21 mai 2018

Evenimente politico-militare semnificative [14.05 – 20.05.2018]

Monitorul Apărării şi Securităţii

Sursă foto: 123RF

NATO

 

            Vizita secretarului general al NATO, Jens Stoltenberg, în SUA (17.05). Acesta a fost invitat la şedinţa executivului american la care s-au discutat alocările bugetare ale statelor NATO, ocazie cu care preşedintele american, Donald Trump, a enumerat statele care îşi îndeplinesc angajamentul de alocare a 2% din PIB pentru apărare. D.Trump a menţionat că statele care nu îşi ţin această promisiune vor fi tratate adecvat, dând ca exemplu negativ Germania, care „nu a  contribuit aşa cum ar fi trebuit să contribuie, deşi este un mare beneficiar”. Jens Stoltenberg a declarat că toate statele NATO îşi măresc bugetele de apărare, remarcând rolul avut de D.Trump în implementarea politicii NATO de creştere a acestora. Cancelarul Angela Merkel a fost de acord (14.05) că Germania trebuie să crească cheltuielile pentru apărare, dar a recunoscut că ţara sa nu va putea să îndeplinească angajamentul luat în cadrul NATO (2% din PIB până în 2024).

            Evenimentul marchează revenirea la normalitate, atât în recunoaşterea de către actuala administraţie americană a importanţei NATO, dar şi a faptului că europenii îşi asumă responsabilităţile financiare care le revin în cadrul Alianţei. Singularizarea Germaniei de către D.Trump se justifică în măsura în care Germania nu este la nivelul militar pe care trebuie să şi-l asume[1], dar este una cauzată şi de interese economice[2]

 

UNIUNEA EUROPEANĂ

 

            Summit-ul Uniunii Europene de la Sofia (16-17.05). Destinat viitorului european al statelor din Balcanii de Vest, summit-ul a fost dominat de preocuparea UE faţă de problema momentului: cum să răspundă la ameninţările politico-economice (sancţiunile americane asupra firmelor europene care vor continua colaborarea economică cu Iranul) şi economice (taxele americane pe oţelul şi aluminiul european, perspectiva creşterii taxelor la autoturismele europene şi, mai ales, cadrul general al schimburilor comerciale) din partea SUA. Reprezentanţii statelor UE au anunţat că vor avea o poziţie comună, care să le apere interesele economice, reafirmând deschiderea pentru negocieri cu SUA.

UE se găseşte în situaţia în care un partener îi afecteze interesele economice într-o măsură mai mare decât adversarii săi[3]. Dacă prima problemă se va rezolva, probabil, prin decizia firmelor europene, care vor opta pentru apărarea intereselor lor din SUA în detrimentul celor din Iran, problema schimburilor comerciale, respectiv ameninţarea introducerii de taxe vamale de către SUA, ar putea afecta atât economia UE, cât şi relaţiile transatlantice. Răspunsul UE va fi unul unitar, care, plecând de la valorile comune, prin reglementări echitabile, va urmări să pondereze viziunea mercantilistă a Administraţiei Trump.

            Scăderea ritmului de creştere economică din Europa Centrală şi de Est. Creşterile economice record ale statelor din Europa Centrală şi de Est se apropie de sfârşit. Mai ales ritmurile de creştere economică din primul trimestru ale României (de la 6,7% în ultimul trimestru al anului trecut, la 4% în primul trimestru al acestui an, faţă de 5% preconizat) şi Cehiei au fost mult sub aşteptări, după ce creşterea consumului, determinată de creşterea veniturilor, nu a putut acoperi scăderea producţiei industriale. Perspectivele de revenire la ritmuri mari de creştere economică sunt reduse, pe fondul necesităţii de introducere a unor măsuri fiscale menite să stopeze inflaţia în creştere. 

            Perspectiva economică are impactul negativ cel mai mare asupra României, care, alături de Bulgaria, nu a trecut de zona critică a dezvoltării economice, sociale şi politice pentru a ajunge la nivelul minim impus de statutul de stat membru al UE.            

