05 iunie 2018

Alegerile din Irak: Câteva certitudini, multe necunoscute. O privire asupra situaţiei post-electorale

Laurenţiu Sfinteş

Creditat drept favorit al alegerilor parlamentare din 12 mai, a.c., premierul irakian Haider al-Abadi a obţinut doar poziţia a treia. Şansele de a continua ca premier continuă să fie, totuşi, destul de mari. Absenteismul a fost principala caracteristică a scrutinului, rezultat al situaţiei post-conflict, dar şi un mesaj indirect de îngrijorare şi protest la adresa actualei clase politice irakiene.

În Irak e dificil să prognozezi rezultatele în alegeri dar, la fel de greu, este, ulterior, să ştii cine va guverna, chiar dacă deţii rezultatele electorale definitive şi necontestate. Fluiditatea peisajului politic irakian este atat de profundă, la aceasta contribuind, desigur, şi nenumăratele condiţionări şi influenţe externe, încât e riscant să faci o radiografie analitică, rezistentă la trecerea timpului, a acestei realităţi atât de schimbătoare.

În perioada anterioară alegerilor, actualul prim-ministru, Haider al-Abadi, a fost considerat câştigător sigur al scrutinului parlamentar. Al-Abadi învinsese în războiul împotriva reţelei teroriste Stat Islamic (ISIS), făcuse din Bagdad un loc unde atentatele deveniseră o amintire. Blocarea consecinţelor referendumului pentru independenţa Kurdistanului irakian a fost, de asemenea, energică şi imediată. Întrebarea era nu dacă va câştiga alegerile, ci care va fi diferenţa faţă de următorul clasat.

După numărarea voturilor, coaliţia Nasr, condusă de Abadi, s-a situat de-abia pe locul trei. Bagdadul s-a dovedit nerecunoscător faţă de premierul care a adus stabilitate şi linişte capitalei ţării.

Şi, totuşi, de pe locul trei, are încă şanse mari pentru o nouă confirmare pentru poziţia de prim-ministru.

Marele câştigător al alegerilor irakiene este considerat Muqtada al-Sadr şi coaliţia sa, Saairun / Sairoun, care a reuşit să obţină mai multe voturi nu numai faţă de coaliţia primului-ministru, dar şi peste Alianţa Fatah, condusă de Hadi al-Amiri, comandant militar al miliţiilor shiite Hashd al-Shaabi (Forţele Populare de Mobilizare). Aceste miliţii au avut un rol decisiv în victoria asupra ISIS şi în reluarea controlului asupra oraşului Kirkuk, imediat după referendumul kurd de independenţă.

Totuşi, coaliţia Saairun deţine doar 16,4% din mandatele parlamentare. Până la majoritatea simplă de 165 de parlamentari este drum lung de negocieri cu o duzină de alte coaliţii, precum şi cu cel puţin o parte din cele 28 de grupări politice sau minorităţi naţionale care au doar cinci mandate sau chiar mai puţin. Iar Muqtada al-Sadr nu poate deveni prim-ministru pentru că nu a participat la alegeri, doar un membru al Parlamentului putând fi propus pentru această funcţie. De aici vin şansele destul de mari ale actualului prim-ministru Abadi de a continua în această funcţie. Cei doi lideri s-au întâlnit deja, au constatat că programele coaliţiilor pe care le conduc sunt compatibile, la fel şi poziţiile externe, cu câteva nuanţe: Sadr propune un naţionalism irakian care să ducă la retragerea din Irak a tuturor forţelor străine, fie ele americane sau iraniene, în timp ce Abadi este un naţionalist care vrea cooperare şi cu SUA şi cu Iranul şi este pentru menţinerea pe o perioadă de timp a acestor forţe, pentru asigurarea, de exemplu, în cazul contingentului SUA, a acoperirii aeriene a teritoriului irakian. La momentul acestei declaraţii a premierului Abadi, februarie 2018, Sadr nu a ridicat obiecţii, astfel că se poate afirma că nu există la acest moment un obstacol major pentru cooperarea post electorala a celor doi lideri.

