11 iunie 2018

Evenimente politico-militare relevante [04 - 10.06. 2018]

Monitorul Apărării şi Securităţii

Sursă foto: Mediafax

  [ English Version HERE ]

 

UNGARIA - o lecţie de istorie

 

Punct de vedere politic maghiar asupra României. Vicepremierul ungar Zsolt Semjén a declarat (04.06)[1] că cea mai mare înfrângere pentru România este faptul că nu a „anexat” Republica Moldova: “Noi trebuie să purtăm doliu după Trianon, trebuie să fim mândri că am supravieţuit şi trebuie să prezentăm dreptatea istorică. Este important să subliniem că niciun stat succesor nu are prea multe motive pentru a sărbători. Neluând în considerare faptul că Adunarea Naţională de la Alba Iulia nu a fost legitimă din punct de vedere juridic, cea mai “tare” chestiune o reprezintă România, deoarece, în zilele noastre, în conştiinţa naţională a românilor nu Transilvania este problema principală, ci faptul că români care trăiesc pe teritoriul Republicii Moldova, în Basarabia, pe teritoriul delimitat de Prut, Nistru şi de Delta Dunării (sic!) nu vor să se unească cu România. Din cauza faptului că Republica Moldova nu a fost anexată de România, această ţară a suferit prima mare înfrângere în istoria sa, ceea ce românii nu pot accepta niciodată. A doua chestiune este posibila separare a Munteniei de Moldova, ceea ce este o teamă permanentă în conştiinţa naţională a românilor şi pentru politicienii români”, a subliniat Zsolt Semjén.

Interviul devoalează modul în care conducerea politică maghiară, la cel mai înalt nivel, priveşte România: atitudine ostilă faţă de un aliat şi negarea realităţii istorice şi prezente. Mai întâi, lecţia de istorie: 1) România nu anexează, ci uneşte teritorii în care sunt majoritari românii; 2) cine are ceva împotriva Adunării Naţionale de la Alba Iulia, ameninţă nu numai România, ci şi alte zeci de state, în frunte cu SUA[2], care au respectat principiul „majoritatea se autodetermină”. Apoi, România şi românii din prezent arată aşa: 1) România nu este divizată regional; 2) România nu vede în „neanexarea” Basarabiei o înfrângere; 3) România nu este o problemă, nici în sine, nici pentru vecinii săi (nici pentru Republica Moldova, pe care o sponsorizăm… chiar şi atunci când are o conducere ostilă). Acţionând, fără să vrea, în tradiţia istorică recentă (Ungaria face bine României chiar şi atunci când nu i-l doreşte[3]), se sugerează o idee despre politica pe care ar trebui să o aibă România faţă de RM: nu sprijinirea necondiţionată a unui stat condus de o elită sovietizată cleptocrată, ci sprijinirea celor care îşi recunosc apartenenţa la România: cetăţenii români din RM[4]. Având în vedere că România nu are nevoie de anexări pentru a-i uni pe români, dar şi faptul că România şi Ungaria au premisele unui viitor frumos împreună (deşi istoria dintre cele două ţări a fost una conflictuală, nu există o prăpastie istorică de netrecut, de genul genocidului sau incompatibilitatea de a convieţui împreună), ar trebui să se ştie că, la nivelul oamenilor de rând, soluţia convieţuirii în înţelegere s-a găsit de mult. Să mai adăugăm că maghiarii din România sunt mai liberi decât maghiarii dominaţi, nu doar conduşi, de Victor Orban. Toleranţa a învins mereu ura promovată ca politică şi, poate, asta a contat în istorie la fel de mult ca şi realitatea demografică[5].

 

REPUBLICA MOLDOVA - eşecul unei poveşti de succes

 

