13 mai 2018

Personalizarea lumii multilaterale. Liderii lumii multipersonalizate

Stefan Danila

Reprezentarea statului reprezintă personificarea statelor în relaţiile dintre ele. Prin aceasta se transferă caracteristicile relaţiilor umane şi relaţiilor dintre state. Deficitul de reprezentare implică o diminuare semnificativă a percepţiei puterii unui stat.

Sursă foto: Mediafax
Evoluţia relaţiilor internaţionale şi perspectiva acestora este un subiect dezbătut şi comentat cu abordări diferite, de la teoretizare excesivă la pragmatism vulgarizat. Rolul noilor teorii în relaţiile internaţionale este, de cele mai multe ori, preambulul pentru acţiunile viitoare, o metodă interesantă de a obişnui publicul cu ce va urma. Conferinţele de securitate, fie de la Munchen, fie de la Moscova sau Kiev exprimă, aşa cum au subliniat Sergiu Medar şi Cristian Eremia în analizele lor, tendinţele de politică externă ale principalelor puteri. (analizele le puteţi găsi pe acest site)
 
Democraţia liberală, ale cărei principii sunt promovate în primul rând de către Uniunea Europeană şi de Statele Unite, ar fi cea mai evoluată formă de guvernământ, capabilă să realizeze pacea lumii, aşa cum susţin argumentat teoreticienii liberalişti ai relaţiilor internaţionale. Dar despre diferenţele de abordare teoretică între curentele liberal şi cel neorealist veţi găsi mai multe detalii în excelentele analize ale lui Niculae Iancu.
 
Personalizarea conducerii statelor, paradoxul democraţiilor actuale, este abordată critic de Sergiu Medar, cu referire concretă la evoluţia îngrijorătoare a populismului şi a pseudodemocraţiilor din unele state din Europa de Est.
 
Abordarea relaţiilor internaţionale pornind de la reprezentare şi reprezentativitate este o nouă opţiune, care poate contribui la înţelegerea corectă a jocului democratic. Aceasta ar putea genera revizuirea unor acte normative, elaborarea unor strategii şi, de ce nu, schimbarea unor mentalităţi. Pe de altă parte, analiza personalităţilor care conduc statele în această perioadă poate fi interesantă, chiar dacă nu vom devia în zona de cancan, deoarece în majoritatea comentariilor evenimentelor importante se practică înlocuirea numelui statului cu cel al liderului acestuia.
 
La prima vedere, rolul personalităţilor în democraţiile liberale este important, dar nu determinant, deoarece liderul rezultă din voinţa populară şi are un mandat limitat ca timp şi competenţe. Cu toate acestea, de la Republica lui Pericle şi, mai evident, de la Revoluţia din Anglia, în epoca modernă, necesitatea reprezentării statului democratic în relaţiile cu alte state a avut o mare însemnătate. O problemă relativ dificilă este realizarea imaginii unei personalităţi puternice în relaţia cu exteriorul, simultan cu evitarea lunecării către autoritarism la nivel intern! Echilibrul este încă destul de greu de realizat, chiar şi în statele cu îndelungată experienţă democratică.
 
În diferite perioade de timp, în unele state, teama de lideri autoritari a generat atitudini, mentalităţi şi legi care nu au permis afirmarea personalităţii liderilor, sau au limitat drastic orice manifestare în acest sens. Urmările pot fi dezastruoase în plan extern, mai ales acum, când există instituţii internaţionale, forumuri care presupun promovarea intereselor statului într-un ansamblu de relaţii şi interese, de multe ori contradictorii.
 
Astăzi, mesaje importante, cu relevanţă majoră în relaţiile internaţionale, în securitatea la nivel global sau regional se dau pe twitter sau alte reţele de socializare, într-o formă tot mai personalizată. (a se vedea twittul lui Trump cu rachetele!)
Dinamica relaţiilor internaţionale actuale demonstrează că şi dacă Primăvara arabă ar fi fost un succes, conform viziunii occidentale liberaliste (preşedintele Clinton), chiar dacă toţi liderii autoritari ar fi fost înlocuiţi cu lideri liber aleşi, pacea ar fi fost iluzorie. Lideri aleşi în mod democratic pot fi la fel de autoritari în relaţiile cu alte state, ba chiar şi pe plan intern.
 
