20 aprilie 2018

Balcanii de Vest - Interesele Rusiei, Turciei, Chinei şi Japoniei

Ştefan Oprea

Întrucât negocierile cu UE pentru a normaliza relaţiile dintre Kosovo şi Serbia se apropie de un deznodământ, Occidentul se confruntă cu o ocazie unică de a ajuta la rezolvarea a două probleme majore într-un singur loc - normalizarea relaţiilor dintre sârbi şi albanezi, prin rezolvarea problemei Kosovo şi diminuarea influenţei Rusiei în Balcani. Aceasta este o oportunitate unică care nu trebuie ratată din cauza rigidităţii sau a indeciziei. Sunt necesare acţiuni rapide pentru a închide ultimul capitol din despărţirea fostei Iugoslavii şi pentru a permite regiunii să aibă un nou început. Deşi potenţialul acestui proces de îmbunătăţire a relaţiilor dintre sârbi şi albanezi este clar, oportunitatea simultană de a reduce puterea Rusiei este adesea ratată din cauza unei neînţelegeri fundamentale asupra istoriei şi caracterului relaţiilor sârbo-ruse.

Sursă foto: 123RF

Înţelegerea situaţiei din Balcani şi legăturile sale cu Rusia şi Turcia nu poate fi realizată fără să amintim câteva repere istorice.

Relaţiile dintre Rusia şi Serbia sunt întărite prin legăturile foarte vechi spirituale şi culturale. Este de notorietate faptul că, dintre toate marile puteri, Rusia a avut cea mai mare influenţă asupra Serbiei. Deşi relaţia dintre cele două popoare îşi are sorgintea încă din secolul al XVI-lea, în cadrul intereselor Rusiei in Balcani, oportunitatea „intrării” Rusiei în regiunile balcanice este considerat momentul Revoluţiei Sârbe. Evoluţiile ulterioare ale relaţiilor dintre ele a generat opinia că Serbia se află sub protectorat rusesc. Cu o sincopă relaţională generată de conflictul dintre Stalin şi Tito, prietenia de veacuri dintre cele două popoare ortodoxe se derulează aproape fără schimbare.

Acest mit despre prietenia „frăţească” dintre cele două naţiuni a încercat să ascundă însă, încercările Rusiei de a gestiona ţările balcanice în conformitate cu obiectivele lor imperiale, dar şi pentru a le folosi în lupta lor cu alte mari puteri.

Întrucât Imperiul Otoman nu s-a opus aspiraţiilor ruseşti cerându-i dreptul la protecţie pentru musulmanii din Rusia, s-a creat baza ideologică care a permis Rusiei, timp de secole, să continue expansiunea liberă spre sud-vest şi realizarea aspiraţiilor sale imperiale europene, toate sub mitul protecţiei naţiunilor creştin-ortodoxe.

Apariţia crizei iugoslave, considerat cel mai sângeros conflict din Europa după cel de-Al Doilea Război Mondial, a bulversat întreaga regiune provocând ciocnirile interetnice şi războaiele civile în Balcani.

În contextul prăbuşirii Iugoslaviei comuniste în anul 1991 şi izolării ulterioare a Serbiei pe plan internaţional, a început să se contureze relaţia cu Rusia, ţinând cont de nevoia de sprijin periodic a Serbiei în faţa Occidentului care, se implicase în acest areal încercând să pună capăt conflictelor regionale.

Dacă iniţial, Moscova a oferit Serbiei mediere şi informaţii, pe care le-a oferit simultan şi Occidentului, în anul 1999, implicarea Rusiei a avut un impact semnificativ convingându-l pe Slobodan Milošević să accepte Acordul de la Kumanovo, facilitându-se astfel retragerea poliţiei sârbe şi a militarilor iugoslavi din Kosovo. Ca urmare, operaţiunile internaţionale de menţinere a păcii au demarat şi  continuă şi astăzi în cadrul Misiunii UE / EULEX şi NATO / KFOR.

Anul următor, un an deosebit de convulsiv, Rusia, printr-o altă intervenţie diplomatică semnificativă, îl convinge pe Milošević să se retragă din poziţia de preşedinte, fapt ce a permis reiniţializarea completă a relaţiilor Serbiei cu Occidentul. Din acel moment, fiecare guvern al Serbiei făcând din integrarea europeană o prioritate.

Din ce în ce mai îngrijoraţi de expansiunea NATO în spaţiul post-sovietic, dar şi de interesul pentru zona Balcanilor, administraţiile preşedintelui Vladimir Putin au început să ia în considerare oportunităţile de parteneriat în vest, prin care să încetinească ritmul extinderii către est până când acesta ar putea fi inversat.