 

BALCANI

 

            Summit-ul UE – Balcanii de Vest de la Sofia (16-17.05). UE a lăsat deschisă calea integrării statelor din această regiune, dar, în loc de angajamente şi date ferme, a fixat condiţiile ce trebuie îndeplinite de statele candidate, oferind în schimb sprijin şi conectivitatea cu UE. În declaraţia summit-ului UE de la Sofia (17.05), deşi se arată sprijin pentru candidatele la aderare, nu se menţionează angajamente şi termene clare de aderare. Se salută angajamentul acestor state pentru „respectarea valorilor şi principiilor europene”, UE angajându-se să continue relaţiile de bună vecinătate, cooperare mutuală şi stabilizare a regiunii. Uniunea va sprijini la nivel politic, economic şi social transformarea regiunii, inclusiv printr-un ajutor sporit. Eforturile se vor concentra pe stabilirea de legături strânse între regiune şi UE, în vederea apropierii cetăţenilor[4], dar şi a consolidării stabilităţii politice, prosperităţii economice şi dezvoltării socio-culturale. Accentul va pica pe conectivitate, de la transport şi energie, la sfera economică. Securitatea energetică va fi o prioritate. Anexa declaraţiei detaliază lista cu cele mai importante probleme, de la lupta împotriva terorismului până la reformele interne care trebuie implementate de fiecare stat candidat. Comisarul pentru extindere, Johannes Hahn, a precizat că, în final, va depinde de fiecare ţară în parte cât de rapid se va mişca în direcţia integrării. Primele state ar putea adera începând cu 2025, deşi speranţele au fost ponderate de precizarea că este prea devreme pentru a se putea discuta datele concrete de aderare. Participarea Kosovo a trezit reacţii negative ale statelor UE care nu recunosc această entitate, modul de desemnare al acestuia fiind unul din punctele negociate în declaraţia finală. Spania, confruntată cu separatismul catalan, nu a acceptat prezenţa reprezentanţilor kosovari, premierul spaniol, Mariano Rajoy, neparticipând la întâlnirea statelor UE cu cele din Balcanii de Vest.

            UE a reiterat promisiunea că statele din Balcanii de Vest au dreptul de a deveni membrii ai UE, dar fără să ofere promisiuni ferme privind aderarea şi momentul în care va avea loc[5]. Nu este sigur că această strategie, menită să forţeze implementarea reformelor necesare, va avea succes. Accentul nu a vizat lărgirea UE, ci conectarea statelor din regiune la UE, de la infrastructură la cooperarea economică. „Conectarea” are şi misiunea de a ascunde faptul că UE nu este pregătită pentru o nouă lărgire. Abordarea de bază este realismul: UE nu este doar o piaţă comună, aducând avantaje economice, ci o comunitate de valori. Nu se va tolera abaterea de la criteriile de integrare, condiţiile trebuind să fie îndeplinite în totalitate înainte de aderare. Pe de altă parte, UE trebuie însă să aibă grijă ca regiunea să rămână stabilă. Neglijarea regiunii de către UE a dus la creşterea influenţei Rusiei şi Turciei, respectiv a Chinei (în multe state, investiţiile chineze le egalează pe cele europene).   

 

R. MOLDOVA

 

            Situaţia politică şi economică reflectată în sondajul de opinie al Institutului de Politici Publice. Într-unul din puţinele sondaje credibile din RM, se prezintă principalele tendinţe politico-sociale din acest stat. Dezamăgirea (71% din populaţie consideră că ţara se îndreaptă într-o direcţie greşită), sărăcia (pentru 30% din populaţie veniturile nu ajung pentru strictul necesar, iar pentru 43% ajung doar pentru strictul necesar) şi emigrarea (numai 42% din populaţie nu ar emigra) sunt caracteristicile sociale principale. Situaţia politică este percepută ca instabilă de 77% din populaţie (36% deloc stabilă, iar 41% puţin instabilă). Ca opţiuni externe, UE se menţine (cu 55%) în faţa Uniunii Vamale (doar 41%). În privinţa unirii cu România, doar 24% sunt de acord, 57% fiind împotrivă. La viitoarele alegeri locale, favorite sunt forţele pro-ruse, mai ales la Bălţi. La Chişinău, reprezentantul forţelor pro-ruse este urmat de o independentă care are, foarte probabil, legături cu Vlad Plahotniuc.

