03 mai 2018

Cooperarea UE – NATO şi reverberaţiile transatlantice

Ştefan Oprea

Eforturile Uniunii Europene de a-şi spori autonomia în domeniul militar influenţează cooperarea NATO - UE şi par a rezona dincolo de Atlantic. Dorinţa de a rezolva contradicţia dintre dependenţa strategică şi autonomia financiară, într-o Alianţă în care ţările europene beneficiază, după cel de-Al Doilea Război Mondial, de sprijin militar şi politic din partea SUA, deşi creează diferende conceptuale şi de atitudine nu va slăbi rolul NATO pentru acţiunile militare viitoare. Atitudinea europeană este firească şi de înţeles acum, când Europa este lipsită de capacitatea de a întreprinde acţiuni militare autonome. Trebuie să conştientizăm însă faptul că umbrela defensivă americană, oferită Europei, a reprezentat cea mai uşoară soluţie de apărare şi securitate.

Sursă foto: Mediafax

Viziunea europeană globală, prin care apărarea reprezintă continuarea unei politici globale, subliniază faptul că întotdeauna cooperarea este mai bună decât confruntarea, incluziunea este întotdeauna mai eficace decât excluderea, iar integrarea este mai bună decât fragmentarea.

În sprijinul acestor opţiuni, voi enunţa faptul că, potrivit Strategiei globale europene din 2016, obiectivul politicii externe şi de securitate a UE este ,,autonomia strategică” şi că, UE va aprofunda cooperarea cu Alianţa Nord-Atlantică în complementaritate, sinergie şi respectarea deplină a cadrului instituţional”.

Deteriorarea situaţiei de securitate la graniţele de est şi de sud ale Europei argumentează nevoia de ajustare atitudinală faţă de aceste riscuri. În acest context, problema apărării devine mai urgentă ca niciodată, iar Europa pare mai dependentă de NATO decât în orice alt moment.

Circumstanţele sunt şi mai complicate după votul Marii Britanii de a părăsi Uniunea Europeană, iar nevoia de noi iniţiative în domeniul consolidării cooperării militare a devenit evidentă, atât pentru ca Uniunea să-şi dovedească unitatea dar, mai ales, pentru ca aceasta să rămână relevantă pentru cetăţenii săi şi în special pentru securitatea acestora.

La aceste circumstanţe, putem adăuga faptul că Statele Unite ale Americii, deşi s-au întors din punct de vedere militar în Europa după deciziile Summit-ului NATO de la Wales, insistă ca partenerii săi transatlantici să-şi asume responsabilitatea securităţii proprii.

Pornind de la faptul că Europa nu are altă opţiune decât să-şi joace rolul său ca actor deplin de securitate, conjunctura actuală determină guvernele europene să aprofundeze domeniul cooperării militare. Aceasta nu numai în scopul evitării fragmentării excesive sau dublării eforturilor europene pentru crearea de capabilităţi specifice, dar şi pentru a coordona şi sprijini politicile naţionale disparate.

Totuşi, cooperarea militară europeană este determinată, în principal, de fuzionarea în diferite moduri a politicilor naţionale de apărare şi reprezintă un potenţial major pentru succesul sau eşecul viitoarei cooperări militare europene, funcţie de convergenţa sau divergenţa acestor politici.

Recentele poziţii adoptate la Conferinţa de Securitate de la Munchen de ministrul german al apărării, Ursula von der Leyen - „vrem să rămânem transatlantici dar să devenim şi mai europeni” - urmată de ministrul francez al Apărării, Florence Parly, care a solicitat  „autonomie strategică” şi o „apărare europeană robustă”, au subliniat hotărârea celor două puteri ale UE de a consolida apărarea europeană, pe baza Planului de stabilire a Cooperării Structurale Permanente (PESCO).

Deşi pentru realizarea securităţii, Europa rămâne dependentă de Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord - şi prin extensie de SUA, recentele poziţii, dar şi efortul UE de a-şi spori cheltuielile militare şi pentru organizarea securităţii colective, au generat la nivel strategic unele dileme.

Faptul că nu se reuşeşte să se înţeleagă foarte clar dacă UE şi NATO fac lucruri diferite sau complementare duce la nedumeriri care încep să creeze incertitudini la nivel transatlantic.

Cu toate că oficialii americani şi respectiv cei ai NATO nu se opun principiilor unor astfel de planuri, ei se tem că apariţia unei structuri militare duble ar putea altera resursele proprii ale Alianţei.

Fără a pretinde că vom elucida sursa acestor neînţelegeri, o analiză a ambiţiilor europene şi americane în cadrul NATO merită a fi făcută.

 

Preocupări europene în domeniul cooperării militare

În timpul celei mai recente conferinţe ministeriale NATO, europenii şi-au demonstrat efortul pentru a-şi spori cheltuielile de apărare în scopul realizării securităţii.