De la început, Serbia nu a manifestat interes în acest sens şi chiar în ciuda mai multor evenimente traumatizante, după anul 2006 (dizolvarea paşnică a Iugoslaviei federale), partenerul ales a fost pentru totdeauna Occidentul.

În momentul în care au început discuţiile cu privire la statutul viitor al Kosovo (pentru care nu a obţinut sprijin în Occident), Serbia a decis să se bazeze din nou pe Rusia pentru a bloca recunoaşterea internaţională a Kosovo prin veto-ul sau la Consiliul de Securitate al ONU.

Kosovo şi-a declarat independenţa pe 17 februarie 2008. Cu sprijinul Rusiei, Serbia a obţinut un efect diplomatic, dar cu preţul concesiilor periodice care au sporit constant influenţa Rusiei în Balcani, complicând în acelaşi timp relaţiile Belgradului cu Occidentul.

Achiziţia de către compania rusă Gasprom Neft a 51% din compania Naftna Industrija  Srbije , înfiinţarea unui Centru de criză comun ruso-sârb în oraşul Niš, nod de comunicaţii între autostrăzile şi reţelele feroviare care leagă Europa Centrală de Est şi sudul Balcanilor şi deschiderea în Belgrad a postului online Sputnik (filiala a agenţiei ruse de ştiri internaţionale Rossiya Segodnya), sunt cele mai relevante concesii despre care vorbeam anterior.

Un exemplu concludent îl reprezintă proiectul Sputnik, care, cu sprijinul agentului de publicitate Gazprom Neft, într-o perioadă foarte scurtă de timp (2015-2017) contribuie parţial la scăderea sprijinului public pentru integrarea europeană de la 57% la 47% şi creşterea sprijinului pentru apropierea legăturilor cu Rusia de la 42% la 63%.

Rezolvarea problemei Kosovo, dezideratul major al tuturor guvernelor, a necesitat conştientizarea costului de menţinere a Rusiei ca facilitator alternativ până când UE ar oferi o oportunitate de compromis în ceea ce priveşte statutul regiunii.

Dorinţa recentă a preşedintelui sârb Aleksandar Vucic de a explora soluţii care să permită Serbiei să recunoască Kosovo şi lansarea ulterioară a unui dialog în Serbia pentru a identifica opţiunile acceptabile, marchează momentul hotărâtor al discuţiilor.

Deşi evoluţia acestor discuţii a cunoscut progrese şi regrese, o soluţie de compromis, împreună cu Rusia, ar permite sârbilor şi albanezilor să-şi detensioneze relaţiile, ar deschide oportunităţi pentru o colaborare foarte necesară între Serbia, Kosovo şi Albania şi ar consolida poziţia Serbiei pe traiectoria integrării europene.

Chiar daca zonă Balcanilor de Vest ocupă al treilea loc pe lista de politică externă a Moscovei, hotărârea de a împiedica orice ţară din vecinătatea sa, care îndrăzneşte să se îndrepte spre o relaţie formalizată cu NATO şi UE, rămâne de neclintit.

Popularitatea istorică de care se bucură în Balcanii de Vest, ca o contrapondere la Occident, reprezintă pentru Rusia o modalitate convenabilă şi ieftină de a-şi susţine imaginea ca o adevărată putere mondială, cu interese răspândite pe tot globul, inclusiv în vecinătatea UE.

Pentru a rămâne prezentă în regiune, Moscova va încerca prin toate mijloacele să identifice eşecuri ale politicilor UE şi americane pentru zona Balcanilor de Vest, va exploata diviziunile etnice ale regiunii, vulnerabilitatea statelor exploatând legăturile politice, sistemele de informaţii, mijloacele financiare şi cel mai important, relaţiile sale energetice.

De ani de zile, Rusia a lucrat pentru a câştiga influenţă în Europa de Sud-est, folosindu-se de Serbia pentru a crea un sanctuar prietenos pe un continent ostil.

Prietenia fără precedent între ruşi şi sârbi, care nu trăiesc numai în Serbia, ci formează şi minorităţi influente în ţările învecinate, fac ca această ţară să devină prioritară în exercitarea interesului politic al Rusiei în regiune.

La toate acestea se adaugă şi o amplificare a propagandei, pe tema creării “Albaniei Mari” prin secesiunea unei părţi a Macedoniei, fapt ce amplifică volatilitatea zonei Balcanilor de vest cu influenţe asupra stabilităţii politice şi alimentând consistent temerile occidentale.