Dar cum voturile se numără încă şi la această oră, urmare a unei decizii a Comisiei Electorale Centrale care a decis verificarea şi numărarea manuală a voturilor în peste 1.000 de secţii de votare (dintr-un total de aproximativ 55.000), situate în special în provinciile sunni Anbar, Diyala, Salahuddin şi Ninive, dar şi la unele secţii din străinătate, avem timp pentru o trecere în revistă a certitudinilor pre-electorale, a unor prime concluzii post-electorale, precum şi pentru o enumerare a potenţialelor evoluţii.

În ceea ce priveşte situaţia de dinainte de alegeri, sunt câteva aspecte de remarcat:

-       ţara a început să se refacă după conflictul sângeros cu ISIS, dar aproximativ 10% din populaţie încă se află redislocată intern sau în unele state vecine. Oficial, 2,42 milioane de persoane (Raport UNHCR - 26 februarie 2018) au statut de refugiat sau au fost redislocate,  neoficial cifra este mai mare pentru că un mare număr de persoane nu se află în evidenţele organizaţiilor umanitare. Situaţia de securitate s-a îmbunătăţit, iar creşterea preţurilor la petrol s-a reflectat corespunzător în veniturile bugetare;

-      o parte din aceste reuşite sunt contabilizate în contul actualului prim-ministru, Haider al-Abadi, un politician fără aura predecesorilor săi, dar care a promovat o politică de tip consensual, dialogul cu comunităţile sunnită şi kurdă, a îmbrăcat şi uniforma militară când a vizitat liniile de front. De aceea, a fost văzut drept favorit pentru câştigarea alegerilor;

-      reuşitele au fost evidente, dar la fel de evident este şi faptul că economia irakiană, bugetul ţării, salariile bugetarilor de la Bagdad sau din Irbil, Kurdistanul irakian, toate depind în proporţie de peste 90% de veniturile din petrol. Iar petrolul se extrage şi din regiuni aflate încă în dispută, cum este zona Kirkuk, sau încă nerefăcute în urma conflictului cu ISIS;

-      corupţia este încă o constantă în structurile guvernamentale şi administraţie, cu puţine şanse de scădea semnificativ în perioada următoare;

-      societatea irakiană este la acest moment puternic militarizată, pe lângă armata irakiană funcţionând, într-un regim semi-oficial, o serie de miliţii, în special şiite (Organizaţia Badr, Asa'ib Ahl al-Haq, Kata'ib Hezbollah, Kata'ib al-Imam Ali), a căror reintegrare socială nu va fi uşor de realizat într-o ţară cu şomaj de 15%, oficial.

Alegerile au avut loc în condiţiile de securitate cele mai favorabile după 2003, cu foarte puţine incidente electorale, cu un număr moderat de contestaţii post-electorale, direcţionate către regiuni în care, oricum, procesul electoral a avut de suferit, provinciile sunnite sau zona Kirkuk. Rezultatele au demonstrat că în ultimii 15 ani s-a înregistrat un proces de maturizare a societăţii irakiene, cu semnificaţii unele neaşteptate, altele fiind în logica evoluţiilor interne. Astfel:

- prezenţa la vot a scăzut pentru prima dată sub 50% (44,5%,). Explicaţia acestei rate scăzute de participare poate fi identificată în cel puţin trei direcţii: a. imposibilitatea unor importante procente ale populaţiei irakiene, îndeosebi din taberele de refugiaţi, de a se înregistra şi participa la procesul electoral; b. măsurile de securitate speciale care au blocat, în anumite zone, deplasarea către secţiile de votare; c. un semnal de contestare implicită a electoratului la adresa actualei clase politice irakiene. Coaliţia învingătoare a fost printre puţinele forţe politice irakiene care au înţeles încă din perioada pre-electorală această potenţială reacţie a societăţii, alcătuind listele electorale numai cu persoane care nu au mai făcut parte din legislativul anterior;