Victorie a forţelor democratice în alegerile locale din Chişinău. Candidatul forţelor democratice, Andrei Năstase (03.06) a câştigat Primăria Chişinăului la limită, cu 52% din voturi, deşi şansele sale au fost reduse, atât datorită mijloacelor financiare şi media ale adversarului său socialist, Ion Ceban, cât şi a sprijinului de care acesta a beneficiat din partea forţelor politice la putere în RM, cele pro-ruse conduse de Igor Dodon, dar şi cele declarat pro-europene ale oligarhului Vlad Plahotniuc. Deşi adversarul său a afirmat că votul a fost unul geopolitic, Andrei Năstase a câştigat cu un mesaj anticorupţie. Este adevărat, suburbiile Chişinăului[6], cu o majoritate absolută românească, au adus victoria lui Andrei Năstase, motiv pentru care Igor Dodon pregăteşte excluderea administrativă a acestora din componenţa capitalei. Victoria lui Andrei Năstase era strict necesară pentru ca forţele de opoziţie conduse de Maia Sandu să rămână o alternativă credibilă în faţa forţelor politice care au acaparat puterea în RM. Surprinzător, un important fost funcţionar român, Armand Goşu, a afirmat la un post din RM că victoria lui Andrei Năstase reprezintă o înfrângere pentru Bucureşti[7], care ar fi sprijinit în primul tur pe un candidat „independent”, de fapt, sprijinit de Vlad Plahotniuc, iar în turul doi, prin forţele conduse de Vlad Plahotniuc, pe adversarul lui Andrei Năstase.

Alegerea lui Andrei Năstase reprezintă „o victorie uriaşă”, dar, în ecuaţia generală, una mică. Victoria în Chişinău este o condiţie necesară, dar nu suficientă, pentru ca forţele conduse de Maia Sandu şi Andrei Năstase să aibă o şansă în viitoarele alegeri parlamentare, atunci când se vor confrunta cu „statul” (capturat de Vlad Plahotniuc, dar şi de Igor Dodon). Pericolul pentru forţele democratice conduse de Maia Sandu şi Andrei Năstase este generat de faptul că nu au o infrastructură naţională, nici mijloace financiare şi media care să le permită să facă faţă maşinăriei de stat a tandemului Vlad Plahotniuc - Igor Dodon, adversari politici, dar complici în eradicarea unei reale opoziţii democratice prooccidentale. În plus, orice opoziţie în ascensiune se confruntă cu „blestemul moldovenesc”: pe măsură ce forţele de opoziţie devin credibile şi se apropie de putere, ele sunt capturate de către „piramida crimei organizate de stat”, aşa cum s-a întâmplat ultima dată: tinerii au luptat împotriva lui Vladimir Voronin, doar pentru ca puterea să fie capturată de două personaje dubioase, Vlad Filat şi Vlad Plahotniuc, ajungându-se ca RM să devină „cel mai mare eşec al unei poveşti de succes a UE” şi cu Vlad Plahotniuc, acuzat de legături mafiote, dominând un stat devalizat, „nu se ştie şi nu se va şti de către cine”, de un miliard de dolari. În privinţa acuzaţiilor lui A. Goşu privind implicarea unor instituţii româneşti importante, prin gravitatea lor, sunt de necomentat.

 

UCRAINA – anticorupţie la comandă

 

(07.06) Parlamentul ucrainean a votat noua lege anticorupţie, dar şi demiterea ministrului de finanţe, Oleksandr Daniliuk. Acesta se afla în conflict deschis cu prim ministrul Volodimir Hroisman (protejat al preşedintelui Poroşenko, deşi a început să-şi creeze propria tabără politică), fapt ce a îngrijorat statele occidentale care sprijină Ucraina. O. Daniliuk este un reformist competent, având sprijinul FMI şi fiind cunoscut pentru măsurile anticorupţie pe care le-a promovat în sistemul fiscal şi vamal. El a intrat în conflict cu V. Hroisman după ce acesta i-a refuzat confirmarea candidatului la funcţia de secretar de stat pentru impozite (23.05). O. Daniliuk l-a acuzat pe V. Hroisman că l-a preferat pe un candidat din cercul personal al preşedintelui Petro Poroşenko, plângându-se de situaţia actuală într-o scrisoare adresată statelor G7, sponsorii principali ai Ucrainei. Legea anticorupţie era o condiţie pusă de FMI pentru transferarea către Ucraina a unei noi tranşe de împrumut. Prin această lege, se aprobă înfiinţarea unui Înalte Curţi specializate în probleme de corupţie. Preşedintele Petro Poroshenko, grăbit să reintre în graţiile finanţatorilor, a scris: „Astăzi am încheiat formarea infrastructurii anticorupţie. Doresc să scot în evidenţă hotărârea autorităţilor ucrainene de a lupta împotriva corupţiei”.  Legea a fost, de fapt, votată, în urma presiunilor cumulate ale FMI şi SUA, dar şi din partea altor state occidentale.