Un alt actor pentru care Balcanii prezintă atât o atracţie emoţională, cât şi o raţiune, este Turcia. Secolele de guvernare turcească au lăsat în urmă minorităţile musulmane şi o moştenire culturală şi arhitecturală ceea ce îi îndreptăţeşte să-şi aroge poziţia de factor de stabilizare în regiune.

Deşi, istoric vorbind, Turcia a văzut Balcanii ca pe drumul pe care îl poate folosi pentru a ajunge în Europa, în ultimii ani ai erei Erdogan, Ankara a început să vadă Balcanii ca pe ceva ce poate fi folosit ca o pârghie în relaţia cu UE.

Influenţa sa politică în Kosovo, Bosnia şi Albania, fac din Turcia un actor regional important, dar numai în măsura în care politicile sale coincid cu politicile Uniunii Europene. Cum ţările balcanice au ca scop principal accederea în UE, acum, când Turcia se îndepărtează de acest obiectiv, influenţa turcă în Balcani se diminuează considerabil.

Faptul că preşedintelui Erdogan îi place să se prezinte ca protector al musulmanilor este admirat de către comunităţile din Balcani dar acestea realizează că sentimentul nu este autentic şi că reprezintă o poziţionare politică în scopul menţinerii capitalului său electoral.

Mai mult decât atât, suspiciunile Ankarei de implicare a unor instituţii turceşti din Balcani în încercarea de lovitură de stat a avut ca urmare încercarea de a spori presiunea asupra guvernelor balcanice, în special în ceea ce priveşte mişcarea Gulen, lucru care nu a reuşit.

O analiză succintă a acţiunilor Turciei în zona Balcanică evidenţiază, fără teama de a greşi, că există mai mult un interes pentru creşterea influenţei şi popularităţii preşedintelui Erdogan decât a Turciei.

În concluzie, deşi Ankara nu este interesată de destabilizarea situaţiei de securitate din Balcani, situaţie în care Turcia ar fi complet înconjurată de regiuni instabile, rolul Uniunii Europene este de aş apropia statele din zona şi de a nu le lăsa pradă influenţelor conjuncturale.

......

În Balcanii de Vest, liderii politici, pentru aş acoperi lipsa de angajament faţă de schimbările democratice şi bunăstarea cetăţenilor lor, apelează permanent la un obicei bine înrădăcinat in mentalul colectiv, acela de a agita masele pentru a atrage atenţia comunităţii internaţionale asupra instabilităţii potenţiale a regiunii.

Aceasta abordare, completată cu prezentarea angajamentelor Europei şi Statelor Unite în opoziţie cu interesele Rusiei, Turciei, Chinei Japoniei şi ţărilor din Golf au ca rezultat, întotdeauna, polarizarea socială şi dezamăgirea acestora, în relaţia cu Occidentul şi fată de viitorul regiunii.

Este momentul ca acest ciclu vicios să fie întrerupt.

Consecvent aceluiaşi tip de analiză trebuie să remarc faptul că, din punct de vedere istoric, interacţiunea Chinei cu ţările balcanice nu a fost niciodată profundă.

În timpul războaielor iugoslave, adoptă o atitudine neutră respectând în acelaşi timp rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU. Distrugerea ambasadei chineze din Belgrad, de către Forţele Aeriene din S.U.A., pe timpul războiului din Kosovo din 1999, face însă ca Beijingul să-si confirme îndoielile despre sistemul internaţional de după Războiul Rece si ordinea unipolară condusă de SUA.

 După războaiele iugoslave, China s-a bucurat de o relaţie amicală cu ţările balcanice, dar legăturile care s-au dezvoltat au fost, în general, bilaterale şi s-au concentrat pe domenii comerciale. Un astfel de exemplu îl constituie iniţiativa chineză din anul 2012, cunoscută sub numele de "16 + 1", destinată promovării cooperării cu 16 ţări din Europa Centrală şi de Est, inclusiv ţările balcanice. Cu toate că proiectul evidenţia anvergura preocupărilor, China nu a atins nivelul de jucător strategic important în Balcani cu rol major în geopolitica regiunii, iar relaţionarea a fost percepută ca bilaterală, strict tranzacţională.

Schimbarea profundă în politica externă a Statelor Unite, ca urmare a noului concept  geopolitic (Pivot to Asia - 2011), prin care fac o translaţie a interesului strategic către Asia de Est pune China într-o situaţie delicată.