            R.Moldova rămâne într-o stare de subdezvoltare economică şi socială care favorizează dominarea sa de către o clasă politică iresponsabilă, indiferent dacă este pro-rusă (Igor Dodon) sau se declară pro-europeană (Vlad Plahotniuc). La alegerile locale se va consemna, foarte probabil, pierderea de către forţele real democratice şi pro-europene a Chişinăului. În perspectivă, puterea politică va fi împărţită, aşa cum i-ar fi mărturisit Igor Dodon lui Vladimir Putin, între forţele pro-ruse şi cele ale oligarhului Vlad Plahotniuc. Perspectiva dezvoltării economice şi a democratizării, respectiv cea a unei reale apropieri de UE va rămâne îndepărtată. De altfel, Igor Dodon s-a grăbit să pregătească „foaia de parcurs” obţinând, fără aprobarea Parlamentului, statutul de observator al RM la Uniunea Economică Eurasiatică. În asemenea condiţii, refuzul ideii unirii, în pofida atâtor eforturi politico-sociale şi financiare făcute de România, nu mai pare un element chiar atât de negativ.

 

UCRAINA

 

            Ucraina a ieşit din Comunitatea Statelor Independente(CSI).

Preşedintele ucrainean, Petro Poroşenko, a semnat (19.05) decretul de rechemare a reprezentanţilor Ucrainei la CSI. Acesta şi-a motivat decizia prin faptul că Ucraina se îndreaptă spre Europa („nu mai avem ce căuta acolo, ne mişcăm către Europa”). P.Poroşenko anunţase luna trecută intenţia de retragere a Ucrainei deoarece CSI nu a condamnat anexarea Crimeii de către Rusia şi nici agresiunea rusă din estul Ucrainei.

Deşi retragerea nu are efecte concrete importante, legăturile Ucrainei cu CSI fiind neînsemnate[6], ecoul este semnificativ la nivel diplomatic: Ucraina taie legăturile cu o organizaţie creată de Rusia pentru a controla spaţiul post-sovietic. Mai greu va fi, însă, decuplarea economică, aşa cum o arată problemele ce apar odată cu probabila construire a gazoductului Nord Stream 2 între Rusia şi Germania. Acesta va face ca Ucraina să nu mai fie ţara de tranzit a gazelor ruseşti spre Europa[7] şi Ucraina va pierde un instrument financiar şi de presiune politică asupra Moscovei. Gestul retragerii din CSI poate fi interpretat şi ca un răspuns la inaugurarea de către preşedintele rus, Vladimir Putin, a podului de la Kerci (15.05), care leagă Crimeea de Rusia (deşi …mai este de modernizat şoseaua până la el, podul are o importanţă strategică şi economică deosebită, Crimeea fiind, odată cu această inaugurare, conectată la Rusia).

 

RUSIA

 

            Prim ministrul desemnat, Dmitri Medvedev, a prezentat (18.05) componenţa noului guvern care urmează să fie aprobat, fără surprize, de către Duma de Stat. Păstrând titularii la principalele ministere (externe, apărare, finanţe, interne, economie, energie), guvernul se remarcă prin promovarea la nivelul de vice prim-miniştrii a unor personalităţi caracterizate de rolul de gardieni responsabili ai finanţelor statului. Astfel, ministrul de finanţe, Anton Siluanov, a fost promovat în poziţia de prim vice prim-ministru. „Omul Kremlinului”, fostul consilier prezidenţial Konstantin Chuyuchenko, a rămas doar vice prim-ministru. Vice prim-ministru responsabil pentru complexul militar industrial a fost promovat Yuri Borisov, fost adjunct al ministrului apărării, înlocuind-ul pe Dmitri Rogozin. Vice prim-ministru pentru problemele sociale a fost numită Tatiana Golikova, fosta şefă a Camerei de Audit (poziţie în care a fost numit Alexei Kudrin, unul dintre economiştii de marcă ai Rusiei).