Preşedintele Putin, liber ales, aşa cum descrie în analiza sa Cristian Eremia (pe acelaşi site), a dat ordinul de invadare a Crimeii şi a determinat NATO să îşi revizuiască propriul sistem decizional, precum şi pe cel de reacţie. Autoritatea lui Putin a fost construită pas cu pas, după o perioadă în care Rusia îşi căuta sprijin în occident pentru a îşi afirma propria independenţă. Teama de regimul sovietic, de nomenclaturişti, de represiunea serviciilor de informaţii era suficient de mare încât să fie făcute concesii majore Statelor Unite şi NATO, inclusiv extinderea Alianţei şi constituirea Uniunii Europene. Pasul înapoi din perioada 2008-2012 a fost doar o retragere strategică temporară, care a întărit poziţia liderului rus. Campania de imagine construită în jurul său timp de peste cinci ani nu a fost destinată jocului democratic intern, cu toate că a avut un rol extrem de important pentru mascarea unor abuzuri, ci reprezentării în balanţa de putere mondială, acolo unde SUA se declarase deja lider absolut. Încă din 2008, la summit-ul NATO de la Bucureşti, Putin îşi demonstrase dorinţa de fi perceput cel puţin ca celălalt lider al lumii.
 
Depunerea jurământului pentru ultimul mandat, pe 7 mai 2018, a fost o bună ocazie pentru a face o demonstraţie a puterii personale. O combinaţie bine studiată şi pusă în scenă, mult prea similară cu ceremonialul organizat cu ocazia aniversării a 60 de ani de domnie a reginei Elisabeta a II-a, de la plecarea din birou, la intrarea în Palat – de această dată Kremlinul. Mulţimea prezentă în somptuosul Palat al Ţarilor părea să asiste la o înscăunare şi nu la o depunere a jurământului de către un preşedinte ales. Putin a intrat singur, cu paşi bine studiaţi, dar foarte natural, sigur pe el, fără emfază, aşa cum doar un suveran de drept ar putea fi. Doar costumaţia aparţinea zilelor noastre, costumul simplu subliniindu-i personalitatea. Momentul efectiv al depunerii jurământului a fost aparent simplu, dar plin de măreţie, o copie a încoronării lui Napoleon, dar fără togă şi coroană.
 
Preşedintele Obama a avut modul propriu de abordare, asumând în Strategiile de Securitate Naţională adoptate în mandatele sale rolul de lider mondial al SUA, iar în cea din 2015 a mers chiar mai departe. Prin cuvântul său de promovare a subliniat că nu pune problema „DACĂ” SUA este lider mondial, ci „CUM ”conduce! Cu toate acestea, în unele situaţii a contrazis acest concept, printr-o atitudine mai mult decât binevoitoare şi permisivă. Resetarea relaţiilor cu Federaţia Rusă, după intervenţia forţelor armate ruse în Georgia în 2008, a însemnat, în fapt, lipsa de reacţie la declanşarea reformei forţelor armate ruseşti din 2009, conform Strategiei Naţionale de Securitate, din care s-a reţinut doar partea de relansare a dialogului (privită ca un mare câştig!).
 
 
Summit-ul de la Chicago din 2012 şi-a propus să reamintească aliaţilor nevoia de solidaritate şi chiar nevoia de NATO, într-o perioadă relativ lipsită de pericole, în care chiar şi Afganistanul trebuia să se declare capitol închis. Mulţi analişti presupuneau o atitudine rebelă din partea Germaniei, stat care îşi realizase obiectivele proprii şi care obţinuse începerea retragerii forţelor americane. Noul preşedinte Hollande era aşteptat să se alăture cancelarului Merkel, ba poate chiar să fie mai activ în această direcţie, mai ales că Franţa avea experienţa unei retrageri unilaterale parţiale din Alianţă. Puternicul capital politic cu care venea din recentele alegeri îi oferea o poziţie favorabilă.
 
Premierul turc, Erdogan era curtat de liderii europeni pentru a-i menţine interesul pentru acordul cu Uniunea Europeană, în timp ce SUA îşi exprima optimismul, dând exemplul Turciei ca democraţie de succes într-un format ce includea islamul. A fost un moment important pentru liderul turc, care i-a dat confirmarea că poate merge mai departe în construcţia sa de a deveni lider absolut. 
 

O prezenţă impunătoare, greu de neglijat, ba chiar foarte frecventată, a fost preşedintele Lituaniei, Dalia Grybauskaitė. Deşi numele este mai dificil de pronunţat, prezenţa şi atitudinea sa s-au impus. De altfel, atunci când a luat cuvântul toţi cei din jurul mesei au fost foarte atenţi şi nu au fost dezamăgiţi. A ştiut să se poziţioneze ca egal cu liderii marilor puteri nucleare, chiar dacă armata sa nu are nici măcar avioane de vânătoare. Claritatea exprimării în limba engleză, coerenţa logică a cuvântului, asumarea statutului de decident în Consiliul Nord-Atlantic, conjugate cu mândria de a reprezenta un stat independent şi suveran, au determinat respectul tuturor.
 