Ca urmare, dorinţa Beijingului, de a ieşi din acest „corset” strategic, se materializează in anul 2013 când, preşedintele Xi Jinping, lansează proiectul New Road Silk (denumit mai târziu One Belt, One Road) marcând astfel sfârşitul politicii sale externe „low profile” prin adoptarea unei politici corespunzătoare restabilirii rolului istoric, economic, politic si cultural al Eurasiei in lume.

Începând cu anul 2016, odată cu achiziţia a de către grupul COSCO a unei participaţii de 51% în portul Pireus, caracterul implicării Chinei în Balcani a început să se schimbe. Împrumuturile acordate Macedoniei, Serbiei, Muntenegrului pentru finanţarea proiectelor de infrastructura rutieră, ca şi investiţiile în alte domenii, în ciuda avertismentelor din partea Băncii Mondiale şi a Fondului Monetar Internaţional că proiectele pot pune în pericol stabilitatea fiscală a ţărilor din Balcani, demonstrează că atitudinea Chinei faţă de regiune este total diferită faţă de ceilalţi actori care îşi manifestă interesele în această zonă.

Fără a avea ambiţiile Uniunii Europene, fără aş dori o prezenţă militară ca NATO şi fără a urma exemplul Rusiei în încercarea de a perturba procesul ţărilor balcanice de a adera la instituţiile occidentale, China oferă un parteneriat politic bazat pe cooperare bilaterală pragmatică.

În acest fel însă, Beijingul va beneficia de o influenţă politică în capitalele balcanice, concomitent cu dezvoltarea conexiunilor cu pieţele europene.

Odată cu lansarea iniţiativei „One Belt, One Road", China a devenit un jucător deosebit de puternic în Balcani şi într-un mod care diferă semnificativ de celelalte puteri din regiune. China priveşte Balcanii ca o legătură între Marea Mediterană şi Europa Centrală şi ca o punte geopolitică între lumea occidentală şi Eurasia extinsă.

Ca atare, în timp ce occidentalii au privit în general regiunea balcanică ca pe o provocare - un teritoriu fragmentat din punct de vedere etnic, la periferia lumii euro-atlantice - China se gândeşte la Balcani ca la un hub comercial spre pieţele europene, precum şi ca o modalitate de aş proiecta puterea printre noii membri UE şi potenţialii candidaţi la aderare.

În aceste condiţii, chiar dacă China nu este privită ca un rival geopolitic la acelaşi nivel cu Rusia, rolul mai asertiv al acesteia în Balcani a provocat o agitaţie în cadrul Uniunii Europene. UE consideră China o ameninţare politică şi normativă deoarece investiţiile pe care le oferă nu respectă standardele de reglementare şi de mediu ale Uniunii Europene şi mai mult decât atât, influenţează hotărârea statelor balcanice de a urma conducerea europeana în adoptarea politicilor şi regulamentelor.

Temerile cresc progresiv şi atunci când liderii politici ai ţărilor balcanice, deprimate din punct de vedere economic şi social, pot folosi împrumuturile şi investiţiile chineze pentru a se promova în faţa cetăţenilor, fără a respecta reglementările de conformitate în toate domeniile.

Aceste lucruri avertizează Uniunea Europeană că eşecul său de a transforma Balcanii într-o parte a Uniunii lăsă deschisă uşa pentru influenţa Rusiei şi Chinei.

Într-un astfel de hăţiş al intereselor, în mod surprinzător, Rusia nu se manifestă vis-a-vis de influenţa Chinei în Balcani. Motivul cel mai plauzibil pentru o astfel de atitudine este că, între cei doi actori nu există rivalităţi istorice, balanţa economică inclină mult spre China iar mai presus de toate,  politica economică cu capital chinezesc este la fel de utilă, deoarece diminuează atractivitatea ţărilor balcanice pentru instituţiile occidentale.

Toate acestea se încadrează într-o tendinţă generală a ţărilor balcanice de a accepta fericirea şi oportunităţile oferite de jucătorii non-occidentali, ori de câte ori simt lipsa unui efort real al Uniunii Europene de a integra regiunea. Şi totuşi, realitatea ne obligă să nu exagerăm în privinţa influenţei chineze în regiune.

În cele din urmă, în ciuda creşterii investiţiilor chineze, mai mari acum decât în oricare altă perioadă din istoria modernă, ţările balcanice rămân mai dependente din punct de vedere economic faţă de Uniunea Europeană decât faţă de China.

După cum reiese din raportul recent al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, în ciuda creşterii investiţiilor chineze, regiunea balcanică "rămâne ferm ancorată în Europa".