            Vladimir Putin urmăreşte să rezolve problemele economico-sociale ale Rusiei nu printr-o reformă care să pună în pericol stabilitatea politică dată de „verticala puterii”, ci responsabilizând-o prin control din interior, respectiv din guvern, a modului cum se distribuie şi cheltuiesc banii. Astfel, speranţa schimbărilor economice, Alexei Kudrin, este numit doar într-o poziţie de control financiar, din care va putea să reducă nivelul corupţiei din aparatul guvernamental. Dovada că vremea demagogilor a trecut, lăsând loc profesioniştilor, este înlocuirea lui Dmitri Rogozin cu Yuri Borisov[8]. Aducerea lui Anton Siluanov într-o poziţie de prim plan înseamnă că partida realistă, a celor care consideră că raţiunile economice trebuie să primeze în politica internă, dar şi cea externă, are pentru moment prioritate în faţa celor care considerau că este necesară o mobilizare tip STAVKA pentru a face faţă situaţiei în care se află Rusia. Oricum, guvernul are un rol administrativ, doar de implementare a deciziilor care vor fi luate de către preşedintele V. Putin.

Vizita cancelarului german Angela Merkel la Soci (18.05) a marcat reluarea cooperării ruso-germană, în noile condiţii internaţionale şi bilaterale, pe toate planurile, de la cele economice (Nord Stream 2) la problemele actuale de politică externă (acordul cu Iranul, Ucraina şi Siria).  A. Merkel a arătat că Germania trebuie să aibă un dialog permanent cu Rusia, neezitând, însă, să remarce atât încălcarea libertăţilor în Rusia, cât şi nerespectarea de către separatiştii ruşi a acordului de încetare a focului în Ucraina[9]. A.Merkel a spus că Germania are un interes strategic în a avea relaţii bune cu Rusia. V.Putin a descris discuţiile ca fiind „foarte utile”, iar Merkel a precizat că „marile probleme pot fi rezolvate numai prin discuţii intensive mai ales pe problemele unde opiniile diferă”. În privinţa Ucrainei, A. Merkel a insistat asupra implementării prevederilor Acordului de la Minsk. De altfel, ambii lideri au reafirmat că baza rezolvării conflictului rămân Acordurile de la Minsk, discuţiile urmând să fie continuate în formatul Normandia. V.Putin a spus că Rusia sprijină o misiune de menţinere a păcii în estul Ucrainei, dar A.Merkel a ridicat problema necesităţii unui mandat ONU. În privinţa Nord Stream 2, A.Merkel a insistat că Ucraina trebuie să rămână o ţară de tranzit a gazului rusesc, Germania fiind pregătită să îşi joace rolul său în soluţionarea acestei probleme. V.Putin a replicat că aceasta se va întâmpla în măsura în care va fi viabilă economic (dar, probabil, nu va fi !). V.Putin a acuzat SUA că se opun gazoductului din raţiuni economice (intrarea SUA pe piaţa gazului european) şi geopolitice (sprijinirea Ucrainei). În privinţa acordului de denuclearizare a Iranului, A.Merkel a reiterat poziţia europeană că acest acord merită să fie menţinut. Ea a declarat că retragerea SUA a creat o situaţie dificilă, acordul „nefiind perfect, dar fiind un acord ce trebuie respectat” şi că UE discută o lege care să blocheze sancţiunile economice americane asupra firmelor europene care vor investi în Iran. În privinţa Siriei, V. Putin a spus că statele europene trebuie să ajute la reconstrucţia Siriei dacă vor ca refugiaţii să se reîntoarcă acolo.