Rolul de gazdă al preşedintelui Obama era dublat de responsabilitatea de a convinge ceilalţi lideri de necesitatea Alianţei şi de a menţine solidaritatea în timp ce supune discuţiei planul de încheiere a misiunii ISAF. Importanţa momentului a fost bine sesizată de secretarul de stat american, Hillary Clinton, care a condus în fapt întregul summit.
 
Un rol important l-a avut cancelarul german, Angela Merkel, care a demonstrat nu doar că reprezintă un stat puternic, dar şi că este în măsură să o facă. După ce l-a luat sub aripa sa pe preşedintele francez, a preluat iniţiativa oferită mult prea uşor de Obama şi a subliniat necesitatea solidarităţii, a coeziunii aliate, dar şi a unei misiuni de succes în Afganistan. Deoarece operaţia din Afganistan a fost cea mai importantă operaţie a Alianţei, singura operaţie declanşată de articolul 5 al Tratatului Nord-Atlantic, succesul misiunii trebuie să fie susţinut de către toate statele membre. Iar Germania a menţinut angajamentul de stat-cadru, asumând zona sa de responsabilitate şi pentru noua misiune, după predarea responsabilităţilor către autorităţile legale ale statului afgan.
 
 
Am revăzut scena cu liderii Alianţei la summit-ul din Newport, Ţara Galilor. Aici s-au remarcat premierul italian Mario Renzi, şi ministrul său de externe, Federica Mogherini, viitorul Înalt Reprezentant al Uniunii Europene. Acesta, precum şi premierul britanic, David Cameron se evidenţiau prin tinereţe, iar doamna Helle Thorning-Schmidt, premierul Danemarcei, prin eleganţă şi prestanţă. Încă nu apăruse premierul canadian, Justin Trudeau, care i-ar fi putut eclipsa.
 
Dar summit-ul din 2014 s-a desfăşurat în alt context: ameninţarea rusă nu mai putea fi ignorată, iar liderii aliaţi trebuiau să răspundă noii situaţii. Gravitatea momentului a fost uşor depăşită prin acceptarea şi susţinerea Declaraţiei finale, dar nu am putut să nu remarc sentimentul de uşurare al unora dintre acei importanţi şefi de stat pentru faptul că Putin nu mai era prezent. Se simţeau mai confortabil fără obligaţia de a mima un Consiliu NATO-Rusia, demagogic şi fără conţinut. Mai mult, parcă abia acum se vedea falsitatea precedentelor.
În timpul întâlnirilor informale, am remarcat că liderii cu oarecare vechime socializau mai uşor şi se preferau, indiferent de statul pe care îl reprezentau. Aceasta a reconfirmat faptul că politica unui stat este făcută de şi prin persoane!
 
Nu întâmplător, democraţiile consolidate au un sistem educaţional special creat pentru formarea şi perfecţionarea liderilor. Chiar dacă uneori şi acest sistem poate fi surprins de evoluţia sistemelor informaţionale sau de modificările socio-culturale ale electoratului, autoreglarea sa conduce la o bună reprezentare şi la îndeplinirea obiectivelor naţionale strategice. În Strategia Militară a SUA din 2015 este prevăzut ca obiectiv important formarea de lideri militari deschişi la minte şi adaptabili. Aşadar, formare de lideri. Acelaşi lucru este valabil pentru toate domeniile vieţii sociale, mai ales în politică.
 
Odată cu alegerea preşedintelui Trump, conjugat cu dezvoltarea reţelelor de socializare, personalizarea relaţiilor dintre state a capătat o nouă dimensiune.
 
Un lider septuagenar, cu o personalitate extrem de puternică, un om de afaceri care a reuşit în tot ce a făcut, presupune lideri potriviţi pentru a dialoga şi a obţine poziţii avantajoase sau, cel puţin pentru a nu pierde poziţiile deţinute.
 
Turcia pare condamnată pentru a-l menţine pe Erdogan, un preşedinte care şi-a transferat cele mai importante competenţe executive încă de când era prim-ministru, astfel încât formatul statului laic, democratic, al lui Kemal Atatürk, a devenit istorie. Tentativa eşuată de asasinat din 21 iulie 2017 i-a oferit prilejul de scăpa de orice opoziţie, de a îngenunchea armata şi de a instaura un regim autoritar demn de un sultan. Mai mult, sprijinul dat de Putin, a dezamorsat bomba creată prin doborârea Suhoiului rusesc. Sintagma prieten-duşman în relaţiile externe ale Turciei s-a răsturnat într-o noapte de week-end. Ce va face cu sistemul de rachete S-400, cum îl va integra în sistemul de apărare aliat sau cum îşi va reface sistemul propriu de apărare Turcia într-un Orient Mijlociu în continuă fierbere, rămâne de văzut. Mi-e greu să cred că interesele Rusiei şi Turciei pot fi convergente sau cel puţin nu vor fi contrare pe termen mediu şi lung.
 
