golfului, Emiratele Arabe Unite au semnat recent Acordurile Abraham cu Israelul, cum nu e întâmplător că una din principalele motivaţii a fost aceea că Abu-Dhabi speră că o consecinţă a acestui act va fi descurajarea în continuare a ameninţării iraniene. Ar urma, în viziunea Israelului, ca şi Parisul să urmeze aceeaşi logică.

Acordurile au trecut, urmează alegerile din noiembrie. Ce se întâmplă în această perioadă?

Ambele evenimente pot fi prezentate drept istorice, dar cele care vor avea consecinţe majore sunt desigur alegerile prezidenţiale americane din 3 noiembrie. Următoarea perioadă va fi o adevărată cursă politică, la o viteză nespecifică regiunii, pentru repoziţionarea celor care ar putea să simtă curând consecinţele acestor alegeri. Printre posibilele evoluţii ar putea să se înscrie:

  • punerea pe hârtie a unui potenţial contract de vânzare de echipamente militare americane către Emiratele Arabe Unite, inclusiv avioane F-35. Chiar dacă acest contract ar urma să fie finalizat peste mai mulţi ani, presiunea din partea Abu-Dhabi este pentru o dată de semnare înaintea alegerilor. Just in Case!
  • o procedură similară pentru Israel, deşi în acest caz, schimbarea de administraţie de la Washington nu are repercusiuni asupra relaţiilor bilaterale la acest nivel (preşedintele Obama a fost cel care a mărit cu aprox. 25% sprijinul militar oferit Israelului). Nevoia este, mai curând pentru raţiuni politice şi de garantare a QME;
  • continuarea identificării de noi state arabe care să facă pasul stabilirii de relaţii bilaterale. Ţinta cea mai evidentă este Omanul, dar nu sunt excluse surprizele;
  • Turcia va întări legăturile sale cu singurul aliat rămas în regiune, Qatarul, făcând toate concesiile pentru a-l menţine în barca sa, şi va menţine parteneriatul cu Iranul. Măcar pentru a înţelege cum funcţionează statele aflate în izolare;
  • Israelul va intensifica pregătirea pentru perioada post 18 octombrie 2020, când încetează oficial embargo-ul internaţional împotriva Iranului, dată de la care, teoretic, Teheranul ar putea începe achiziţia de sisteme avansate de arme. În funcţie de statele care vor avea această opţiune, de nivelul de ambiţie al Iranului, se va calibra şi răspunsul Israelului;
  • cea mai mare necunoscută vine tot de la aliatul său strategic, SUA, care ar putea să opteze pentru negocieri directe cu regimul de la Teheran, dată fiind situaţia explozivă care ar putea fi creată. Conform media, negocieri reînnoite pentru un nou acord nuclear sunt posibile atât sub o administraţie Biden, cât şi sub una condusă de Trump. Aşa cum s-a demonstrat şi cu alte ocazii, imprevizibilul marchează şi acţiunile preşedintelui actual al SUA, nu numai pe cele ale premierului, şi el în funcţie, al Israelului. În acest context
  • Israelul este interesat să obţină cât se poate de la actuala Administraţie înainte de aceste alegeri, pentru a evita complicaţii post electorale la Washington, chiar în cazul unei continuităţi politice. Complicaţii care ar putea deveni cu adevărat „complicate” dacă, în aceeaşi perioadă va intra pe rol procesul lui Netanyahu.

O adevărată cursă cu obstacole, multe nemarcate, se desfăşoară astfel în următoarea perioadă în Orientul Mijlociu.  Vor ajunge toţi concurenţii la final?