Iniţiativele generoase pentru viitorul european, de lansare a Cooperării structurale permanente în domeniul apărării (PESCO), a Programului european de dezvoltare industrială în domeniul apărării (EDIDP) şi a Fondului european de apărare, au fost salutate şi au asigurat aliaţii NATO de beneficiile şi caracterul complementar al cooperării în domeniul apărării.

Mai mult decât atât, demersul european de a se implica în securitatea cibernetică sau războiul hibrid (zone civil-militare în care UE poate ajuta cu adevărat NATO), în finanţarea proiectelor cu dublă utilizare, în adoptarea standardelor NATO şi în asigurarea unui cadru legislativ pentru mobilitatea militară transfrontalieră, fac ca cele două structuri să se completeze una pe cealaltă.

Chiar dacă efortul şi iniţiativele europene au fost bine primite, există totuşi temeri cu privire la o posibilă autonomie a Europei în domeniul industriei europene de apărare.

Nu trebuie să facem o analiză aprofundată pentru a realiza că aceste nelinişti sunt generate de  interese comerciale.

Conştienţi fiind că puterea marilor armate este, desigur, inseparabilă de structura lor industrială, demersul european în această direcţie este justificat tocmai de faptul că are baza tehnologică şi industrială necesară şi pentru că, are dreptul şi chiar datoria de a o privilegia.

O singură condiţie aş impune aici şi anume, ca această bază tehnologică să includă  întregul potenţial industrial, inclusiv cel aparţinând statelor din Europa de Est. Susţin acest lucru pentru că apetitul investiţiilor în echipamente militare va creste considerabil, dacă acest demers va avea ca rezultat dezvoltarea industriilor naţionale de apărare, ameliorarea situaţiei ocupaţionale a forţei de muncă, distribuirea profitului între furnizor şi beneficiar, etc.

 

Cooperarea din perspectiva NATO

La finalul întâlniri miniştrilor apărării din cadrul NATO din 15 februarie 2018, secretarul general, Jens Stoltenberg, prezenta faptul că discuţiile şi deciziile adoptate pe timpul reuniunii au abordat subiecte precum modernizarea structurii de comandă a NATO, ca răspuns la un mediu de securitate modificat, repartizarea echitabilă a sarcinilor în interiorul Alianţei şi eforturile acesteia de a proiecta stabilitate dincolo de frontierele sale.

Adaptarea structurii de comandă, ca urmare a dispunerii înaintate a forţelor sale şi pentru a asigura răspunsul adecvat la ameninţări de oriunde ar veni, va presupune:

  • - Crearea unei structuri de comandă care să asigure securitatea liniilor maritime de comunicare între America de Nord şi Europa;
  • - Crearea unui Centru de comandă logistic al NATO care să asigure dislocarea în timp util a forţelor în spaţiul european;
  • - Crearea unui Centru de Operaţii Cibernetice în scopul integrării capabilităţilor cibernetice în procesul de planificare şi operaţiunilor NATO la toate nivelurile;
  • - Desemnarea suplimentară a unor structuri de comandă a forţelor terestre pentru a îmbunătăţi coordonarea şi reacţia rapidă a acestora.
  •  

Privind repartizarea echitabilă a sarcinilor, s-a convenit menţinerea procentului de 2% din PIB pentru investiţii în apărare şi în capabilităţile militare importante şi, nu în ultimul rând, s-a acceptat evaluarea anuală a progreselor înregistrate în implementarea angajamentului de investiţii în domeniul apărării.

Referitor la sporirea contribuţiei la misiunile şi operaţiunile Alianţei, aproape toţi aliaţii intenţionează să-şi menţină sau să-şi sporească participarea la operaţiuni, misiuni şi activităţi NATO şi non-NATO.

În ceea ce priveşte cooperarea NATO-UE, s-a evidenţiat faptul că o coordonare între Procesul de planificare a apărării al NATO şi eforturile UE de sistematizare a capabilităţilor militare va fi în atenţia ambelor organizaţii. De asemenea, în spiritul aceluiaşi demers de cooperare, s-a discutat despre nevoia de a îmbunătăţi abilitatea Alianţei pentru a reacţiona la viitoarele posibile crize din regiune, fapt pentru care planificarea unor exerciţii comune devine absolut necesară.

În formatul lărgit al discuţiilor, împreună cu Înaltul Reprezentant al UE, Federica Mogherini şi reprezentanţi din Finlanda şi Suedia, s-a abordat subiectul privind cooperarea NATO-UE, cu toţii angajându-se pentru intensificarea cooperării în ceea ce priveşte mobilitatea militară, apărarea cibernetică şi combaterea ameninţărilor teroriste.

Subiectele, dezbaterile şi deciziile adoptate pe timpul ministerialei marchează două direcţii atitudinale pentru perspectiva Alianţei - crearea unui sistem militar de tip Schengen şi lansarea unei misiuni de asistenţă şi instruire în Irak.