Bassar Al Assad a devenit acceptabil, după mai bine de şase ani de război, poate şi pentru că liderii statelor democratice trebuie să personifice prin cineva răul din Siria. Dispariţia sa ar putea fi periculoasă într-un stat în care nu este clar de dimineaţă până seara dacă cel cu care ai făcut un aranjament îţi este prieten sau duşman.
 
Kim Jong-un a devenit brusc posibil candidat la premiul Nobel pentru pace, împreună cu preşedintele sud-coreean pentru paşii istorici făcuţi la frontiera dintre cele două state. Desigur, lor li se va adăuga preşedintele Trump, dar va fi uitat liderul chinez. Foarte probabil, preşedintele Xi nu va suferi prea mult, deoarece a obţinut eliminarea limitei de mandat, ceea ce îl pune cel puţin pe picior de egalitate cu Putin şi îi conferă un avantaj în faţa lui Trump. Avantajele ce pot rezulta pentru China în urma stabilirii păcii şi deschiderii pieţelor întregii peninsule pentru economia chineză sunt mult peste un premiu, fie el şi Nobel. Controlul întregii Asii de Sud mai poate fi influenţat doar de India, preluarea Taiwanului fiind doar o problemă de oportunitate pentru China.
 
De cealaltă parte a lumii, germanii, dincolo de lipsa unei majorităţi, au înţeles importanţa reprezentării şi au convins-o pe Angela Merkel să continue. Continuitatea sa este cu atât mai mult necesară, cu cât în Europa curentul eurosceptic devine tot mai puternic, Marea Britanie a ales Brexit-ul, iar liderul francez este, încă, la început de drum.
 
Hollande a înţeles că nu va putea recâştiga încrederea francezilor, şi-a pregătit un succesor, dar a scufundat un mare partid. Noul preşedinte francez, mai entuziast, cu o platformă proeuropeană puternică, energic şi dinamic, pare pornit spre fapte mari. Noul Napoleon, tânărul Macron, a fost întâmpinat cu toate onorurile la Washington D.C., nu atât din respect pentru el, cât mai mult pentru a transmite mesaje dure la Londra şi Berlin. Dar îndrăzneala şi aroganţa au devenit obrăznicie atunci când, în ciuda efuziunilor de prietenie, l-a atacat direct pe Trump, chiar de la tribuna Congresului american. O mare victorie de moment a tânărului preşedinte francez, dar care mă îndoiesc că va rămâne „nerăsplătită” de eroul principal al „The Game”!
 
Denunţarea Acordului cu Iranul e un prim pas care confirmă fermitatea lui Trump, pentru cei ce nu au înţeles schimbările făcute în administraţie, până de curând. Replica franceză, ce pare armonizată, în mare parte cu Germania şi Marea Britanie a venit aproape imediat. Cât de mare este ruptura, cât de hotărât este Trump să meargă pe drumul său, rămâne de văzut. Până acum nu a făcut niciun pas înapoi. Marea dilemă este legată de presiunea internă, de reacţia publică americană. Bătălia politică cu democraţii a devenit deja extrem de dură. Trump este perceput tot mai mult ca un radical ce devine tot mai periculos.
 
Aşadar, democraţiile au înţeles că reprezentarea este importantă, că liderii se formează şi se consolidează. Dar mai ales că în plan extern, reprezentantul statului este unul singur, iar cine este acesta este foarte clar. Pseudodemocraţiile au liderii care au reuşit să se impună, iar aceştia şi-au creat funcţiile şi au stabilit prerogativele astfel încât să legalizeze poziţia lor de lideri absoluţi sau supremi.
 
Noi încă nu avem o legislaţie adecvată timpurilor şi intereselor noastre, suntem într-o permanentă dezbatere referitor la cine ne reprezintă, ceea ce generează confuzii atât în plan intern, cât şi extern. Dacă pe plan intern, la întrebarea clasică „eu cu cine votez?” se poate adăuga „eu ce am votat?”, ca o continuare a ironiei amare, pe plan extern problema este şi mai serioasă, pentru că se pierd oportunităţi, nu reuşim să ne promovăm interesele şi riscăm mai mult decât pierderea credibilităţii.