- câştigătorul alegerilor nu mai este o formaţiune politică pro-iraniană. Muqtada al-Sadr a avut anterior poziţii vehemente împotriva prezenţei forţelor străine în Irak, iraniene sau americane. Din postura de învingător, dar care mai are nevoie de cel puţin 35% din voturile parlamentare de la alte partide şi coaliţii pentru a putea realiza o majoritate parlamentară, semnalele transmise au fost însă moderate. În Irak, mandatul de formare a guvernului se acordă coaliţiei post-electorale care poate forma majoritatea. De aceea, câştigătorul alegerilor nu primeşte automat acest mandat, trebuie să-l câştige prin negocieri. Negocierile durează, termenul în care trebuie format guvernul este de 90 de zile, dar, deocamdată, rezultatele nu sunt definitive, se mai numără voturi, astfel că este timp să se reaşeze şi poziţiile şi alianţele;

- datorită condiţiilor specifice în care s-a desfăşurat scrutinul, comunitatea şiită este suprareprezentată în Parlament şi superdivizată ca opţiuni politice. În Parlament, aproximativ 65% din mandate vor fi ale deputaţilor din această comunitate, dar deja sunt coaliţii care au anunţat că nu vor colabora cu anumite forţe politice din aceeaşi comunitate. Din cauza antecedentelor din perioada în care a fost prim-ministru, Nouri al-Maliki şi partidele din coaliţia sa sunt refuzate a priori de formaţiunile sunnite şi kurde. Variabilele unei majorităţi sunt totuşi numeroase, important este şi factorul extern, dar nu trebuie uitat şi faptul că loialitatea comunităţii şiită irakiană, de limbă arabă, s-a manifestat primordial către statul irakian şi apoi către confesiunea religioasă şi către Teheran;

- factorul religios a contat în alegeri într-un mod indirect, dar consistent. Prin nepromovarea alegerilor şi a candidaţilor, utilizând sloganul „Nu votaţi pentru cei care au mai încercat”, clerul şiit din Najaf a dat semnalul atât al unui anume boicot al alegerilor, cât şi al direcţionării voturilor către figurile politice noi. Lista premierului Abadi a inclus numeroase personalităţi politice în funcţie, iar rezultatul s-a văzut;

- votul a fost, totuşi, mai puţin dependent de factorul etnic şi religios. Primul-ministru a fost votat de o importantă parte a comunităţii sunnite, în special în Mosul, recunoştinţă pentru eliberarea oraşului de sub controlul ISIS, iar coaliţia câştigătoare, Saairun, a fost una conjuncturală, incredibilă, între o formaţiune religioasă formată din suporterii clericului Muqtada al-Sadr şi Partidul Comunist Irakian, secular. Pariul liderului şiit a fost unul câştigător pentru că s-a adresat unui electorat marginalizat, interesat mai curând de justiţie socială, de combaterea corupţiei, decât de loialităţile religioase şi comunitare. Astfel a fost aleasă deputat, tocmai în oraşul sfânt Najaf, locul unde este înmormântat califul Ali, Suhad al-Khatib, o activistă comunistă pentru drepturile femeilor;

- rezultatele votului au fost influenţate şi de decizia SUA de a denunţa Acordul nuclear cu Iranul. Forţele şiite conservatoare au primit un impuls, iar Iranul, pe de altă parte, este acum mult mai interesat să-şi asigure un prim-ministru irakian care să poată păstra punţile de comunicare cu SUA, pentru a putea fi un canal diplomatic util în negocierile de evitare a sancţiunilor economice sau pentru detensionarea unei situaţii de criză.