Din perspectivă chineză, piaţa balcanică şi în special cea sârbească este destul de mică dar pentru Beijing nu contează dimensiunea sau geografia pentru că, fundamentală devine conectivitatea. În plus, acest proces presupune intersectarea unor trasee cu Rusia având ca punct de sprijin ţări precum Serbia sau Republica Srpska din BiH.

Deşi există o suprapunere geografică între ambele aranjamente instituţionale, Beijingul şi Moscova au fost atenţi pentru a evita orice aspect de subminare a iniţiativelor reciproce cu proiecte concurente. Axa chino-rusă va da roade, cu atât mai mult cu cât ambele ţări par a fi pe picior de egalitate în domeniul cooperării, în contextul în care, ambiţiile şi resursele financiare ale părţii chineze vor fi greu de digerat la Moscova.

Pe de altă parte, vizita din luna ianuarie a premierului Shinzo Abe în ţările baltice şi în Balcani, aceasta face parte din strategia Japoniei de aş extinde sfera de influenţă economică şi politică prin angajarea puterii sale financiare ca pârghie diplomatică.

Spre deosebire de celelalte state aflate pe agenda sa de lucru, vizita sa în Serbia merită o atenţie deosebită. Serbia nu este membru UE, a fost vizitată cu 30 de ani în urmă şi din acest punct de vedere, reprezintă mai degrabă o încercare de a revitaliza conexiunile vechi. Mai mult decât atât, acest demers a fost impulsionat şi de relaţia apropiată dintre Serbia şi China din ultimii cinci ani.

Prin promisiunile de investiţii în Serbia, în industria energetică, farmaceutică, agricolă şi IT, Tokio urmăreşte să contracareze influenţele chineze extinzând influenţa sa politică asupra acestei mici ţări balcanice.

În plus, la aceste opţiuni economice, Japonia vine cu o propunere diplomatică pentru Serbia şi pentru vecinii săi, constând într-o Iniţiativă de Cooperare pentru Balcanii de Vest, numind în Ministerul său al afacerilor externe un ambasador cu atribuţii special destinate acestor ţări.

De asemenea, Abe a propus sprijin Serbiei pledând în faţa UE în scopul accelerării procesului de aderare, chiar dacă acesta va fi anevoios şi de lungă durată.

Fără a pune în balanţă promisiunile diplomatice şi investiţiile, cele din urmă pot fi totuşi vizibile, chiar dacă nu vor putea atinge nivelul celor Chineze. Cu toate acestea, ele vor fi bine primite de o populaţie sârbă, din ce în ce mai deziluzionată de perspectivele aderării la UE şi cuprinsă de aşa numita stare de „oboseală de aderare” din ce în ce mai accentuată.

În concluzie, deşi detaliile privind strategiile Chinei şi ale Japoniei în Balcanii de Vest sunt încă neclare, regiunea este un potenţial câmp al confruntărilor pentru o serie de importanţi actori globali.

 Speranţa este că această competiţie, deşi s-ar putea dovedi benefică pentru regiune, riscă să destabilizeze Balcanii şi să o direcţioneze către  turbulenţe mai mari.

Toate aceste interese care se manifestă în Balcanii de vest, coroborate cu acelaşi interes manifestat pentru regiunea care cuprinde Grecia, Balcanii şi Marea Neagră, ne determină să constatăm că Europa de sud-est se află în atenţia actorilor globali şi instituţionali care stabilesc sau îşi extind sfera de influenţă în această regiune. Din acest punct de vedere, regiunea devine din ce în ce mai aglomerată de ţări precum Rusia, Turcia, China şi de actori multilaterali precum UE, BERD, Banca Europeană de Investiţii, Fondul Monetar Internaţional etc.

Într-un astfel de conglomerat al intereselor, lipsa unui cadru de cooperare multilaterală va genera imposibilitatea stabilirii priorităţilor strategice, riscul implementării unor proiecte care se vor dovedi a fi redundante şi cel mai important, riscul apariţiei unei dependenţe de împrumuturile concesionale pentru ţările din regiune.

Recentele demersuri ale Uniunii Europene în baza noii strategii pentru „O perspectivă credibilă de extindere şi un angajament sporit al UE faţă de Balcanii de Vest” reprezintă un răspuns la aceasta imensă provocare care se poate manifesta prin influenţe la nivel politic şi pentru care, majoritatea statelor membre ale UE îşi manifestă preocupările.

(Generalul (r) Ştefan Oprea a fost reprezentant mililar permanent al României la Uniunea Europeană şi NATO)