09 iunie 2018

Industria de apărare, încotro?

Ştefan Oprea

Cu o cifră de afaceri de peste 100 de miliarde de euro şi generând direct şi indirect 1200000 de locuri de muncă, industria europeană de apărare are o importanţă suplimentară dincolo de aspectul său inerent de securitate. O politică europeană de apărare armonizată şi raţionalizată ar putea aduce câştiguri de eficienţă prin specializarea ţărilor, regiunilor sau companiilor în anumite domenii şi tehnologii şi prin extinderea participării IMM-urilor la efortul jucătorilor de top din ţări precum Austria, Cehia, Franţa, Germania, Italia, Polonia, Spania, Suedia şi Regatul Unit.

Este evident faptul că Europa se confruntă cu ameninţări ce necesită o forţă proporţională unui nou nivel de descurajare, care să asigure o apărare credibilă şi un angajament semnificativ. În faţa acestor provocări complexe în materie de securitate, Europa se află încă sub umbrela de securitate americană ancorată de NATO. Schimbarea priorităţilor strategice ale Washingtonului cătrezona Pacificului, pune însă Europa în situaţia de a-şiidentifica şi consolida calea construirii unei opţiuni proprii de apărare, fiabilă, capabilă să răspundănoilor provocări de securitate.

În acest context, „industria europeană de apărare” (la nivel european există doar câteva domenii, celelalte regăsindu-se în industriile naţionale de apărare) are un rol primordial în armonizarea şi raţionalizarea politicii europene de apărare. Deşi este dislocată neuniform în întreaga UE, o direcţionare unitară a politicilor industriale ar putea genera noi fluxuri comerciale între companiile specializate deja şi firme din alte ţări.

O scurtă retrospectivă în trecutul apropiat ne va ajuta să înţelegem mai bine de ce există diferenţe între industria de apărare din vestul şi estul Europei şi nu în ultimul rând de ce ar trebui să ne calibrăm aşteptările la realitatea evidentă.

După cel de-al doilea Război Mondial,perioada de înarmare, cu asistenţă din partea SUA, a fost urmată de o perioadă de reconstrucţie a capacităţilor industriale de apărare europene, stimulată de ambiţiile naţionale şi de o economie europeană în refacere. Costurile ridicate ale acestei politici precum şi duplicarea eforturilor din partea diferitelor naţiuni - au dus la necesitatea continuării cooperării cu S.U.A.

Ulterior, perioada de creştere a cooperării intra-europenea reprezentat o schimbare a politiciidin domeniul industriei de apărare, preponderent spre o abordare asociativă, ca rezultat al nemulţumirii faţă de politicile americane restrictive privind transferul militar de tehnologie şi acces pe piaţă.

Această etapă a fost urmată, la sfârşitul războiului rece, de o perioadă de restructurare şi consolidarea producţiei în scopul creşterii competitivităţii. Reducerea profundă a cererii de echipament militar (în perioada 1989-95, cererea de echipament militar în Europa a scăzut cu 31%), a condus la o reducere a capacităţilor industriei de apărare în toate ţările cu producţie de apărare proprie.

Această conjunctură, la care a contribuit în mare măsurăşi concurenţa sporită din partea industriei de apărare din S.U.A., a produs o schimbare de atitudine materializată în efortul de realizare a integrării industriale în plan regional, care să asigure supravieţuirea unei industrii de apărare competitive în Europa.

Spre deosebire de Europa de vest, în ţările est europene, sfârşitul războiului rece a însemnat schimbări mult mai dramatice pentru industriile de apărare.

Prăbuşirea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi apariţia unui nou mediu european de securitate au găsit  industria de apărare din Europa Centrală şi de Est cu o producţie peste propria capacitate de asimilare şi dezvoltată pentru a răspunde cerinţelor forţelor pregătite pentru un război cu intensitate ridicată. Noua conjunctură strategică, economică şi politicăa evidenţiat nevoia de modernizare a forţelor. În plus, termenii Tratatului privind Forţele armate convenţionale în Europa (1990) au stabilit angajamentele obligatorii de reducere a nivelului anumitor tipuri de echipamente prezente în inventarul forţelor armate regionale.