Deciziile luate în Rada ucraineană reflectă starea actuală din Ucraina: forţele politice la putere sunt obligate de către Vest să declanşeze lupta anticorupţie, dar fac tot posibilul ca aceasta să rămână una formală. Acesta este motivul pentru care a fost demis  Oleksandr Daniliuk, un reformist care a luptat cu adevărat împotriva corupţiei: interferase în verticala puterii ucrainene, bazată pe corupţie de la nivelul cel mai de jos administrativ până la cel mai înalt politic. Singura deosebire faţă de cel rusesc este că, în Ucraina, oligarhii fac politica, rezultatul fiind un stat slab, deşi are multe din caracteristicile unei democraţii. Aşa cum puterea politică şi oligarhii ucraineni nu înţeleg că îşi slăbesc ţara până o vor face, din nou, o ţintă pentru Rusia, nici Vestul nu înţelege că puterea politică ucraineană nu vrea să lupte împotriva corupţiei deoarece aceasta reprezintă baza existenţei clasei conducătoare în Ucraina. Foarte probabil, lupta anticorupţie nu va demara decât după alegerile prezidenţiale, asta dacă va începe, cu adevărat, vreodată. În aceste condiţii, indiferent de curajul soldaţilor ucraineni, ţara lor va fi, din nou, vulnerabilă în faţa unei Rusii care nu îşi iartă potenţialele victimele.

 

RUSIA – între reformă şi improvizaţie

 

(07.06) Preşedintele Vladimir Putin a avut tradiţionala „întâlnire cu naţiunea”, răspunzând, în direct la televiziune, întrebărilor adresate. Atât în plan intern, cât şi extern, V. Putin nu a semnalat nici o schimbare majoră, dar a prezentat poziţia sa în probleme importante.

V. Putin a prezentat o imagine pozitivă a economiei ruse (creştere mică, dar constantă, cu o perspectivă de 1,5-2% în 2018), acuzând Vestul că vrea să împiedice dezvoltarea Rusiei. Prezentând economia ca „mişcându-se în direcţia bună”, dar recunoscând că „mai sunt probleme”, preşedintele a repetat chemarea de realizare a unui progres rapid, respectiv a unei creşteri substanţiale a PIB-ului. Problema economiei ruse este una structurală, lipsa reformelor economice. Acestea au fost amânate din motive politice, chiar V. Putin simţindu-se obligat să explice de ce nu a numit un guvern mai reformist. Momentele teatrale, când miniştrii responsabili au trebuit să răspundă în direct la întrebări legate de probleme economice (creşterea preţului benzinei) nu au făcut decât să reveleze caracterul improvizat al programului de guvernare şi lipsa unui plan de reformă. Creşterea economică este datorată, în principal, creşterii preţului petrolului[8].

V.Putin a acuzat SUA şi alte state occidentale că au impus sancţiunile asupra Rusiei nu pentru că aceasta a invadat Ucraina, ci pentru că vor să împiedice Rusia să se dezvolte şi devină mai puternică. V.Putin a asigurat că Rusia va continua pe acelaşi drum, apărându-şi interesele economice şi de securitate, aşteptând ca „partenerii” să realizeze că acestea sunt inutile şi contraproductive. V.Putin a negat, din nou, implicarea Rusiei în procesul electoral american, afirmând că aplicarea ultimelor sancţiuni pentru oligarhi şi firmele lor este o mare greşeală. De asemenea, V.Putin a negat implicarea Rusiei în tentativa de asasinat a lui Sergei Skripal (rezultând că măsurile luate împotriva oligarhilor de către Marea Britanie sunt nejustificate).

După trecerea de primul şoc, efectul majorităţii sancţiunilor occidentale (cu două mari excepţii) va fi vizibil doar pe termen lung, manifestându-se prin lipsa accesului la tehnologie şi a investiţiilor. Contrar celor spuse de V.Putin, Rusia este preocupată de sancţiuni, preşedintele rus cerând Austriei, în timpul vizitei avute la Viena (06.06), să propună, în cadrul UE, ridicarea acestora. În pofida participării la coaliţia de guvernare a extremei drepte pro-ruse, cancelarul austriac de dreapta, Sebastian Kurz a răspuns cu un „nu” politicos, chiar dacă, pe alte planuri, s-au înregistrat succese, semnându-se contracte de livrare a gazului rusesc către Austria.  

