29 noiembrie 2020

1 Decembrie, prin ani. Povestea continuă

Laurenţiu Sfinteş

Când s-a pus problema unui material despre ”unde am fost şi cum am petrecut 1 Decembrie, în ultimii ani”, am realizat că, dacă e să povestesc şi eu ceva, cele mai semnificative momente sunt cele în care am fost în misiuni externe.

Sursă foto: Mediafax

Cineva şi-ar putea pune problema că, da, e interesant, dar nu cumva seamănă cu o laudă de sine?

E şi ceva adevăr aici, dar şi mai adevărat este faptul că, departe de ţară, prins într-o altă rutină a locului, a lucrurilor pe care trebuie să le faci, sunt doar câteva momente în an în care ai timp pentru tine, pentru a marca de unde vii, pentru a reafirma cărei familii naţionale îi aparţii, pentru a te bucura de sunetul muzicii de-acasă, pentru a sta la o masă ca acasă, pentru a fi acasă câteva ore.

La fel ca şi alte lucruri, care au o altă dulceaţă şi semnificaţie dacă ţi se întâmplă să le guşti şi să le trăieşti departe de zona de confort de fiecare zi, şi sărbătoarea de 1 Decembrie se supune acestei reguli ad-hoc. Ea devine mult mai specială dacă se întâmplă departe de ţară, în locuri şi spaţii  nepregătite pentru aceasta, uneori improvizate, alteori închiriate pe plan local, pentru că nu toate misiunile diplomatice au dotările necesare organizării de evenimente la care să participe zeci sau sute de persoane.

În total, cred  că vreo zece momente de acest fel m-au găsit mai departe sau mai aproape de ţară, oricum în afara ei. Sunt multe, sunt puţine? Depinde cum le numeri şi cine face acest lucru.

Utopii personale de Ziua Naţională

La începutul anilor 90, când misiunile externe nu erau foarte numeroase şi competiţia pentru a ”prinde” una era extrem  de serioasă, să fii ”afară” de 1 Decembrie putea fi şi o datorie, dar şi un privilegiu.

În 1996, privilegiul meu s-a consumat în Bosnia – Herţegovina. Era primul an pentru Misiunea IFOR (Implementation Force, pentru cine vrea să-şi mai ducă aminte) şi era prima misiune sub mandat NATO pentru militarii români.

Era un 1 Decembrie în culori amestecate. Cu câteva luni înainte, în septembrie, ne murise un camarad, plutonierul Remus Brânzan, într-un  accident, în Coridorul Gorazde (avea să fie primul militar român decedat într-un teatru de operaţii). Ulterior, în noiembrie, militarii români votau pentru prima dată, din afara ţării, într-un contingent compact, pentru parlament şi preşedinte. Chiar şi sărbătoarea naţională  avea să fie o premieră, organizată într-o perioadă de predare – primire în care o bună parte dintre noi urma să ne întoarcem în ţară.

În acea perioadă se consumau multe energii ca să demonstrezi că poţi face lucruri care să fie considerate ”de pionierat”. Multe, poate, nu atât de necesare acelei misiuni care era una bine aşezată cu picioarele pe pământ. Mă refer la partea noastră din întreg, cea de a construi drumuri şi poduri, pentru că misiunea generală, de a implementa pacea, ulterior de a o stabiliza, are şi astăzi probleme de adaptare la realităţile locului.

 Printre aceste mici utopii, pe care mi le-am permis, şi pe care le-a tolerat comandatul de la acel moment al contingentului, colonelul Constantin Graur (constănţean, decedat în 2018, după o carieră în care a  fost cam în contratimp cu birocraţia militară de la Bucureşti), au fost un ziar al misiunii, ”Curierul de Zenica”, ”scos” încă de la începutul misiunii, martie 1996, şi un muzeu, inaugurat chiar de Ziua Naţională.

 Desigur, au fost doar atât cât au fost. Colecţia ziarului, scris la început la maşina de scris (aceasta era dotarea în acele timpuri), se află acum la Muzeul Presei Militare - există şi aşa ceva, pentru cine nu ştie. Obiectele de la muzeu, praful de pe tobă. Nu prea  avem obiceiul de a păstra ce avem. De fapt, ar trebui să mă bucur că au stârnit interesul.

A fost o zi, în Decembrie 1996, mai aglomerată decât altele, în care a nins în munţii de lângă oraşul Zenica (garnizoana noastră temporară) şi ne pregăteam să ne întoarcem acasă.

ZAR şi ZN, evenimente pereche

Peste câţiva ani, fiind plecat pentru perioade mai lungi la post, am învăţat că, şi datorită apropierii calendaristice, Ziua Armatei şi Ziua Naţională sunt aproape o pereche. În misiunile diplomatice româneşti sunt cam singurele evenimente care permit organizarea de recepţii. Se mai întâmplă şi câte un eveniment ocazional, pe la misiunile cu posibilităţi mai largi, dar, în genere, acolo unde există şi un birou al ataşatului apărării, iar situaţia permite, nu ca anul acesta, evenimentul din 25 Octombrie este o repetiţie a celui de 1 Decembrie.

Iar pentru cunoscători, telegramele diplomatice cu ZAR (Ziua Armatei României) şi ZN (Ziua Naţională) în titlu pun multă lume la treabă. Pentru că aceste activităţi nu sunt simple evenimente protocolare. Mai ales în capitale sofisticate, precum Moscova, ele sunt un prilej de a marca teritoriul.