Încercările disperate de a face faţă crizei cauzate de pierderea celor mai importante pieţe de desfacere şi menţinerea producţiei fără vânzări, pentru a susţine ocuparea forţei de muncă, s-au dovedit în scurt timp nesustenabile. În plus, dacă iniţial părea că resursele consacrate anterior confruntării armate ar putea deveni disponibile pentru investiţii în domeniul economic şi social non-militar, după anul 1994, optimismul unei astfel de decizii s-a stins dândnaştere recunoaşterii că restructurarea industriei de apărare va fi un proces costisitor şi de lungă durată.

În aceste circumstanţe, la nivel european, deşis-au pus în practică planuri pentrudiversificarea strategiilor companiilor privind specializarea producţiei, fuziuni, achiziţii şi constituirea de societăţi mixte (BAE Systems, EADS, Thales, MBDA, etc.), industria de apărare est europeană, exceptând Polonia, nu se regăseşte în acest proces.

Ca o caracteristică, industria de apărare estepredominant intra-europeană, cu o oarecare dimensiune transatlantică. Privind legăturile transatlantice, Franţa se străduieşte să-şi păstreze autonomia strategică dar încearcă şi să investească pe piaţa americană, Germania dispune de un parteneriat cu SUA prin care lanţul de aprovizionare german este stabilit în programele de americane de armament, Italia urmăreşte în mod constant o politică de cooperare activă în context NATO dar şi prin acorduri bilaterale iar în ceea ce priveşte Marea Britanie, aceasta se bucura de privilegiileparteneriatului strategic. În acelaşi timp, un exemplu de cooperare transatlantică, în domeniul capacităţilor industriale specifice pentru construirea de submarine şi aeronave militare îl reprezintă Suedia, având legături de lungă durată cu SUA datând din timpul războiului rece.

Legăturile transatlantice sunt diferite de la o ţară la alta, au coordonate diferite, iar constrângerile în ceea ce priveşte utilizarea echipamentelor militare importate, precum şi restricţiile privind tehnologiile care nu pot fi transferate sau care vor fi inutilizabile pentru alte parteneriate creează multe dificultăţi de colaborare. IniţiativeleComisiei Europene în acest domeniu, vor duce, se speră, la o aprofundare a legăturilor dintre DTIB-urile europene (European Defence Technological and Industrial Base) şi cele din SUA mai ales atunci când acestea sunt reciproc avantajoase.

Este evident faptul căindustria de apărare vest europeană, reprezentatăde principalele companii producătoare de armament şi echipamente militare, este singura care poate concura în prezent cu americanii pe piaţa mondială iar viitorul entităţilor minore, atât din ​​Europa de vest cât şi cea centrală şi de est, nu arată deloc încurajator. Soarta lor este legată de capacitatea de a se implica în noile construcţii transeuropene de reconfigurare a industriei de apărare. Acţionând în mod izolat şi fără coordonare, acestea vor pierde şansa de a-şi revitaliza propriile capabilităţide producţieîn domeniu precum şi de a furniza echipamente propriilor armate.

În acest context, nevoia unei cooperări mai strânse în politica de securitate este enormă. Bugetele naţionale trebuie utilizate cu grijă iar cooperarea în acest domeniu va crea posibilitatea unor economii importante. Din raţiuni economice, rata scăzută a investiţiilorstatelor UE, care nu au o industrie de apărare bine dezvoltată, le va obliga să caute soluţii pentru revigorarea acesteia prin cooperare.

Din această perspectivă, bugetele destinate cheltuielilor pentru apărare trebuie să reprezinte o prioritate majoră pentru a face faţă provocărilor strategice, ameninţărilor externe şi viitorului nesigur.

 

PESCO - o provocare cu obstacole pentru industriile de apărare naţionale

 

Criza refugiaţilor, intervenţia Rusiei în Ucraina şi efortul de a menţine influenţa faţă de unele state est europene, Brexit-ul şi o relaţie transatlantică riguroasă, au favorizat implementarea iniţiativei franco-germană PESCO (Permanent Structured Cooperation) amplificând eforturile de apărare pe un continent care include deja NATO şi numeroase acorduri bilaterale şi multilaterale în domeniul apărării.

Deşi principiile fundamentale ale PESCO precum raţionalizarea apărării europene, cercetarea şi achiziţiile, împreună cu dezvoltarea unei capacităţi logistice mai independente sunt impresionante, confruntate cu protecţionismul şi ineficienţa  industriilor de apărare est europene, pot crea probleme serioase în implementarea acestora.