Pregătită minuţios[10], vizita reprezintă nu numai reluarea dialogului, dar şi începutul scoaterii Rusiei din izolare: Germania este gata să ajute Rusia în rezolvarea problemelor economice dacă aceasta ajută la rezolvare problemelor de securitate apărute (Ucraina, Siria, Iran). Probabil, se are în vedere o reducere a sancţiunilor economice pe măsură ce Rusia se va implica în găsirea unei soluţii, mai ales în Ucraina. Rusia urmează să decidă în ce condiţii va accepta trupe de menţinere a păcii ONU în Donbass, având în vedere că acesta ar însemna o încetare a presiunilor militare ruse asupra Ucrainei fără să fi obţinut cedările politice din partea Kievului. Probabil, Kremlinul va temporiza procesul, dar este presat de necesitatea ridicării, măcar parţiale, a sancţiunilor. În privinţa Siriei, Rusia va accepta numai sponsorizarea soluţiei ei de pace (discutată cu Bashar al Assad în timpul vizitei acestuia - 17.05 - la Soci). Divergenţele americano- europene privind acordul cu Iranul reprezintă o bună ocazie pentru Rusia de a încerca o apropiere de UE, mărind fisura dintre aceasta şi SUA. Probabil, nu va avea rezultate notabile în acest sens, liderii europeni fiind conştienţi de pericolul pe care îl reprezintă Rusia pentru securitatea statele lor[11]. Chiar şi D.Tusk ştie că, fie şi cu prieteni ca SUA, UE nu poate risca să se apropie prea mult de adversari periculoşi ca Rusia. 

Vladimir Putin a anunţat (16.05) că Gruparea Navală Rusă, formată, în principal, din nave cu rachete de croazieră Kalibr, va rămâne dislocată permanent în Mediterana de Est pentru a contracara „ameninţările teroriste din Siria”. V.Putin a făcut acest anunţ în cadrul întâlnirii de la Soci cu înalţi lideri militari ruşi. V.Putin a precizat că numai navele de suprafaţă, nu şi submarinele, având la bord rachete Kalibr vor rămâne dislocate permanent. Baza principală a grupării este Tartus.

Anunţul era de aşteptat, unul din motivele intervenţiei din Siria fiind păstrarea bazei navale de la Tartus. Rusia are acum o prezenţă militară solidă în Siria (forţe aeriene şi navale, dar şi terestre semnificative) şi un pretext să rămână (lupta împotriva terorismului în Siria). Plecând de la ceea ce a obţinut deja, Rusia va căuta prin această prezenţă navală (cu un sprijin aerian semnificativ, de la baza de la Hmeimim) să joace un rol într-o regiune cu multe probleme şi tensiuni, acţionând în ape în care NATO a avut anterior controlul („command of the sea”) neîngrădit. În măsura în care va avea capacitatea financiară să menţină acest efort militar susţinut, Rusia va demonstra capacitatea de a proiecta forţa în Mediterana de Est. Cu atât mai mult, Rusia nu va tolera îngrădirea capacităţii sale de a controla Marea Neagră, mai ales că principala forţă navală din regiune, cea a Turciei, va avea o atitudine echivocă, dictată de politica acestui stat. Retragerea submarinelor din cadrul grupării este mai degrabă o măsură menită să înşele vigilenţa adversarilor, având în vedere că submarinele Kilo bazate la Sevastopol au trecerea prin Strâmtori supusă la anumite condiţii prevăzute în Tratatul de la Montreux. 

 

TURCIA

 

            Reacţia faţă de Israel şi SUA după mutarea ambasadei SUA la Ierusalim şi incidentele din Gaza. (15.05) Ca reacţie la mutarea ambasadei SUA la Ierusalim, preşedintele turc, Recep Erdogan, a retras ambasadorii turci din Israel şi SUA. Acţiunea diplomatică a fost însoţită de o retorică extrem de agresivă la adresa Israelului (Israel, stat terorist”) primind replica la fel de dură a prim-ministrului Benjamin Netaniahu, care a retras ambasadorul şi consulul israelian din Turcia. Turcia şi-a retras şi ambasadorul de la Washington, SUA căutând, însă, să minimalizeze efectele acestui act, şi a amplificat retorica la adresa SUA („care şi-au pierdut rolul de mediator, devenind, din soluţie, parte a problemei”). Retorica antiisraeliană s-a amplificat şi mai mult după răspunsul sângeros al Israelului la demonstraţiile din Gaza. Profitând de faptul că deţine preşedinţia, Turcia a convocat o reuniune de urgenţă a Organizaţiei de Cooperare Islamică (18.05), ocazie cu care, alături de Iran, a fost cel mai mare critic la adresa Israelului. De asemenea, a fost organizată una dintre cele mai mari demonstraţii anti israeliene. Preşedintele Erdogan a ameninţat că va ridica problema la Adunarea Generală a ONU.