De a demonstra unui auditoriu destul de select şi reprezentativ cum este sprijinită din ţară reprezentanţa diplomatică, relaţiile acesteia pe plan local, dacă există o comunitate locală românească şi dacă aceasta contează, până la ce nivel sunt relaţiile politice şi diplomatice, dar şi cele militare, cu ţara unde se află misiunea. Poate nu pe ultimul loc se află percepţia culinară şi protocolară a ţării, cât de imaginativă este bucătăria naţională, care îi sunt surprizele alcoolice. Diplomaţii, precum şi cei care îi însoţesc, sunt şi ei oameni.

La Moscova, într-un an, de ZAR, adică de 25 Octombrie, am putut aduce din ţară o expoziţie a Muzeului Militar Naţional ”Regele Ferdinand”, cu fotografii şi documente despre cooperarea militară dintre România şi Rusia. Precaută, ilustrarea acestei cooperării acoperea doar Războiul de Independenţă şi parte din primul război mondial. Expoziţia se înscria între manifestările care urmau să marcheze 130 de ani de relaţii diplomatice dintre Romania şi Rusia, şi care aveau să fie mai bogate, desigur, în preajma ZN. Când inclusiv maestrul Gheorghe Zamfir a susţinut un spectacol împreună cu Corul Armatei Roşii.

Dar, mai mult decât expoziţia, menţionată şi în Jurnalul TVR, a fost un moment care s-a petrecut în preajma Zilei Naţionale şi care a rămas mai mult pentru ştiinţa noastră.

 O avansare în grad, petrecută după vreo 60 de ani de la despărţirea de haina militară a unui veteran de război, împroprietărit forţat cu o nouă viaţă în Rusia. Costumul de militar român, de fapt doar vestonul, şi acela împrumutat de la mine, avea să-l poarte într-o seară, în camera de primiri a ambasadei, într-o ceremonie cu aer ireal.

Domnul Alexandru Ţăţulescu, fost doctor personal al generalului Gheorghe Avramescu, fost prizonier de război, fost internat în lagăr, la Vorkuta, lângă Cercul Polar, unde, astăzi, ”nici iernile nu mai sunt ce au fost”, trecător, după ”reabilitare”, prin catedre universitare de la Chişinău şi Moscova, era avansat, de către ambasadorul nostru, Constantin Grigorie, devenit ad-hoc un fel de comandant de regiment, la gradul de colonel. Colonel medic, am ţinut neapărat să primesc din ţară inclusiv gradele cu semnul de armă al acestei specialităţi militare.

Avea, la acel moment, 92 de ani. Se născuse în anul în care a început Războiul pentru Întregirea Neamului, dacă e să folosim titulatura cărţii lui Constantin Kiriţescu. Război care pentru noi înseamnă şi 1 Decembrie.

Peste câţiva ani, tot într-o lună de iarnă, în februarie, cu puţină zăpadă, ca în remarca profesorului despre Vorkuta, aveam să ne întâlnim din nou, de această dată în Cimitirul Militar Ghencea. Trupul veteranului român, la întoarcerea acasă, încăpuse într-o urnă lucioasă de culoarea bronzului.

1 Decembrie de ieri, 1 Decembrie de mâine

Sărbătorile naţionale, văzute sau trăite acasă, sunt, pentru militari, mai mult despre defilare, moment în care se întorc ceasurile pentru cei care poartă haina militară. Există şi rutină în aceste momente, desigur şi antrenament şi efort şi oboseală, dar există şi defilări care se execută pentru a demonstra că o naţiune este şi paşnică, dar poate fi şi luptătoare.

Teoretic, defilarea de Ziua Naţională ar trebui să fie despre unitate. Practic, în ultimii ani, destul de mulţi deja, a fos despre contestare. Despre lideri înţepaţi care nu discută cu cei de dinaintea lor, despre tribune cu prezenţe controversate, despre generali care poartă sub haina militară carnetul virtual de membru de partid, despre mulţimi care se uită mai mult în lateral, la cei pe care îi contestă, decât la scena pe care se defilează.

Aşa cum a fost, în 2018, când, cel puţin pentru că era vorba de un Centenar, ar fi trebuit să fie mai multă coeziune, mai mult dialog, mai multă emoţie pentru istoria naţională decât pentru clipa politică trecătoare.

Şi tot ieri, adică în 2019, am urmărit defilarea şi dintr-un alt motiv, mai personal. A fost prima, după patru defilări consecutive de Ziua Naţională, care nu l-a avut la comandă pe fostul meu coleg de şcoală militară, generalul Adrian Tonea. Şi voiam să văd cine l-a înlocuit. S-ar putea spune că este o abordare prea afectivă, dar asta e, eu de aceea m-am uitat.

Pentru că de Ziua Naţională, inclusiv prin aceste defilări, în care ne căutam cunoscuţii, ne întoarcem şi la lucruri simple, la amintiri personale, la familie şi prieteni.

Aşa se întâmplă departe de ţară, aşa se întâmplă acasă, aşa se va întâmpla, poate, peste câteva zile (când vom privi defilarea, prin geamul televizorului, aşa cum va fi ea, simbolică, doar cu gardă de onoare, muzică militară şi avioane).

Aşa va fi peste un an. Când, iarăşi poate (trebuie să fim precauţi cu cuvintele), vom respira aerul rece din jurul Arcului de Triumf, într-o zi de decembrie, şi ne vom gândi câteva clipe şi la istoria naţională şi la veteranii ei militari.

Şi nu vom auzi altceva decât cadenţa bine potrivită a unei Zile Naţionale.

Sursă foto: Arhiva personală a autorului