Deocamdată încă se numără voturile, e adevărat, într-un număr redus de secţii de votare, cu şanse minime de a se schimba rezultatele scrutinului. Formaţiunile şi coaliţiile majore sunt de acord cu rezultatul votului, chiar dacă unele au avut alte aşteptări. Negocierile sunt în curs de desfăşurare, se prefigurează deja potenţiale majorităţi parlamentare:

-     cele două coaliţii şiite conduse de clericul Sadr şi premierul Abadi, cărora să li se alăture alte grupări şiite mai mici, precum şi partidele reprezentative ale comunităţilor sunnită şi kurdă. Este posibilă, astfel, menţinerea poziţiei de prim-ministru de către Abadi, sau nominalizarea unui reprezentant al coaliţiei Sairuun. În acest scenariu, sunt menţinute în opoziţie formaţiunile şiite cu legături explicite cu Iranul, ex. Alianţa Fatah, sau care au promovat anterior poziţii agresive faţă de celelalte comunităţi etnice, cum e coaliţia condusă de fostul premier Nouri al-Maliki;

-      o „coaliţie naţională”, în care să fie reprezentate toate formaţiunile şi partidele politice importante, desigur cele reprezentând cele trei comunităţi etnice, precum şi minorităţile beneficiare ale reprezentării parlamentare;

-      o coaliţie de tip libanez, în care fiecare comunitate etnică să fie reprezentată în acelaşi timp şi la putere şi în opoziţie. Scena politică irakiană are însă alte coordonate, dimensiunile sunt altele, chiar şi experienţa de coabitare este diferită, astfel că, deocamdată, un astfel de scenariu este improbabil.

În ce priveşte necunoscutele, acestea nu sunt puţine şi nici nu există o listă exhaustivă.

Cea mai importantă: numele viitorului prim-ministru. Actualul premier are şanse mari să continue. Cutumele politice şi comunitare irakiene pot duce însă şi la alegerea unui premier din eşalonul doi al personalităţilor politice, jocurile de putere urmând a fi făcute de liderii coaliţiilor şi grupărilor importante. Abadi a fost un astfel de premier şi şi-a depăşit condiţia.

O altă necunoscută este reacţia Iranului la o guvernare independentă de Teheran. Generalul Qasem Soleimani, faimosul comandant al aripii externe a Corpului Gardienilor Revoluţiei Islamice, a fost dislocat la Bagdad pentru a încerca formarea unei „mari coaliţii şiite”. A avut parte de un ultimatum de părăsire a ţării, e adevărat, simbolic, din partea clericului Sadr,  care, probabil, nu a fost pus în practică.

Necunoscut este şi numele viitorul preşedinte al ţării. Acesta urmează să fie ales de Parlament cu o majoritate de două-treimi şi trebuie să provină din comunitatea kurdă. Cum relaţiile dintre Kurdistanul irakian şi Guvernul central sunt încă afectate de referendumul pentru independenţă şi de reluarea de către Bagdad a controlului oraşului Kirkuk, şi acest moment instituţional poate deveni un prag greu de trecut şi prilej de negocieri pentru care liderii kurzi pregătesc deja lista de solicitări.

O altă necunoscută, poate cea mai importantă, este cea referitoare la capacitatea noilor aleşi de a reforma ţara, de a diversifica economia, de a reduce corupţia. Votul a fost, în multe cazuri, unul pentru speranţă. Pentru Reformă, aşa cum este numele Alianţei pentru Reformă - Saairun, care a obţinut cel mai mare număr de voturi.

Între atâtea necunoscute, o certitudine: cei 200.000 de creştini care mai locuiesc în Irak (înainte de anul 2003, comunitatea creştină număra aproximativ 1,5 milioane persoane; cei care au rămas, după 15 ani de conflicte şi epurări etnice, sunt, majoritatea, refugiaţi în Regiunea Autonomă Kurdistan), vor fi reprezentaţi în Parlament de cinci deputaţi. Una din cele mai vechi comunităţi creştine din Orientul Mijlociu, risipită acum, majoritar, în statele vecine, continuă să existe, simbolic, în legislativul irakian.

Realitatea conjuncturală a campaniei electorale şi a votului diferă de realitatea cotidiană irakiană, în care cei care au votat, în minoritate, au exprimat o opţiune care poate nu coincide cu cea a celor care au absentat. Noul guvern irakian, precum şi celelalte autorităţi publice ce vor alese în perioada post–electorală, vor trebui să răspundă aşteptărilor celor care au votat pentru reformă, cât şi îngrijorărilor celor care au sancţionat, prin absenţă, erorile din anii trecuţi.