            Reacţia extrem de dură a preşedintelui turc ridică întrebări asupra viitorului relaţiilor turco-israeliene, profitabile economic pentru ambele state, dar şi a relaţiilor cu SUA. În plan intern, o asemenea reacţie dură, îi poate aduce lui Erdogan, erijat în poziţia de lider al lumii musulmane, voturile necesare la viitoarele alegeri, dar, în plan extern, nu va face decât să accelereze îndepărtarea Turciei atât de Vest, cât şi de lumea arabă[12]. Relaţiile SUA – Turcia erau şi aşa din ce în ce mai alterate, întâlnirea miniştrilor de externe de la Bruxelles fiind, se pare, ocazia transmiterii de către SUA a unor limite pe care Turcia nu trebuie să le treacă în Siria, în achiziţionarea de armament (S 400 din Rusia) şi în alte probleme. În perspectiva denunţării acordului cu Iranul de către SUA, Turcia ar putea să încerce să joace un rol în evitarea de către Teheran a sancţiunilor, pericolul degradării relaţiilor cu SUA amplificându-se.

 

ORIENTUL MIJLOCIU

            Acordul nuclear iranian

Comisarul pentru energie Miguel Arias Canete a declarat (19.05) că „UE va rămâne în continuare în acordul de denuclearizare a Iranului atâta vreme cât Iranul îl va respecta”. Ministrul iranian al petrolul, Bijan Zanganeh, a declarat că exportul iranian de petrol nu va scădea dacă UE poate salva acordul. La întâlnirea de la Bruxelles  (15.05) a miniştrilor de externe ai statelor europene semnatare ale acordului, cu ministrul de externe iranian, Mohammad Javad Zarif, se ajunsese la concluzia comună că acordul trebuie să supravieţuiască denunţării lui de către SUA, urmând să se găsească o cale de implementare a acestei decizii. SUA, prin secretarul de stat, Mike Pompeo, au anunţat (18.05) că vor prezenta o „foaie de parcurs diplomatică” prin care cere sprijinul europenilor şi a altor aliaţi pentru a presa Iranul în vederea aducerii acestuia la masa de renegociere a acordului de denuclearizare.

În problema iraniană, UE va căuta orice modalitate posibilă care să permită continuarea acordului nuclear. Iranul a anunţat „linia sa roşie”: UE trebuie să găsească modalitatea prin care Iranul ocoleşte sancţiunile americane în domeniul principal de interes, exportul de petrol şi gaze. De cealaltă parte, SUA şi-au anunţat obiectivul: forţarea Iranului să negocieze un nou acord, dar şi pilonii adiţionali (rachetele balistice, retragerea strategică din regiune). Prinsă între Scila iraniană şi Caribda americană, UE vor căuta să găsească o cale legală şi neconflictuală pentru a salva acordul, dar este greu de crezut că o va găsi, cel puţin în datele actuale, având în vedere că ea însăşi este împotriva acţiunilor agresive ale Iranului în regiune, dar şi pe cale să se confrunte cu un război comercial cu SUA.

 

ISRAEL / PALESTINA

 

SUA şi-au inaugurat noua sa ambasadă din Ierusalim (14.05). Mutarea ambasadei SUA la Ierusalim reprezintă o victorie diplomatică importantă pentru Israel, dar şi sfârşitul rolului de mediator al SUA în conflictul palestinian. Problema recunoaşterii Ierusalimului ca şi capitală a Israelului este una spinoasă, mai ales pentru aliaţii Israelului, deoarece acesta este recunoscut în baza rezoluţiei ONU în graniţele sale iniţiale, nu şi cu teritoriile anexate după războiul din 1967 (când Israelul a cucerit întreg Ierusalimul, Cisiordania, Gaza şi Înălţimile Golan). Teama principală este că o asemenea recunoaştere ar stopa definitiv negocierile de pace şi soluţia durabilă, aceea a două state.

Acţiunea are acordul majorităţii israeliene, dar drumul pe care s-a angajat guvernul condus de Bejamin Netaniahu, acela al renunţării la soluţia a două state, nu. SUA riscă să nu mai poată obţine sprijin pentru vreun plan de pace, cel puţin pe perioada Administraţiei Trump.