Cele două excepţii, respectiv sancţiunile care „au umplut paharul”, având un impact mare şi imediat asupra economiei ruse, sunt: sancţiunile americane împotriva oligarhilor şi a persoanelor din cercul puterii, precum şi a firmelor acestora, respectiv măsurile britanice împotriva oligarhilor vizând confiscarea banilor a căror provenienţă nu poate fi explicată. Că Rusia este afectată serios de acţiunile britanice stau dovadă informaţiile conform cărora într-un oraş din sudul Europei ar fi avut loc o întâlnire între reprezentanţi ai serviciilor secrete ruse şi britanice, la cererea rusă, în cadrul căreia principala cerere ar fi fost „să fie lăsaţi în pace oligarhii”, iar răspunsul ar fi fost unul negativ. De asemenea, Rusia a fost implicată în procesul electoral american, dovadă fiind incriminarea (08.06) de către comisia de anchetă condusă de Robert Mueller a lui Paul Manafort, cu implicarea unei persoane, Konstantin Kilimnik, având legături cu serviciile secrete ruse. Un asemenea pas, dezvăluind cooperarea dintre persoane din campania electorală a preşedintelui Trump şi persoane având legături cu serviciile secrete ruse, îl contrazice pe V.Putin, şi asta cu atât mai mult cu cât apar informaţii că preşedintele Donald Trump este atât de alarmat de cursul luat de anchetă încât a lansat chiar posibilitatea propriei graţieri!

În privinţa situaţiei de securitate, V.Putin a afirmat că Rusia va continua calea de până acum, apărându-şi interesele. A acuzat SUA că subminează paritatea nucleară la care s-a ajuns, tocmai aceasta fiind cea care asigură păstrarea păcii.

În problema securităţii europene, tocmai continuarea „pe calea de până acum” îngrijorează statele din estul Europei, grupul de state “Bucharest Nine”[9] cerând, în cadrul întâlnirii de la Varşovia (08.06), ca Alianţa să le sprijine în eforturile de apărare, de la dislocarea de trupe la lupta împotriva ameninţărilor de natură hibridă şi cibernetică. Singurul lucru pozitiv este întâlnirea de la Helsinki a şefilor de state majore din Rusia şi SUA (08.06), comunicarea directă asigurând evitarea unor incidente militare. În problema dezarmării nucleare, Rusia, care şi-a modernizat forţele nucleare înaintea SUA şi a încălcat tratatul INF (operaţionalizând rachete de croazieră cu rază mai mare de 500km), este îngrijorată de dezvoltarea sistemelor antirachetă americane, încercând să lege, în cadrul negocierilor, sistemele de armament nuclear ofensiv de sistemele antirachetă, defensive şi nenucleare. Foarte probabil, aceasta va fi poziţia rusă la eventuala întâlnire americano-rusă la nivel înalt de la Viena. Pentru a-şi consolida poziţia, preşedintele Putin a reiterat faptul că Rusia dezvoltă arme performante, dar, de această dată, a făcut referire doar la cele care, într-adevăr, sunt sau vor fi operaţionalizate: racheta hipersonică Kinzhal (de fapt, o rachetă balistică Iskander M lansată din aer, de pe avionul Mig 31) şi Sarmat (rachetă balistică cu mai multe încărcături nucleare, urmând să înlocuiască rachetele Satan). 

Cea mai îngrijorătoare afirmaţie a preşedintelui V.Putin a fost cea referitoare la Ucraina, acesta declarând că „speră să nu existe provocări din partea Ucrainei în Donbas în perioada următoare, dar „dacă vor fi asemenea provocări, acestea vor avea consecinţe grave asupra statalităţii ( государственности) ucrainene în ansamblu”! Este adevărat că, în ultima perioadă, la nivelul întregului teatru de operaţii, forţele ucrainene au testat capacitatea de răspuns a separatiştilor avansând în „zona gri”, iar aceştia nu au fost capabili să răspundă decât prin baraje de artilerie, dar este şocant ca şeful statului care afirmă că ţara sa nu este implicată militar în conflict să ameninţe cu consecinţe grave asupra existenţei ca stat a Ucrainei dacă aceasta ar provoca forţele separatiste de pe teritoriul său. Asta, chiar după ce Rusia a votat o rezoluţie în CS al ONU care cerea încetarea focului la linia de contact, din poziţia de stat mediator, nu implicat în conflict. La fel de periculos, V.Putin a reiterat ideea că „ucrainenii şi ruşii sunt, practic, acelaşi popor”. Singura veste bună, pe fondul creşterii tensiunilor în Marea Azov şi a exerciţiului aerian rus de la frontiera cu Ucraina (06.09)[10], este faptul că preşedinţii rus şi ucrainean au avut o convorbire telefonică (09.06), la iniţiativa celui din urmă, în care au discutat despre un eventual schimb de prizonieri.