Prin Cooperarea Structurată Permanentă (PESCO) se încearcă redefinirea apărării europene prin integrarea ţărilor UE în acest domeniu, un pas important dar care va trebui ajustat funcţie de particularităţile regionale. Angajamentul ferm al statelor din estul Europei faţă de NATO, existenţa statelor care şi-au declarat neutralitatea (Austria, Finlanda, Irlanda şi Suedia) precum şi protecţionismul excesiv faţă de complexul industrial de apărare american dar şi al industriilor controlate de stat în general, vor afecta aceastăiniţiativăîn planul dezvoltării strategiilor comune, diminuăriicompetitivităţii şi nu numai.

Importanţa firmelor de apărare pentru politicile naţionale generează în mod necesar protecţionism, mai ales că şapte state membre se află în topul exportatorilor de arme. În acelaşi timp, este puţin probabil ca firme precum Dassault, BAE, Eurofighter GmbH, Saab şi Finmeccanica să renunţe la avantajele competitive pentru a servi unui proiect european mai larg. O astfel de competiţie va afecta eforturile de a crea o bazăeuropeană industrială si tehnologică standardizată.

Achiziţia de către statele membre, a 80% din echipamentele pentru apărare de pe piaţa internă,având ca rezultat diversitatea acestora (37 de tipuri principale de tancuri, 12 tipuri de aeronave de tip cisternă şi 19 tipuri de aeronave de luptă diferite, etc.) va pune în mare dificultate constituirea unei structuri de apărare la nivel european în care, varietatea celor 180 de sisteme de apărare ar trebui să fie redusă la 30.

Orice progres real în integrarea europeană în domeniul apărării va necesita alinierea priorităţilor strategice între state, pentru a începe abordarea problemei cu o strategie comună în materie de investiţii şi de formare. Si totuşi, imperativele strategice concurente vor determina statele să adopte sau să respingă noile iniţiative fapt ce va conduce probabil la o Europă cu viteze multiple.

Cooperarea germană cu forţele armate olandeze, cehe şi române la nivel bilateral, prin conceptul Naţiunii Cadru a NATO (Framework Nation Concept), precum şi noua  Iniţiativă de Intervenţie Europeană (European Intervention Initiative - EII) propusă de Franţa, reprezintă elemente care impulsionează realizarea configuraţiilor de forţe cu statele partenere. Aceste iniţiative au ca scop crearea unei doctrine strategice comune pentru planificarea capacităţilor şi a achiziţiilor publice precum şi adaptarea protecţionismului industriei de apărare pe o bază multilaterală.

Dacă amintimşi faptul căpropunerile proiectului de integrare franco-germană sunt întâmpinate cu scepticism la Varşovia şi Budapesta, un aranjament privind adoptarea proiectelor cu viteze multiple ar crea o dilemă pentru aceste state care se află în conflict politic cu principalele state membre ale UE.

Dar, chiar dacă existădiferenţe de abordare între Germania care doreşte un proiect de integrare mai incluziv şi Franţa care subliniază autonomia strategică, evoluţiile din ambele state indică grade de convergenţă în această chestiune.

În ciuda acestor abordărişi a percepţiei că o Europă cu mai multe viteze este probabil mai sănătoasă decât una incluzivă, care a condus la blocaj şi ineficienţe în apărare, PESCO a revigorat politica de securitate europeanăşi aprefigurat integrarea ca o soluţie optimistă cu consecinţe benefice pentru apărarea europeană.

 

PESCO – sursa îngrijorărilor la Washington

 

Adoptarea la nivelul UE, în iunie 2016, a „Strategiei globale pentru politică externăşi de securitate” a fost urmată, firesc, de o confruntare de idei cu privire la cum s-ar putea realiza o politică europeanăcomună de securitate.

Lansarea, în decembrie 2017, a iniţiativei Cooperarea Structurată Permanentă a UE (PESCO), menită să promoveze o cooperare mai strânsă în domeniul apărării în rândul celor 27 de membri rămaşi în UE după BREXIT, a suscitat atenţia Washingtonului.

Preocuparea SUA are două componente. Unaeste determinată de scopul final al planurilor de apărare ale Uniunii Europene având în vedere că acestea ar putea submina solidaritatea NATO şi pe cea transatlantică iar a doua de raţiunile economice.