Incidentele de la frontiera cu Gaza

În incidentele de la frontiera Israelului cu Gaza (14.05), manifestanţii neînarmaţi au încercat să forţeze graniţa cu Israelul. Forţele de securitate israeliene au ripostat, deschizând focul cu muniţie de război. Au fost ucişi 59 de palestinieni. Israelul a anunţat că „au existat patru situaţii în care s-a deschis focul asupra forţelor sale de securitate şi au fost detonate 10 dispozitive explozive improvizate”. Ca răspuns la acţiunile teroriste, avioanele şi tancurile israeliene au lovit (14-15.05) 11, respectiv 2 obiective Hamas din Gaza. Hamas a recunoscut (16.05) că 50 dintre victime erau membrii săi.

Principalele victime sunt civilii din Gaza, supuşi blocadei din partea Israelului şi Egiptului şi sub conducerea unui Hamas incapabil să le asigure minimumul necesar vieţii de zi cu zi, şi în condiţiile în care Autoritatea Palestiniană întârzie sprijinul financiar. Israelul a reacţionat extrem de dur, urmărind să stingă din faşă un nou focar la graniţa sa şi a reuşit după ce a atacat direct Hamas-ul, soluţia fiind mediată, probabil, de către Egipt. Dar dincolo de atingerea acestui obiectiv, Israelul plăteşte un preţ greu chiar în faţa prietenilor săi, mai ales cei din lumea arabă, care nu pot tolera un asemenea masacru: indiferent de apartenenţa civililor la Hamas, aceştia erau neînarmaţi.

Rezultatele finale ale alegerilor din Irak (15.05) prezintă ca învingătoare coaliţia Sairoun, condusă de Moqtada Al-Sadr[13], care nu va putea fi ignorat în formarea noului guvern, în pofida sistemului politic care favorizează formarea de alianţe. Moqtada Al-Sadr, un naţionalist şiit irakian, exclude orice alianţă cu partidele politice apropiate Iranului, fiind deschis la o cooperare transconfesională. Iranul a anunţat că nu va accepta la Bagdad un guvern condus de Moqtada Al-Sadr. 

Primul ministru în exerciţiu, Haider Al-Abadi, l-a felicitat pe Moqtada Al-Sadr, semn că are deschidere pentru o alianţă cu acesta. Alianţa condusă de Haïder Al-Abadi, Al-Nasr, a prezentat o platformă anticorupţie şi antisectară, căutând să-şi extindă electoratul de la cel şiit spre cel sunnit, dar nu a obţinut decât al treilea loc. Haider Al-Abadi a căutat permanent să găsească o cale de mijloc între Iran şi SUA, căutând să colaboreze cu ambele state sponsori, reuşind, astfel, să învingă ISIS-ul şi să iniţieze unele măsuri anti-corupţie. Iranul este marele perdant, cele două grupări politice pe care le-a sprijinit, obţinând un loc doi (gruparea Al-Fatih, condusă de liderii miliţiilor şiite pro-iraniene, în frunte cu Hadi Al-Ameri), respectiv rezultate nesemnificative (cea condusă de Nouri Al-Maliki). Atât Iranul, cât şi SUA, nu au anticipat o victorie a lui Moqtada Al-Sadr. Deja, Teheranul l-a trimis la Bagdad pe generalul Hassem Soleimani pentru a uni cele trei partide şiite în vederea formării unei coaliţii de guvernare, dar este greu de crezut că actualul prim ministru, Haider Al-Abadi, va accepta cooperarea cu Nouri Al-Maliki, sursa diviziunilor sectare care a dezbinat Irakul, şi chiar cea cu Al-Fatih, prea puternicele miliţii pro-iraniene.

Situaţia politică de la Bagdad s-a complicat, Iranul văzându-şi planurile de dominare politică a regiunii ameninţate acolo unde se aştepta mai puţin. Posibilitatea ca la Bagdad să se formeze un guvern fără o influenţă majoră iraniană nu poate fi exclusă. Chiar dacă Iranul obţine alianţa celor trei grupări şiite, o opoziţie puternică condusă de  Moqtada Al-Sadr va încurca mult planurile Teheranului.