În ce priveşte facilitarea mobilităţii militare, demersul urmăreşte uşurarea mişcărilor de forţe pe continent, prin implementarea conceptului de zonă de tranzit liber. De altfel, acest domeniu constituie un exemplu concludent de cooperare NATO – UE, cea din urmă contribuind substanţial atât la partea legislativă cât şi la utilizarea de fonduri pentru adaptarea infrastructurii civile la nevoile militare.

Lansarea misiunii în Irak trebuie analizată prin prisma contextului geopolitic din Orientul Mijlociu, unde situaţia din ce în ce mai dificilă din Afganistan, influenţa Iranului şi interesele Rusiei şi SUA în zonă evidenţiază faptul că NATO va umple un gol în domeniul instruirii şi al ajutorului militar sporit.

 

Nelinişti prin care cooperarea NATO – UE ar putea distrage atenţia de la NATO

În ciuda asigurărilor că eforturile UE în domeniul apărării reprezintă o oportunitate pentru  a consolida pilonul european în cadrul NATO, secretarul general Jens Stoltenberg evidenţia, la sesiunea de deschidere a Conferinţei de securitate de la München, o serie de riscuri - slăbirea legăturilor transatlantice, duplicarea a ceea ce face deja NATO, discriminare faţă de membrii non-UE ai Alianţei şi faptul că, după Brexit, 80% din cheltuielile de apărare ale NATO vor proveni de la aliaţii din afara UE.

Acest lucru demonstrează, fără echivoc, că integrarea europeană a apărării a generat un impuls şi că a rămâne transatlantic dar în acelaşi timp şi „mai european”, ar putea fi dificil.

Dependenţa Europei în domeniul securităţii, de NATO şi SUA în special, au convins mulţi oficiali europeni că trebuie să se pregătească pentru o viitoare infrastructură de securitate cu o autonomie sporită.

În acelaşi timp, discuţiile privind mutarea ambasadei SUA în Ierusalim, criticarea acordului nuclear cu Iranul, retragerea din acordul de la Paris privind schimbările climatice precum şi concurenţa geopolitică cu China şi Rusia, identificată drept principala ameninţare în strategia sa de securitate naţională, fac ca Europa să se confrunte cu îndoieli cu privire la angajamentul SUA faţă de NATO.

Mai mult, liderii europeni încep să înţeleagă că nu există o politică externă fără militari, iar o armată cu capabilităţi lipsite de aport tehnologic reprezintă o investiţie fără efect.

Într-un moment de mare complexitate, când sentimentul că lumea s-a apropiat mult de momentul declanşării unui conflict semnificativ, devine din ce în ce mai clar că încrederea europeană în rolul principal al Statelor Unite a fost zdruncinată.

De asemenea, apariţia Chinei ca o alternativă economică a amplificat valoarea acestei provocări cu valenţe strategice, şi nu face decât să complice şi mai mult opţiunile europene în domeniul securităţii.

Chiar dacă UE este un actor crucial pentru comerţul mondial, dezvoltarea economică şi pentru alte probleme globale, în ceea ce priveşte chestiunile strategice cheie (utilizarea, actuală sau potenţială, a forţei militare), europenii sunt mai mult participanţi decât lideri.

Dependenţa psihologică de Statele Unite pentru apărarea lor, dorinţa membrilor NATO de a cheltui două procente din PIB pentru apărare şi utilizarea acestora pe baza preferinţelor naţionale, precum şi lipsa unui consens ferm între cetăţenii europeni asupra modului şi locului de utilizare a forţelor militare, fac incertă dorinţa europenilor de a deveni actori militari globali.

Din nefericire, o abordare europeană privind creşterea cheltuielilor pentru apărare, interoperabilitatea cu standardele NATO şi sprijinul substanţial al industriei europene de apărare va avea ca efect o decuplare de interese pe piaţa echipamentelor militare.

Un alt demers care afectează o cooperare comună în domeniul apărării în Europa îl reprezintă faptul că multe ţări achiziţionează echipamente militare americane pentru a-şi consolida relaţiile bilaterale şi pentru a primi garanţii de securitate din partea SUA. Efectele sunt uşor de intuit. Eliminarea acestui beneficiu ar putea avea consecinţe pentru administraţia americană.

În acest peisaj de securitate globală, UE va trebui să decidă  asupra viitorului strategic al Europei iar, ca o concluzie, echilibrarea industriilor de apărare din SUA şi UE cu un nou set de norme este esenţială pentru a evita deteriorarea relaţiilor transatlantice.

Ca un actor redutabil de politică externă şi de securitate şi cu un mecanism bine conturat pentru dezvoltarea capacităţilor militare, Uniunea Europeană, prin parteneriatul strategic NATO-UE, trebuie să se dovedească a fi din ce în ce mai importantă pentru gestionarea relaţiilor transatlantice.

Prin urmare, NATO şi Uniunea Europeană trebuie să depăşească barierele actuale, pentru a promova un parteneriat mai substanţial şi reciproc avantajos, în scopul consolidării cooperării practice.