În privinţa Siriei, V.Putin a afirmat că nu mai este nevoie de implicarea forţelor ruse în operaţii majore, dar că „nu se pregăteşte, încă, o retragere”, militarii ruşi urmând să rămână acolo atâta vreme cât  este în interesul Rusiei.

Rusia continuă acţiunile militare (aviaţia sa a ucis un număr mare de civili într-un atac recent), într-adevăr, la o scară mai redusă. Rusia este preocupată acum de acordurile care să-i transforme victoria militară într-o soluţie de pace dictată de ea în acord cu celelalte puteri regionale implicate (Iran, Turcia), dar recunoscută şi de celelalte state interesate de conflict. Recent, Rusia a stabilit o înţelegere cu Israelul privind retragerea trupelor iraniene, respectiv a miliţiilor subordonate acestora (în principal, Hezbollah) de la frontiera din Golan. În măsura în care Turcia nu a obţinut decât un acord formal de la SUA privind retragerea kurzilor din Manbij (dar, judecând după acţiunile militare turce, obţinând mână liberă să atace PKK în Irak), iar Iranul se află sub presiunea militară a Israelului să plece din Siria, Rusia rămâne singura putere intervenţionistă care face jocurile în Siria, urmând să rămână acolo pe termen nelimitat.  

Pe fondul disensiunilor din ce în ce mai mari dintre SUA şi europeni, aşa cum a reieşit din finalul efervescent al summit-ului G7, prin retragerea din acordul că există dezacord, Rusia face presiuni pentru ridicarea sancţiunilor. Încă nu ştim ce mesaj şi care a fost intenţia reală a preşedintelui Trump atunci când a propus celorlalţi membri să transmită Rusiei să revină alături de G7 (G8), dacă ştia sau nu că europenii se vor opune. Oricum, Putin a lăsat să se înţeleagă că Rusia nu este interesată (!). Ceea ce aşteaptă Rusia de la SUA şi de la UE este să fie ridicate sancţiunile.

În Uniunea Europeană par să apară noi probleme, după instalarea noului guvern italian. În Ucraina momentul încetării focului şi o pace justă par să fie foarte îndepărtate. Pentru pace şi normalitate în Siria sunt foarte mici speranţe în viitorul apropiat. 

 

 


[1] Interviul a fost dat televiziunii ungare ECHO TV şi preluat de Rador şi de Historia.ro, iar apoi de Unimedia.md.

[2] “Cele paisprezece puncte” prezentate de Woodrow Wilson: punctul 10 este cel al „autodeterminarii naţionalităţilor”.

[3] Nici nu are importanţă că a fost o simplă coincidenţă: românii din Voivodina au drepturi şi pentru că Ungaria a făcut presiuni asupra Serbiei pentru maghiarii de acolo. La fel, vor sta lucrurile şi pentru românii din Ucraina, în problema legii învăţămâtului: acţionând ferm (blocarea contactelor Ucrainei cu UE şi NATO; lobby în SUA, care s-a oferit, după vizita ministrului de externe maghiar la Washington, să medieze în această problemă), Ungaria va obţine concesii pentru maghiarii din Transcarpatia, pe care Kievul este obligat să le extindă şi pentru românii din Bucovina de Nord. E adevărat, cu agresivitatea sa, Ungaria nu  mai are aproape nici un prieten printre vecinii săi, deşi nici unul dintre ei nu doreşte asta !