Analizând primul aspect, preocuparea pare să se bazeze pe îngrijorările politice, strategice si militare privind posibila eroziune a coeziunii transatlantice / NATO. Fără a minimaliza aceste temeri,trebuie săprecizăm că ele sunt în cea mai mare măsurăneîntemeiate. Douăzeci şi două dintre cele douăzeci şi opt de state membre ale UE aparţin NATO iar acestea cunosc foarte bine că NATO şi nu UE vor proteja Europa împotriva atacurilor. Mai mult, dimensiunearedusă a Capacităţii de Planificare Militară a UE, inexistenţa unei structuri militare de comandă şi control proprie, lipsa activelor militare la nivelul uniunii precum şi faptul că orice set sau capabilităţi, care apar în Programul european de dezvoltare industrială în domeniul apărări (European Defence Industrial Development programme - EDIDP) vor aparţine guvernelor naţionale participante, reprezintă argumente temeinice pentru a spulbera aceste temeri. Deşi cancelarul german Angela Merkel a declarat recent că susţine ideea omologului său francez Emmanuel Macron pentru crearea unei forţe europene de intervenţie comune, îndoielile punerii în aplicare a acestei iniţiative sunt încă alimentate substanţial de obiecţiile politice şi procedurale care se manifestă la nivelul tuturor statelor membre UE.

Referitor la temerile economice, acestea au devenit evidente încă de la aprobareaimplementării PESCO şi lansarea Fondului European de Apărare (European Defence Fund - EDF) destinatfinanţării din fonduri europene a cercetării colaborative, precum şi a achiziţieiîn comun a capabilităţilor militare.

Deşi noul program european de dezvoltare industrială în domeniul apărării, va dispune de un buget de 500 de milioane de euro pentru perioada 2019 – 2020 (aprobat informal de către deputaţii europeni şi de Consiliu în data de 23 mai,a.c.), pentru sprijinirea cercetării în domeniul apărării şi a dezvoltării capacităţilor de apărare, iar aceasta reprezintă o sumă infimăîn comparaţie cu investiţia americană în acest sector, demersul nu rămâne fără ecou.

Condiţiile stabilite pentru utilizarea acestor fonduri, chiar dacă ele sunt încăîn discuţie, creează dilema participării unei terţe ţări, din afara UE, pentru a se alătura proiectelor sale.

Pentru a putea beneficia de finanţare, orice proiect va trebui să implice, deocamdată, cel puţin două ţări, plus cel puţin trei întreprinderi sau institute de cercetare din ţări UE. Dacă ţările îşi plasează proiectul în cadrul PESCO, vor beneficia de o cofinanţare automată de 10% din partea UE iar dacă vor fi incluse şi IMM-uri încă 10% suplimentar. În plus, interzicerea controlului efectiv al unui participant şi a proprietăţii intelectuale asupra proiectului de către o ţară sau o entitate terţă precum şi limitarea accesului la informaţiile sensibile ale proiectului, demonstrează faptul că, aşa cum arată astăzi, participarea din afara uniunii cu beneficiul uneisubvenţii din fonduri UE, devine îndoielnicăşi puţin probabilă. Capacităţile trebuie dezvoltate în principal de către industria europeană şi susţinută de bugetele Europei.

În acesta conjunctură, Washingtonul ar putea avea motive de îngrijorare privind participarea sa pe piaţaproduselor de apărare, chiar dacă SUA a solicitat,în repetate rânduri, ca Europa să-şi suporte propria povară de apărare.

Dezbaterea intensă despre viitorul apărării europene, declanşată de presiunea SUA asupra Europei de a-şi susţine viitorul apărării şi de Brexit,se desfăşoară într-un moment dificil. Crearea unei industrii de apărare care să servească intereselor europene, confruntată însăcu posibila dezangajare americană în plan tehnologic poate genera riscuri, fapt pentru care, naţiunile europene trebuie să fie în măsură să decidă singure unde, când şi cum se adresează provocărilor lor de securitate.

O alternativă convingătoare la această perspectivă poate fi crearea unei pieţe europene de apărare unice, deservită exclusiv de actori industriali europeni, pe bază de tehnologii comune, chiar dacă, de astă dată, dependenţa va fi faţă de integratorul militar franco-german.

Este rolul liderilor şi managerilor europeni de a decide acum, izolarea tehnologică militară regională sau continuarea alianţelor cu complexul industrial al SUA.