[1] Germania este principala forţă militară europeană „nedislocabilă în afara Europei”, cu responsabilităţi mari privind apărarea Europei Centrale şi de Est. Dacă Marea Britanie şi Franţa au capacitatea militară şi atitudinea politică pentru interveniţii militare în afara Europei, Germania, prin puterea economică şi politică, ar trebui să genereze forţa militară continentală de bază în dispozitivul defensiv al NATO. Germania a făcut paşi importanţi spre asumarea acestui rol, dar priorităţi economico-sociale, dublate de o atitudine generală (atât a opiniei publice, cât şi a clasei politice) de reticenţă faţă de înarmare, având rădăcini istorice, au dus la amânarea creşterii bugetului de apărare la nivelul asumat în cadrul NATO.  

[2] Pe fondul general al politicii de echilibrare a schimburilor economice cu UE (Germania fiind principala ţintă), o amplificare a cheltuielilor militare ar urma să ducă şi la o creştere a achiziţiei de armament american. 

[3] Declaraţiei lui Donald Tusk, “cu asemenea prieteni  (SUA), cui îi mai trebuie duşmani”, D.Trump i-a răspuns că “UE este un partener comercial îngrozitor”, referindu-se la deficitul de 150 miliarde $ din relaţiile comerciale ale SUA cu UE.

[4] O atenţie specială va fi oferită tinerilor.

[5] UE şi-a reafirmat, însă, angajamentul faţă de statele din regiune, faţă de care are o datorie istorică şi culturală de a le integra („sunt parte a Europei”) şi a reafirmat necesitatea cooperării strânse pentru a face faţă provocărilor viitorului, de la securitate la migraţie.

[6] De fapt, tratatul prin care Ucraina a aderat la CSI nu a fost aprobat de către Rada ucraineană.

[7] În pofida asigurărilor că va continua tranzitul pe baza unor criterii pur economice, Rusia va opri, imediat ce are posibilitatea, exportul de gaze prin Ucraina, această ţară urmând să piardă 3 miliarde $.

[8] Nu în totalitate: Vitali Mutko, celebru pentru programul de drogare a sportivilor ruşi, a fost numit vice prim-ministru pentru construcţii şi dezvoltare regională.

[9] Chiar în noaptea precedentă avusese loc o escaladare a schimbului de focuri la linia de contact.

[10] Vizita A. Merkel a fost precedată de cea a ministrului de externe şi a celui al economiei.

[11] La întâlnirea şefilor serviciilor secrete europene s-au transmis, din nou, semnale privind pericolele prezentate de Rusia la adresa securităţii interne si externe a europenilor. Cel mai dur a fost reprezentantul britanic, dar este de menţionat că cel german a precizat rolul jucat de Rusia în destabilizarea internă a statelor europene, prezentând implicarea Rusiei în ajutarea….separatismului catalan. Remarcabil şi faptul că statul care a furnizat Marii Britanii formula gazului cu care a fost otrăvit Skripal a fost…Germania (care o obţinuse, în anii ’90 de la un emigrant rus). 

[12] Regatele sunnite moderate au fost destul de reţinute faţă de Israel şi SUA, preocupate fiind de ameninţarea comună, Iranul. Turcia are relaţii bune, în special, cu Qatarul.

[13] Provenind dintr-o familie religioasă şiită de prestigiu, Moqtada Al-Sadr, a declanşat revolta şiită împotriva trupelor americane, s-a refugiat în Iran, a rupt apoi relaţiile cu conducerea de la Teheran, s-a relansat ca naţionalist irakian, favoritul maselor sărăcite irakiene în lupta împotriva elitei şiite pro-iraniene corupte. El a condus, de altfel, o revoltă împotriva elitei şiite corupte în Bagdad. Moqtada Al-Sadr a făcut alianţe transectare, inclusiv cu Partidul Comunist, în vederea înfrângerii actualei clase politice irakiene. Moqtada Al-Sadr vrea un Irak fără străini, opunându-se prezenţei iraniene, dar şi a celei americane, căutând relaţii bune cu toţi vecinii, în măsura în care aceştia respectă suveranitatea Irakului (a avut întâlniri şi cu reprezentanţii principalei puteri sunnite, Arabia Saudită).