[4] Spre deosebire de Ungaria, România acordă cetăţenia sa pe baze legal-istorice, nu etnice: orice locuitor al RM, indiferent de etnie, care a fost cetăţean al României sau are părinţi cu această calitate, poate deveni cetăţean al României. Aproape toţi cetăţenii RM doresc cetăţenie română! Că basarabenii, chiar şi supuşi unui genocid etnic (exterminare sistematică a elitelor româneşti, precum şi deportarea etnicilor români) şi unuia cultural, ştiu că sunt români (de fapt, o ştie până şi Jirinovski: „le zicem noi moldoveni, dar ei sunt români” !) este chiar această dorinţă. Că Ardealul şi Basarabia sunt majoritar româneşti, indiferent sub ce formă sunt astăzi (Ardealul - principala regiune a României, Basarabia - stat independent) o demonstrează răspunsul la întrebarea: de ce Ungaria nu aplică acelaşi principiu non-etnic în acordarea cetăţeniei? Răspunsul: ar obţine….o Ungarie româno-slovaco-croato-sârbo-austriaco-germană! (dacă considerăm şi sfertul de milion de germani expulzaţi de R.P.Ungară de pe teritoriul ei după 1945). Chiar şi sub comunism, România nu şi-a expulzat niciodată  cetăţenii săi, iar cei plecaţi din cauza sărăcie (germani, evrei) revin (din păcate, în număr mic), fiind bine primiţi !

[5] Nu este o întâmplare că avem un preşedinte etnic german de confesiune luterană (dintr-o minoritate de numai 35 000 de oameni) într-o ţară cu 89% etnici români şi în proporţie de 81% de confesiune ortodoxă, fapt imposibil in alte state !

[6] În Chişinău locuiesc un număr mare de etnici ruşi, în majoritate intelectuali şi specialişti aduşi pentru a înlocui elita românească antebelică, care a fost, în bună parte, exterminată. Etnici ruşi votează, în majoritate, geopolitic.  

[7] Armand Goşu, fost consilier al ministrului de externe, a declarat la Jurnal.md: „Felicitări, Andrei Năstase! Mi-e şi milă de instituţiile de la Bucureşti, de la MAE, SRI, SIE, la Administraţia Prezidenţială. Toate au jucat pe mâna lui Plahotniuc şi au mizat pe candidaţii lui, „tehnocrata” Silvia Radu, acum „socialistul prorus” Ion Ceban şi au pierdut. Poate că e timpul unei analize mai serioase, făcută de cineva din afara sistemului, chiar cineva din afara României, mă gândesc la americani sau la britanici, de ce nu şi la germani, iar băieţii care au produs această mizerie numită "politica României faţă de Basarabia" să facă obiectul unor anchete serioase. Prezenţa lor "la butoane" reprezintă o mare vulnerabilitate pentru securitatea şi politica regională ale României”.

[8] După prăbuşirea producţiei de petrol a Venezuelei, Iranul a acuzat SUA că sprijină Arabia Saudită să crească producţia de petrol, dar că se va opune în cadrul OPEC. Este puţin probabil ca Iranul să aibă succes, având în vedere că Rusia şi Arabia Saudită au ca scop imediat preluarea pieţei pe care o pierde Venezuela, în condiţiile în care Iranul începe să simtă efectul sancţiunilor şi nu mai poate să crească neîngrădit, aşa cum ceruse în cadrul OPEC, producţia de petrol.  

[9] România, Bulgaria, Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Estonia, Letonia şi Lituania.

[10] Exerciţiul s-a desfăşurat în Regiunea Militară Sud, inclusiv Crimeea. La acesta au participat sute de avioane şi elicoptere, redislocate pe aerodromuri din proximitatea Ucrainei sau din Crimeea (avioane de atac la sol, Su 25, au exersat decolarea – aterizare de pe piste improvizate) şi unităţi de apărare antiaeriană. Au fost implicate şi avioanele aviaţiei navale a Flotei Mării Negre, precum şi unităţi de apărare antiaeriană din Crimeea (care, în cadrul unuia dintre exerciţii, au avut ca misiune interceptarea rachetelor de croazieră ce veneau dinspre mare). Probabil, exerciţiul a avut ca obiectiv principal exersarea modului de realizare rapidă a superiorităţii aeriene în Donbas, respectiv a sprijinului la sol pentru separatişti, dar şi asigurarea superiorităţii aeriene deasupra zonei de vest a Mării Negre, respectiv respingerea unui atac cu rachete de croazieră lansate de pe mare prin lovirea atât a platformelor, cât şi a vectorilor. Exerciţiul a fost, probabil, un mesaj către armata ucraineană: câtă vreme nu au capacitatea de a împiedica forţele aeriene ruse să obţină superioritatea aeriană în Donbas, orice atac împotriva separatiştilor, indiferent cât de mare ar fi avantajul cantitativ şi calitativ ucrainean, este sortit eşecului.